Întrebarea din titlu nu este una ușoară, motiv pentru care nu poate primi un răspuns univoc. Are dezlegări mai complicate decât, de exemplu, întrebarea „Cum vreți să trăiți?”, la care răspunsul unanim ar fi „Bine!”. Și nu fac vreo aluzie la sloganul vreunui fost președinte care și-a găsit scăparea politică în Unirea cu Republica Moldova. Nu, răspunsurile la întrebarea din titlu ar putea fi cel puțin tot atâtea câte culturi coexistă aici, sau câte state cu abordări mai mult sau mai puțin imperiale trec acest teritoriu în sfera lor de influență, ca stat prieten sau ca stat dușman. În legătură cu acest ultim aspect, președintele dictaturii de la Est de noi, pe numele său Putin, în cadrul mesajului său anual către supuși, a trecut Republica Moldova la categoria „dușmani apropiați”, alături de Ucraina și Georgia. Etichetarea ar trebui să ne îngrijoreze și să ne flateze în același timp. Dacă am reușit să fim categorisiți de un dictator drept dușmani, înseamnă că avem, totuși, niște merite. Așa cum are Coreea de Sud sau Japonia, de exemplu, niște merite pentru că au fost catalogate drept state apropiate și inamice ale istericului nord-coreean Kim. Dar și acestea s-ar putea să fie niște iluzii, din categoria celor cu „integrarea europeană a moldovenilor”, „venirea americanilor” sau „mâna Moscovei”.
Revenind la întrebarea din titlu, cred că n-ar fi inutil să încercăm să căutăm niște răspunsuri. Mai ales că, odată cu sporirea dezamăgirii de existența statului moldovenesc și, totodată, cu umflarea (probabil temporară, din păcate) a curentului unionist, chestiunea minorităților etnice ar trebui abordată din ce în ce mai des și cu mai multă seriozitate. Dintre toate abordările, ideea integrării lor în societatea moldoveană este cea mai populară. Dar și cea mai lipsită de sens. Or, în actualele condiții, toate minoritățile sunt deja integrate (dar în altceva), în timp ce românii moldoveni majoritari încă se mai zbat după 25 de ani de închipuită independență. Desigur, minoritățile se pot considera integrate doar dacă respectă o condiție esențială: să cunoască, să iubească și să vorbească limba rusă. Lucru pe care îl și fac.
Originea unor identități confuze
Moștenire a Uniunii Sovietice, limba rusă a rămas, oficial și neoficial, limbă de comunicare interetnică. Iar cultura rusă a rămas contracultura care înlocuiește cu mare succes, dar și cu cinism, culturile etniilor minoritare. Explicația e simplă. Politica URSS, deși proclama demagogic diversitatea și specificul fiecărui popor, în realitate impunea limba, comportamentul și standardele moscoviților. Prin urmare, toate etniile supuse ingineriei sadice a sovieticilor de permutare a populațiilor de colo-colo pe întinsul imperiului s-au văzut nevoite să adopte limba șefilor lor, mai mari sau mai mici.
Viețuirea în și cu limba rusă era o condiție obligatorie. Iar culturile popoarelor colonizate au ajuns să fie unele de vitrină, expuse doar de sărbători și la festivaluri organizate pentru plăcerea ghiftuită a mai-marilor URSS. Zecile de popoare și etnii cuprinse în îmbrățișarea ursului s-au pomenit la un moment dat în ipostaza unor aborigeni care aveau voie să-și etaleze specificul național doar pentru desfătarea unor parveniți care, la rândul lor, nu mai aveau naționalitate, ci o identitate incertă de om sovietic.
Cu un asemenea fundament, nici n-ar trebui să ne mirăm că astăzi ne aflăm într-o situație cu totul stupidă, în care rusolingvii sunt majoritari printre minoritari, indiferent de etnia propriu-zisă a celor dintâi. Problema ar trebui pusă, așadar, în termenii limbii pe care o vorbești și ai culturii în care exiști, nu în cei ai etniei de care crezi că aparții sau ai poporului care-ți este mai drag. Pentru că discuția despre primordialitatea uneia sau alteia dintre etnii este nesfârșită și irositoare.
Și când spun asta mă gândesc la câțiva indivizi din afara mediului meu obișnuit de relații, dar cărora am avut ocazia să le aud gândurile. Aceste persoane, scoase, parcă, din aceeași mașinărie de spălat creierii, spun că părinții lor au fost moldoveni, în timp ce ei sunt ruși. Nu contează pentru ei nici numele pe care îl poartă și nici alte elemente unanim acceptate ale unei identități etnice. Ei știu una și bună: că sunt ruși, iar Rusia ne este cea mai bună prietenă și „mamă”, și „tată”. Și au tot dreptul să se considere ce vor ei și să creadă ce le vine. Din păcate pentru toată lumea, ei habar nu au că acest drept le este garantat de Organizația Națiunilor Unite și, în general, de culturile vestice, care au văzut în această abordare o soluție împotriva tentației unor autocrații de a impune identități și de a tăia în carne vie prin instrumente de inginerie socială. Sunt lucruri pe care le făcuse cândva URSS și ceea ce încearcă să facă, în continuare, regimul Putin. Oficializarea limbii ruse, la începutul anilor ’90, ca „limbă de comunicare interetnică” a vizat conservarea unui statu-quo din trista perioadă sovietică. Nu e de mirare că în circumstanțele de atunci acest statut pentru limba rusă a părut să fie o soluție rezonabilă până și în viziunea liderilor mișcării de eliberare națională, fiind considerată ca un compromis temporar, ca o etapă intermediară, până când noul stat va fi căpătat destulă vigoare încât să integreze lingvistic toți rusofonii care vor fi învățat și chiar îndrăgit limba băștinașilor din „Solnecinaia Maldavia”. Doar că n-a fost să fie chiar așa, pentru că pe la noi ideile rareori ajung să fie implementate până la capăt. Din momentul acordării acestui privilegiu limbii ruse (deși, culmea, avem mai mulți ucraineni decât ruși), la conducerea statului moldovean s-au perindat oameni cu tot felul de viziuni și interese. Unii visau revenirea la URSS, alții i-ar fi exilat pe toți ne-românii, iar celorlalți pur și simplu nu le-a păsat. Cronic.
