Alexandru Burlacu este unul dintre puţinii istorici şi critici literari de la noi care au îmbinat exigenţele esteticului cu cele ale est-eticii (cu sensurile pe care le-a căpătat acest concept la soţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca) în procesul de reevaluare a literaturii române scrise între Nistru şi Prut în perioada postbelică. În studiul său Poeţii şi trandafirul (Chişinău, 2015), el trece prin această grilă poeţii şaptezecişti. Generaţia (sic) vine în literatură „pe un timp foarte nefavorabil creaţiei, când ochiul acerb al cenzurii devenise hipervigilent”, şi, prin urmare, este în măsură să reclame aprecieri inclusiv pentru victoriile ei, atâtea câte a avut, asupra regimului. E adevărat, exegetul nu face referinţe la biografiile scriitorilor atunci când vorbeşte de subversiune anticomunistă, limitându-se la evidenţierea modestelor, dar importantelor ei forme în spaţiul creaţiei. În ciuda precauţiunilor întreprinse cu zel de către marii diriguitori ai literaturii sovietice, şaptezeciştii nu au fost „cuminţi” până la capăt şi au sfidat Puterea cum au ştiut ei mai bine, printr-un discurs în dizarmonie cu cel oficial. Desigur, nu se poate vorbi de manifestări disidente propriu-zise, ci de strategii de ignorare sau de sublimare în creaţie a indicaţiilor de la stat. În contextul cultural de la noi, consideră autorul studiului, această „experienţă inedită” de răspăr cu regimul sovietic a creat impulsuri reformatoare demne de luat în seamă într-o istorie critică a literaturii române.
Nu întâmplător, Alexandru Burlacu îşi începe studiul anume cu Vasile Romanciuc. Pe lângă faptul că este declarat cel mai talentat poet al „generaţiei ochiului al treilea”, Vasile Romanciuc a căpătat reprezentativitate prin atitudinea sa faţă de literatura oficială. Prin încăpăţânarea de a menţine de-a lungul anilor o „etică a ţăranului” poetul polemizează „în surdină” cu literatura la comandă. Fireşte, acest dialogism camuflat, această formă de disidenţă atenuată, „cuminte-inocentă” a fost iniţiată de şaizecişti care, prin accentul pus pe ruralitate în defavoarea oraşului, cântând pământul, şi nu partidul, au bruiat propaganda sovietică cu clişeele ei politice grosolane. Astfel că responsabilii nu au mai avut linişte şi au fost forţaţi de situaţie să gândească noi planuri de cuminţire, alte diversiuni.
Meritul lui Vasile Romanciuc, dar şi al celorlalţi poeţi ai generaţiei e că au înmulţit, chiar şi sub monitorizarea perspicace a ideologilor, formele de polemică, recurgând la experimente asupra formei, creând universuri sub „dictatura fanteziei” şi versuri înţesate cu simboluri. Ascunse cu precauţie, psihologiile lor individuale răzbat totuşi la suprafaţă, colorează inevitabil peisajul monoton al realismului socialist. Se creează treptat o alternativă neliniştitoare la bâiguiala ciracilor de sistem, se diversifică aproape „inadmisibil” vocile şi stilurile în poezie. Vasile Romanciuc e un „neomodernist clasicizat”, obţinând performanţe cu precădere în poezia gnomică. Nicolae Dabija începe prin a-şi caligrafia sufletul în peisaje imaginare, înclinând cu timpul tot mai mult către o poezie cu aluzii echivoce, plină de ambiguităţi şi ambivalenţe. Cu o poezie intimă, a jocurilor „fanteziei egolatre” se afirmă Leonida Lari.
Tema satului ca spaţiu arcadic, al evaziunii este frecventată de toţi poeţii acestei promoţii. Gesturile poetice de întoarcere către spaţiul natal, al copilăriei sunt valorificate însă într-un registru minor, în răspăr cu veselia săltăreaţă a poeziei oficiale şi punând în umbră conţinutul socialist. Marcela Benea adoptă un aer stingher şi tânguitor-feminin faţă de trecutul sacrat. Pentru Iulian Filip satul constituie pretext pentru exaltări mistice, de sorginte blagiană. Ludmila Sobieţchi are un imaginar modernist cu revirimente mitice, pledând pentru poezia ca expresie a fiinţei adânci.
Poeţii îşi infuzează periculos versurile cu dispoziţii decadente, reflexive, aplecate spre pitoresc, în dizarmonie cu festivismul oficios. Orice îndoială şi umbră de tristeţe lucrează împotriva politicii de stat. În poezia lui Leonard Tuchilatu presentimentul morţii este copleşitor. Leonida Lari stârneşte dezaprobări prin câteva poeme obscure cu personaje bizare şi peisaje onirice. Sentimentul lunecării în abis, insolitul şi spaima de moarte particularizează poezia Valeriei Grosu, iar Arcadie Suceveanu „ameninţă” cu viziuni apocaliptice. „Declinul”, devierea de la „linia corectă” sunt primejdios de vizibile la Valeria Grosu şi ajung explozibile la extravaganţii Eugen Cioclea şi Vsevolod Ciornei. Un iconoclast cu o „scriitură mustind de erudiţie şi tribulaţii biografice” este poetul Andrei Ţurcanu. Exemplele de eretici sunt atât de multe în cadrul acestei generaţii, încât se poate vorbi de prezenţa unei estetici a anti-poeticului fără precedent în istoria literelor sovietice „moldoveneşti”. E adevărat, această rebeliune are aerul că sfidează doar convenţiile literare.
O altă solidaritate defavorabilă discursului oficial constituie intelectualizarea poeziei. Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, Andrei Ţurcanu, Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, pe lângă faptul că apelează la figuri emblematice ale culturii universale, îşi încearcă tot mai temerar forţele în poezia intelectuală şi de idei, experimentează versul liber, arta combinatorie, pictopoezia, manierismele, referinţele livreşti, exerciţiile ludice etc. Exegetul consideră că poeţii care au perseverat în această direcţie au depăşit marcajul generaţionist şi s-au integrat perfect printre optzecişti. Începând cu Arcadie Suceveanu, Alexandru Burlacu îşi pune neapărat problema gradului de tranziţie la optzecism al autorilor, identificând volumele sau poemele cu valoare de manifest artistic ce au consemnat declicul.
Valori subînţelese ale poeziei, vechi de când lumea, sunt cucerite de şaptezecişti poem cu poem, volum cu volum. Esteticul îşi face loc în poezie cu armură etică, mişcările tectonice ale spiritualităţii sunt acoperite cu peisaje rurale din care dispare ideologicul. Un pas la stânga sau la dreapta, în imaginarul oniric sau în experimentele de limbaj, se sancţionează rapid. Mai rămân însă, în mod simptomatic, destule imagini depăşind inteligenţa preceptorilor, suficiente combinaţii artistice cu aparenţe de inocenţă care funcţionează ca antidot împotriva detestabilului tratament, pavând drumul evoluţiei ulterioare, înnoitoare a poeziei sau, mai bine zis, drumul revenirii ei la firesc.
Această deplasare a criteriului de poeticitate, dictată de imperativul apărării cetăţii asediate, a frânt avântul poeţilor basarabeni din toate timpurile.