Poezia Marianei Codruț impresionează prin profunzime, plinătate de sens și rafinament. Fără a fi ermetică și erudită ostentativ, poeta din Hiatus (Pitești, Paralela 45, 2015) are instrumentarul liric potrivit şi curajul de a merge întotdeauna până la esențe. Jumătățile de măsură îi repugnă. Ea coboară în straturile adânci ale vieții și ale sufletului, și le sondează neiertător, până în ultimele consecințe. Iubirea, viața, moartea, frica, singurătatea, compromisurile sunt printre temele trăite cu autenticitate și transpuse artistic fără menajamente și fără opinteli stilistice. Cu cel mai convingător har poetic.
Mariana Codruț este o poetă pe cât de lucidă, cerebrală („creierul meu, singurul pe care nu-l/ pot ocoli”), pe atât de sensibilă, trăindu-și emoțiile autentic, visceral, ca un muribund („emoţia vie/ care-mi sălbăticeşte inima la cea mai mică invazie din afară,/ cineva foarte crud din mine şi cu care mă iau deseori de păr”). Nimic nu este gratuit în această poezie, nimic pe dinafara trăirii și a asumării totale.
Cel puțin două ecrane se deschid simultan la lectură: al cotidianului anost, rutinar, al aparențelor și cel al imaginației și trăirii, care constituie ficțiunea realității, acea „concentrare a esenței realului”, cum remarca Bogdan Crețu într-un articol despre realitatea estetică. Hiatus ar fi, ca și Blanc (titlul altei cărți de poezie a Marianei Codruț), o suspendare a timpului profan, pentru cel miraculos al poeziei, „puntea peste prăpastia lumii”.
Departe de larma orașului, de zgomotul rutinei, poeta resimte plenar gustul libertății. Atunci i se deschid tainele naturii, în acele momente devine posibilă comunicarea cu lumea din spatele cortinei și viziunea se încarcă de magie. „Unde sfârşesc oraşul şi clocotul său începe realitatea mea”, scrie Mariana Codruț, anunțând o realitate a libertății exersate existențial pe propriul cord. Libertatea este „o culme a disperării”, învățată de la plopul care, în plin sentiment al derizoriului, trăiește cu nesaț raza de lumină a soarelui. Realitatea spiritului este exuvială, de matrioșkă care-și redescoperă inocența copilăriei prin reîntâlnirea cu avatarurile fetiței din trecut, ce-i reamintesc femeii adulte cântecul ploii, muzica vântului prin crengi. Eul liric știe prețul singurătății și al mersului împotriva valului, dar își asumă cu tărie demnitatea de-a fi autentic și autosuficient. Îl ajută luciditatea, conștientizarea faptului că „numai moartea-mi pare/ demnă de polemică”. Luciditatea tăioasă este filtrul de cernere a realității, e producătoare de sensuri, e instanță de validare a lumii. Luciditatea se răzvrătește, se ia de piept cu lumea, protejează ca un scut și dă forțe ființei neajutorate și fragile, când aceasta stă ghemuită „cu genunchii la gură”. Este fascinantă această înterpătrundere poetică a lucidității dure cu fragilitatea emoției, cu sensibilitatea viziunii și pulsul viu și precipitat al trăirii. Acestea sunt sugerate de moderația vocii și detașarea ironică, prin imagini scăpărătoare, mustind de sens, capabile să transmită plenar emoția.
Dramatismul poeziei este pătrunzător, viu, acut, senzorial. Poemul acolo, sus este de o autenticitate copleșitoare a suferinței morții mamei, este trăirea la limită, exprimată cu tensiunea și concentrarea unui arc voltaic: „într-o seară de iarnă, mama n-a vrut să-şi mai care/ propriul suflet şi l-a înghiţit. cu ochii albaştri închişi,/ a lunecat lin pe lângă noi. noi ne-am strâns în bucătărie/ neînţelegând nimic. acolo-n colţ văd ochii mamei!/ a zis soră-mea, arătând florile albastre de pe perete–/şi vocea ei părea plină de groază/ iar inima fratelui spărgea liniştea./ afară/ luna-şi lăsase pântecul gol peste grădina părinţilor/ cuibărită în oul morţii ei viitoare. dar noi n-o/ vedeam,/ numai lumina de gheaţă i-o desluşeam prin ferestre/ şi buzele ne tremurau uşor./ uite, acolo-n colţ sunt ochii ei! a repetat sora. luând/ cârpa, s-a urcat pe un scaun şi i-a lustruit temeinic/ de fum şi păianjeni. lacrimi negre ne-au căzut pe mâini.”
Miezul dens și amar al cărții îl alcătuieşte luciditatea, care adâncește și rafinează emoția, ducând limbajul până la cruzimea exprimării, cu nostalgia și tristețea umilă din orizontul „cast ca iraționalul al inimii”.
__________
Mariana Codruț, Hiatus. Editura Paralela 45, Pitești, 2015