Integrarea în societatea de azi, o iluzie
Dar dincolo de aceste elemente de context, să reținem următorul lucru: astăzi, niciunei etnii, fie ea majoritară sau minoritară, nu îi este mai bine decât alteia în ce priveşte nivelul de trai, siguranța și relațiile cu statul. Încercarea permanentă de a reinventa roata și de a ocoli practicile verificate ale lumii civilizate, inclusiv în domeniul raportului dintre etniile conlocuitoare, nu va duce nicăieri. De exemplu, în Recomandările de la Oslo cu privire la drepturile lingvistice ale minorităților naționale se menționează că integrarea poate avea loc doar dacă persoanele aparţinând minorităţilor naţionale cunosc și vorbesc limba de stat. Asta pentru că vorbirea de către reprezentanţii minorităţilor naţionale a limbii de stat oferă oportunităţi mai bune de reprezentare echitabilă, îmbunătățește accesul la serviciul public şi la promovarea în funcţii de conducere. Bineînţeles, într-un stat cu instituții funcționale. Dar asupra modului de (non)funcționare și asupra (in)coerenței instituțiilor noastre publice la capitolul politici interculturale și lingvistice am să revin cu altă ocazie.
Un alt motiv pentru care nimeni nu se mai simte „ca acasă” în Republica Moldova, indiferent de etnie, vine din lipsa de educație, din cleptomania și corupția celor care au ținut de zeci de ani în
mâini frâiele societății. Dar și din coruptibilitatea și lipsa de rigoare a celor care i-au ales. Asta pentru că primii n-au ținut cont de etnia celor din urmă atunci când i-au înșelat în modul cel mai cinic. Dispariția, ca printr-un act de magie neagră, a miliardului de euro din bănci este doar exemplul cel mai recent, însă nu singurul. De aceea, discursul celor care protestează de un an în centrul Chişinăului are foarte mult rost. Din revolta acestor oameni ar trebui să înțelegem că proiectul independenței moldovenești a fost o iluzie (cel puțin judecând după deriva la care s-a ajuns), iar instituțiile de stat nu sunt sustenabile. Și există o sumedenie de cifre și studii care demonstrează această realitate. Prin urmare, minoritățile etnice din Republica Moldova nici n-ar avea/nu au în ce să se reintegreze.
Cu excepția oamenilor, toate structurile, legile, cutumele etc. au devenit forme fără fond. Implozia societății noastre se produce încet, dar sigur, de la ocupația sovietică încoace. Între timp am încercat toate formulele de guvernare, însă reziduurile sovietice au rămas sub preș. Refuzul de a ne descotorosi de talaghirul sovietic a dus Republica Moldova la eșec. Dar și mai grav ar fi ca de pe urma acestui eșec să profite puterea străină care ne-a anexat în 1812 și care ne-a reocupat în 1940.
„Salvarea celui care se îneacă e în mâinile celui care se îneacă”
Parafrazându-i pe Ilf și Petrov, care, la rândul lor, l-au interpretat ironic pe Marx, ar fi o eroare să așteptăm ca cineva să ne ia de-o aripă și să ne salveze. Asta pentru că nici Unirea cu România, nici miraculoasa aderare la Uniunea Europeană și cu atât mai puțin ocupația militară rusească, visată de pro-putiniști, nu va putea să ne rezolve chestiunile identitare și nici să ne garanteze „armonia interetnică”. Realitatea neplăcută este că pașii în această direcţie trebuie să-i facem noi, iar primul dintre aceștia se cuvine să fie desovietizarea mentalității tuturor etniilor și, totodată, emanciparea reală a acestora. Deși se anunță a fi un proiect foarte dificil în condițiile propagandei rusești virulente din Republica Moldova, acesta este cu atât mai necesar, cu cât iminența eșecului statului va duce la fierberi sociale, în care toată lumea va învinui pe toată lumea. În plus, simpla existență a unei Rusii revanșarde constituie un puternic factor perturbator.
Cazul României, care, deși n-a fost niciodată sovietică, dar a fost comunistă, iar astăzi se află și ea în raza de propagandă rusească, ar trebui să ne servească drept lecție. Mai mult, având în vedere imaginea foarte bună a României la nivel european în ceea ce privește integrarea minorităților, o eventuală Unire sau cel puțin un schimb consistent de practici la nivel instituțional ar mișca lucrurile înainte. Abia după ce reprezentanții minorităților naționale vor vedea cu ochii lor modelul permisiv european și după ce, de exemplu, găgăuzii vor realiza că e mult mai plăcut să fii și să te simți găgăuz și nu rus, vom putea spune că am evoluat în direcția unei integrări în societatea moldoveană/română. Până atunci însă e cale lungă, iar noi rămânem cu iluziile și neputințele noastre.