Pe 13 octombrie 2016, cu doar câteva ore înainte să știm că Premiul Nobel pentru Literatură pleacă spre Bob Dylan, Dario Fo trecea la cele veșnice (sau mai corect, trecea în neființă – omul era ateu declarat). O coincidență tristă, dar oarecum simbolică. Dario Fo, laureat cu Nobel în 1997, a fost printre altele cantautor și pictor. Întocmai ca Bob Dylan. Vorba cântecului, The Times They Are a-Changin’.
Dario Fo este cunoscut mai cu seamă ca autor de piese de teatru, numărându-se printre numele grele ale dramaturgiei italiene contemporane, mizând pe improvizație, pe frâul liber dat actorilor și revigorând puternic commedia dell’arte. După o viață petrecută în avangarda anti-establishment-ului, după zeci de piese, după numeroase premii care au culminat, cu 19 ani în urmă, cu Nobelul, Dario Fo surprinde pe toată lumea și debutează în 2014, la 88 de ani, cu un roman. Fiica papei devine în scurt timp un bestseller veritabil, fiind cea mai vândută carte a anului în Italia și tradusă aproape instantaneu în numeroase alte limbi, inclusiv în română, la Editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei. Vlad Russo face o treabă excepțională, textul fiind una dintre cele mai frumoase, melodioase și fluide traduceri pe care le-am citit de multă vreme încoace.
Fiica papei are în centru una dintre cele mai controversate figuri ale istoriei Italiei de la sfârșitul veacului al XV-lea: Lucrezia Borgia. Portretul pe care Dario Fo i-l face este însă unul surprinzător, contrastant cu imaginea de femeie fatală și reputația pe care atâtea alte opere de ficțiune sau istorice i-au conturat-o. Avem în schimb de-a face cu o femeie sigură, stăpână pe ea, extrem de rațională și, surprinzător, morală. Lucrezia lui Dario Fo e mai degrabă o figură tragică, asupra căreia planează un destin pe care nimeni și nimic nu-l poate schimba, e o jucărie și un bun de care dispun cum doresc tatăl (Rodrigo – papa Allesandro al VI-lea) sau fratele ei (Cesare). Deși suferă, are momente de cumpănă, se consumă, Lucrezia își acceptă cu seninătate rolul și locul și încearcă în permanență să se adapteze cât mai bine cu putință situației concrete în care se pomenește, de cele mai multe ori fără voia ei. „— Tată, dragostea pe care mi-o oferi tu nu mă interesează, e o dragoste pe jumătate. Ție ți se pare că viața pe care mă pui s-o trăiesc e demnă? Mi-am petrecut toată copilăria în credința că bărbatul ăla mediocru care dormea cu mama era tatăl meu adevărat. Dar măcar el arăta că mă iubește. În timpul acesta, tu ni te arătai mie și fraților mei drept cardinalul binefăcător, omul cucernic și puternic. Apoi, din senin, ni te dezvălui drept ceea ce ești, și mai ales că nu ești prietenul generos al familiei, ci amantul mamei mele de douăzeci de ani bătuți pe muchie, răstimp în care ai lăsat-o grea de patru ori pentru plăcerea ta. Și, într-un final, descoperim că ești cel mai puternic cardinal din Roma, viitor papă, un fustangiu care adună una după alta, la nesfârșit, aventuri amoroase.”
(p. 41). Din păcate însă, nu la fel stau lucrurile cu majoritatea personajelor centrale, care nu au prea mare greutate, nu au cine știe ce arabescuri ontologice, ci sunt liniare și predictibile. Din câteva vorbe ale naratorului omniscient îți dai seama în ce categorie ar trebui să le încadrezi, la ce să te aștepți de la ele, prevezi cum ar putea evolua. Din păcate, rareori presupozițiile inițiale îți vor fi contrazise.
Structura cărții e foarte stranie. Aparent avem dinaintea ochilor un roman, dar impresia de ansamblu e de piesă de teatru în proză, în care naratorul devine la rândul său un simplu personaj, iar didascaliile capătă o importanță capitală. Se vede cu ochiul liber fibra de dramaturg a lui Dario Fo în împărțirea în părți (asimilabile unor acte) și capitole (construite aidoma scenelor), precum și în predispoziția pentru dialog ca mijloc de expunere. Personajele mai mult vorbesc decât acționează, faptele sunt expediate fugitiv, în câteva rânduri, pe când confruntări și discuții aparent minore se întind pe pagini întregi. „Și astfel, așa cum era de prevăzut, Cesare Borgia a fost eliberat, și-a făcut rost de-un cal și a plecat imediat la Napoli. Acolo însă, lucrul de care se temuse Bembo s-a întâmplat. Capcana urzită de
Iuliu II, cu complicitatea spaniolilor înșiși, de la care Cesare spera să obțină sprijin, îl prinde în fălcile ei de metal. Il Valentino e pus în lanțuri și trimis pe o corabie în Spania, ca prizonier al aragonezilor…” (p. 157).
Tensiunea se clădește treptat, din înfruntarea directă a personajelor, iar cititorul are multe spații de umplut și piese de puzzle de imaginat pentru a construi imaginea de ansamblu. Dario Fo revizitează fragmentar istoria mare, în anumite puncte de inflexiune cruciale în care destinul protagonistei se abate flagrant de la o direcție anterioară care părea limpede. De asemenea, jucându-se cu veridicitatea, autorul italian ia peste picior orice formă de pact ficțional și inserează în narațiune pasaje din volume de istorie, studii, articole ori cărți de nonficțiune, într-o intertextualitate postmodernă dusă la extrem. „Drept comentariu la cele întâmplate, vă propunem analiza oferită de Marion Johnson, cercetătoare britanică extrem de avizată și de o mare pătrundere, care, cu obișnuita cruzime a anglo-saxonilor de talent, ne povestește viața din Italia din timpul Renașterii: «De-a lungul întregului secol al XV-lea, criticile cu privire la starea în care se afla Italia s-au ținut lanț. Și totuși, în această țară, unde spiritul atingea o vioiciune necunoscută în
restul Europei, iar studiul istoriei fusese integrat de la bun început în rândul disciplinelor științifice, oamenii cu scaun la cap își dau cum nu se poate mai bine seama că vina e lăuntrică și trebuie căutată în felul de a trăi al oamenilor.» Citește: al supușilor.” (p. 88). Senzația e că ai dinaintea ochilor un soi de dramatizare partizană, făcută cu iscusință de un autor care se pricepe de minune să fie selectiv în pasajele pe care le alege și momentele pe care le istorisește.
Până la un punct, Fiica papei dă impresia de austeritate. De vină sunt simplitatea povestirii, lexicul accesibil, mijloacele de construcție narativă limitate. Există însă două puncte de interes care salvează romanul. Cel dintâi este chiar personajul central. Cu greu o vei putea uita pe această Lucrezia Borgia construită de Dario Fo. Are fascin, nuanțe, ludic, savoare și candoare. După cum savoare și candoare emană traducerea semnată de Vlad Russo, cel de-al doilea punct de atracție al unei cărți care altminteri ar fi mai degrabă dezamăgitoare decât entuziasmantă.
__________________
Dario Fo, Fiica papei. Traducere din limba italiană de Vlad Russo, Editura Humanitas, București, 2016, 206 p.