Cosmograme

Pasărea înțelepciunii, aflată între animalitatea pedestră și supremul spirit ceresc, sau doar socratic, având aripi în a nu obosi în negăsirea adevărului ultim, cu zborul ei dezorientat tulbură geometria spațială a imaginației noastre, ce creează cea mai inutilă hologramă a grandorilor. Un dadaism senzorial din așchii de imagini – doar atât rămâne în urma bătăilor de aripi ale păsării filosofiei.

Vorbire. Parcă ți-ai scoate spini din gâtlej, accentuat metaforic vorbind – din inimă ți i-ai scoate. Ți i-ai culege din traheea rotunjită din petale roz puse straturi-straturi, unele peste altele – așa, senzitiv, imaginativ, reconstitui tu în memorie imaginea de pe planșele de la lecția de anatomie – nici pe una din ele nu erau înfățișate țesuturi sângerânde ca sub coroana de spini.

Totul pare a se stinge – așa, într-un provizoriu asfințit-noapte de 8-12 ore, și numai poftele politicienilor se reaprind în periodicul apogeu devastator.

Mă gândeam să pun de motto acestui (con)text ideea lui Cervantes: istoricii mincinoși să fie căzniți asemeni falsificatorilor de bani, dar mottoul s-a oferit să fie prelungit chiar la începutul tratării temei, eu, autorul, zicându-mi, dacă ar fi fost cum zice marele spaniol, istoriografia sovietică ar însemna un necrolog în foileton, interminabil.

Mie, Doamne Dumnezeule desfăcător de minuni și făcător de realitate, suișul, creșterea spre cer mi se pare urcarea copacului în propriul său copac, adică – în sineși, urcarea pădurii în propria sa pădure, toate – restituindu-se loruși, sub actuale sau foste stele, sub mutele plante stinse – niște morminte în care nimeni-țipenie nu a fost îngropat, Doamne Dumnezeule desfăcător de realitate și făcător de minuni.

Spre chindie, bătăile de toacă ale monahiei și cele de ciocan ale tinichigiului ce potrivește tabla pe acoperișul mănăstirii.
Timp când fluturi ațipiți se plimbă cu ușa închisă-deschisă a chiliilor tinerelor călugărițe. E de presupus că în vreuna din cămăruțe, în ardoarea rugăciunilor, când atinge extazul în rugăciune, în aura gândurilor sale cu infraroșu vreo tânără monahie l-ar putea fotografia pe Dumnezeu...

Pentru că în acele timpuri încă nu există cărți, din neavând altceva ce face, zeitățile și împărătesele epopeilor pur și simplu țes, bat culori la războiul ițelor, în vreme ce soții, fiii, amanții lor bat la războaie sângeroase.

Lichidarea

Trimis-a Cuvântul
Său și i-a vindecat pe ei.
(Psalmi, 106 / 20)
 

Simplu și adevărat, pe înțelesul mai multora, se poate spune că noi, generația așa-numiților șaptezeciști, am trăit în timpuri diferite. Însă aceasta e oarecum puțin spus, dacă nu se accentuează că am viețuit chiar în epoci diferite.

Precum se știe, parcă discret, dar, până la urmă, deschisă, se întâmplă o concurență (unii îi zic cam dur: luptă) pentru poziția unor autori în ierarhia literaturii naționale, a altora – în ierarhia mondială.

Pe sine însuși ochindu-se
 

Oscilație
 

Unul Suprem
 
Unul și cu unul fac doi?...

1. Pe cartolina sosită din Roma se vede clar: în muzeul Vaticanului, bustul lui Ianus cel cu două fețe are numărul de inventar 2899, plasat undeva sub umărul stâng sau, poate, sub umărul drept, incertitudinea persistând ca o problemă fără soluție, – pentru că cine ar putea preciza care e umărul stâng al celui cu două chipuri și doar cu doi umeri?

Ce ar fi aceste note intermediare? Niște des-figurânde figuri de stil. Asta, în conformitate cu legile nescrise ale scrisului.

Din cauza amurgului și altor „complicații” cosmice (necesare), peninsula Crimeea seamănă cu altceva decât se vede pe hartă. E ușor altfel formată; deformată... spre dubitativ. 
Alta decât cea de pe hartă e peninsula sub fabuloasele branhii palpitante ale zorilor, sub fabulos-auriile branhii fremătătoare ale amiezilor, sub sângeriu-pâlpâitoarele branhii ale asfințiturilor răspândite peste fluxul și refluxul mării între Ialta și Constanța, între Varna și Istanbul. 

Eu, cel care am avut lumină electrică peste cartea de citire abia din clasa a doua... (Azi, în era neonului, și o astfel de amintire am: acel prim bec electric cu captiv-zglobiul său fluturaș de wolfram...) Deci, de la acel fluture de wolfram iată-mă postat în fața display-ului. Nu-mi displace, recunosc.
De la cincizeci de ani, iată-mă cu o postată de viață postată în acaparantul neant al internetului, ca și internat adică în internatul celor curioși, dornici de comunicare și, poate, Doamne, ciudată (creștinească și ea?) cuminecare.

Nouă din zece ființe umane – nu mi se dă tasta computerului să zic: ins, inși; uite o noțiune care s-a izvodit da capo degradată și degradatoare; discret-jemanfișistă – vicleană, derutantă, pe care unii o iau de bună, de pozitivă, de neutră, de oarecare, – însă, în acest context, eu nu pot folosi termenul:

Noi îi aşteptăm. 
De fapt, vieţile noastre sunt continuarea aşteptării în vieţile celor de până la noi.
E o ştafetă a aşteptărilor care, în esenţă, se unesc în una singură: noi, pământenii, îi aşteptăm. 
De prin ce secol să se fi declanşat, conştientizată, această aşteptare? Conştientizată şi asumată. Întru basm sau realitate, întru împlinire de fantezie sau zădărnicie.