Cosmograme

Spre chindie, bătăile de toacă ale monahiei și cele de ciocan ale tinichigiului ce potrivește tabla pe acoperișul mănăstirii.
Timp când fluturi ațipiți se plimbă cu ușa închisă-deschisă a chiliilor tinerelor călugărițe. E de presupus că în vreuna din cămăruțe, în ardoarea rugăciunilor, când atinge extazul în rugăciune, în aura gândurilor sale cu infraroșu vreo tânără monahie l-ar putea fotografia pe Dumnezeu...

Pentru că în acele timpuri încă nu există cărți, din neavând altceva ce face, zeitățile și împărătesele epopeilor pur și simplu țes, bat culori la războiul ițelor, în vreme ce soții, fiii, amanții lor bat la războaie sângeroase.

Lichidarea

Trimis-a Cuvântul
Său și i-a vindecat pe ei.
(Psalmi, 106 / 20)
 

Simplu și adevărat, pe înțelesul mai multora, se poate spune că noi, generația așa-numiților șaptezeciști, am trăit în timpuri diferite. Însă aceasta e oarecum puțin spus, dacă nu se accentuează că am viețuit chiar în epoci diferite.

Precum se știe, parcă discret, dar, până la urmă, deschisă, se întâmplă o concurență (unii îi zic cam dur: luptă) pentru poziția unor autori în ierarhia literaturii naționale, a altora – în ierarhia mondială.

Pe sine însuși ochindu-se
 

Oscilație
 

Unul Suprem
 
Unul și cu unul fac doi?...

1. Pe cartolina sosită din Roma se vede clar: în muzeul Vaticanului, bustul lui Ianus cel cu două fețe are numărul de inventar 2899, plasat undeva sub umărul stâng sau, poate, sub umărul drept, incertitudinea persistând ca o problemă fără soluție, – pentru că cine ar putea preciza care e umărul stâng al celui cu două chipuri și doar cu doi umeri?

Ce ar fi aceste note intermediare? Niște des-figurânde figuri de stil. Asta, în conformitate cu legile nescrise ale scrisului.

Din cauza amurgului și altor „complicații” cosmice (necesare), peninsula Crimeea seamănă cu altceva decât se vede pe hartă. E ușor altfel formată; deformată... spre dubitativ. 
Alta decât cea de pe hartă e peninsula sub fabuloasele branhii palpitante ale zorilor, sub fabulos-auriile branhii fremătătoare ale amiezilor, sub sângeriu-pâlpâitoarele branhii ale asfințiturilor răspândite peste fluxul și refluxul mării între Ialta și Constanța, între Varna și Istanbul. 

Eu, cel care am avut lumină electrică peste cartea de citire abia din clasa a doua... (Azi, în era neonului, și o astfel de amintire am: acel prim bec electric cu captiv-zglobiul său fluturaș de wolfram...) Deci, de la acel fluture de wolfram iată-mă postat în fața display-ului. Nu-mi displace, recunosc.
De la cincizeci de ani, iată-mă cu o postată de viață postată în acaparantul neant al internetului, ca și internat adică în internatul celor curioși, dornici de comunicare și, poate, Doamne, ciudată (creștinească și ea?) cuminecare.

Nouă din zece ființe umane – nu mi se dă tasta computerului să zic: ins, inși; uite o noțiune care s-a izvodit da capo degradată și degradatoare; discret-jemanfișistă – vicleană, derutantă, pe care unii o iau de bună, de pozitivă, de neutră, de oarecare, – însă, în acest context, eu nu pot folosi termenul:

Noi îi aşteptăm. 
De fapt, vieţile noastre sunt continuarea aşteptării în vieţile celor de până la noi.
E o ştafetă a aşteptărilor care, în esenţă, se unesc în una singură: noi, pământenii, îi aşteptăm. 
De prin ce secol să se fi declanşat, conştientizată, această aşteptare? Conştientizată şi asumată. Întru basm sau realitate, întru împlinire de fantezie sau zădărnicie.

Dacă visezi oglindă… Ce e dacă visezi oglindă?… Că te oglindeşti în ea… Sau că o spargi, ce ţi se poate întâmpla?... A, asta e: dacă te visezi într-o oglindă, răsfrânt, fireşte, – sau, poate, nefiresc reflectat, – deci, să zicem – dacă te visezi într-o oglindă, răsfrânt, bineînţeles… – ce e de înţeles?... Păi bine, merge aici: răsfrânt?...

…Astăzi i-ar fi greu să-şi imagineze când a simţit pentru prima oară o ciudată senzaţie în creierul său – senzaţie de foarte scurtă durată, însă memorabilă prin ciudăţenia cu care-i pusese la încercare cugetul, afectându-l fie şi pe o clipită-două, pe o simplă declanşare de blitz a… anormalităţii din conştiinţa sa.

Pe când eram la începuturile implicării mele în ale povestitului beletristic, îmi venise (şi) ideea să scriu o nuveletă despre domnul… Scârţ. Nu, nu despre vreo persoană care ar fi avut această poreclă, Scârţ, ci chiar despre Scârţul – Scârţ(âit), natural, cum s-ar spune, apărut, adică, pe cale firească, la o apăsare, la o constrângere, la o presiune pe ceva – de obicei, pe o scândură, să zicem, scârţâitoare; scândură de punte sau de treaptă de prag sau de treaptă de scară într-o casă veche cu două şi mai multe nivele.

Bineînţeles, până la acest moment, nimeni nu a trăit, nu a înţeles… Nu, nu, în acest caz nu se înţelege nimic, fiind vorba tocmai de orice lipsă de înţeles; fiind vorba exact de orice lipsă de exactitate… Deplina lipsă de înţeles!... [Aici s-ar potrivi un număr infinit de semne de exclamaţie!!!!!!!!!!!!!!!!.............. S-ar potrivi, dacă asta nu ar veni în contradicţie cu ceea ce ar însemna… (nu ar… însemna?...) absoluta lipsă de înţeles.

La cei 65 de ani ai săi (de la o vreme, ce tic! – involuntar, fireşte, ca, dimineaţă de dimineaţă, să-i apară în scăfârlie indicaţia parşivului contor al destinului: ai 60, ai 61… ai 65 de ani, şi tot aşa, 365 sau 366 de zile în an!; până „placa” se schimbă doar cu o cifră, şi din nou – monotonie, beethowenianul „Bu, bu, bu, bu!” din simfonia a IX-a, nesiguranţă, disconfort vital, spaimă…)…