E sasul care a preferat să rămînă în România după revoluţie, deşi mama şi surorile lui au plecat în Germania imediat ce s-a putut (tatăl, morarul Astner, doarme liniştit sub doi metri de pămînt românesc). Stabilit în Iaşi, mai întîi ca asistent de germană la Facultatea de litere a Universităţii Cuza, apoi ca jurnalist, iar acum ca traducător liber-profesionist, Mick face des drumuri la casa părintească din satul natal de lîngă Sibiu, golit de saşi. Adică dă piept cu realitatea, iar realitatea / începe acolo / unde începe durerea / sfîrşeşte jocul („realitate şi joc”). La Amnaş, primăvara mai seamănă te miri ce, vara coseşte iarba crescînd în devălmăşie prin curte şi adună bob cu bob zmeura pentru gem, toamna culege strugurii, merele şi prunele (atît de gentile, încît îşi poartă singure de grijă!), făcînd vin şi ţuică din ele. Fotografiază codraşii care s-au cuibărit în contorul de electricitate, mai repară pe ici pe colo, mai răscoleşte printre lucrurile bătrîne şi trainice de prin lăzi şi, cîteodată, prinde la sigur şi cîte un moment de graţie cînd notează ceva prin carnete. Poate versurile: peste paşii bunicilor mei / a crescut iarba.// e mult muşeţel între firele de iarbă –/ ne aşezăm în curte/ şi culegem ceai.// paşii părinţilor / se pierd încet, încet şi ei.// poate mîine deja / n-o să-mi mai recunosc / nici propria urmă ((„iarbă (graaas/gras)”); sau versurile: în grădina strămoşească / am gustat / măcrişul –.// peste cîmp umblam / şi auzeam / strigătul cucului –.// nu departe / în pădure – / o gaiţă.// şi deasupra-mi simţeam / strălucitoare / o sabie („elegie amnăşană”); sau iarna, în odăile îngheţate şi pustii, versurile: cafeaua neagră / are-n jumătatea de-ntuneric / a bunei odăi / aproape-un gust abstract.// iar ţigara fără filtru / între degetele de sticlă / mocneşte-n ralenti.// în ferestrele bunei odăi / atîrnă / păianjenii patriei / mari şi mici păianjeni de ţară / deasupra plaselor / pline ochi de praf / exersîndu-se / pilduitori / în aşteptare („în ferestrele casei, păianjenii patriei”). Mă rog, e posibil să nu fi notat acolo poeziile citate; poate le-a scris în minte, în timp ce făcea pe jos cei 6 km din Amnaş la Sibiu, cu raniţa plină de mere, borcane de gem şi alte cele în spate. Sau poate le-a scris acasă, la Iaşi: uneori, distanţa ajută la o mai bună înţelegere a unei realităţi, invadatoare cînd eşti în epicentrul ei. Oricum ar fi, acasă pentru Astner e Amnaşul, patria pare să fie România. Dacă mă iau şi după faptul că a optat liber să rămînă aici (unul dintre motive fiind, „în fond”, şi prietenii), e sigur că aşa-i. Ce nu poţi şti sigur, nici prieten fiindu-i, e cum se simte cu adevărat cînd rămîne cu el însuşi; poţi doar bănui citind: zilele nu sînt / păsări / iară nopţile / cu ochi mari / ţi se aşază pe piept / şi-ţi devoră visele / pînă-şi fac plinul („cu ochi mari, nopţile”) sau înfricoşătoarea periferie a prezentului mă ţine / cu mintea legată ca un cîine de gard („periferice I”); ce nu poţi şti sigur şi nici nu poţi bănui e cum se simte el în patria asta, despre care, de altfel, spune multe lucruri măsurate şi de bun-simţ, sau cum trăieşte el pe… muchia de „cuţit identitar cu două tăişuri”. Identitatea – abisal teren!
Uneori, cînd Mick se întoarce de la Amnaş la Iaşi, ne adună pe toţi – Lia, Costică, Radu, eu şi, cînd e prin zonă, şi Ovidiu – în apartamentul lui din Mircea, unde ne înfruptăm din vinul şi ţuica aduse, alături de o feliuţă-două (sasul nostru urăşte risipa!) din slana de Sibiu, în timp ce el ne arată capturile din lăzile părinteşti: vreo vestă, o pălărie ori o pereche de cizme din piele, toate ale tatei, prosoape cusute şi frumos inscripţionate cu albastru de străbunica, bunica ori mama, vreo sticluţă sau vreo cutie veche, minunat incrustate, care încă păstrează mirosul de lăcrimioare sau de săpun sau de zahăr de pe vremuri. Şi ne povesteşte: cum se prepara, săseşte, „pomana porcului”; cum afumau ai lui slănina, groasă de o palmă, care ţinea pînă la tăierea celuilalt porc; cum mergea cu mama la cules de măceşe, din care făceau gem; ce a mai zis vreun vecin din sat etc.
Îmi pot imagina sfîşierea pe care o trăieşte poetul Michael Astner cînd revede casa părintească, atît de bătrînă, încît abia mai respiră, fiindcă acum cîtva timp, povestindu-mi despre ea şi despre copilăria lui, el a încheiat, dînd din mînă a lehamite: „s-a dus totul dracului!”. M-au tulburat peste măsură vorbele astea – pentru prima şi, deocamdată, ultima oară în cei aproape 20 de ani de cînd sîntem prieteni, am simţit că avea lacrimi în gît rostindu-le. Păi da, teutonul român (titlul rubricii lui din Ziarul de Iaşi) e un personaj foarte discret, rar îşi permite efuziuni sentimentale, exaltări sau afirmaţii ritoase. Asta nu înseamnă că nu are părerile lui ferme, ba chiar încăpăţînate uneori, despre cele ce se întîmplă în jur… Nu-şi permite nici comentarii în lipsă despre unul sau altul dintre prieteni. Se păstrează neutru! Ca să înţelegeţi cum vine asta, o să povestesc o mică întîmplare din anii ’90, cînd a locuit vreo 5 ani cu soţia în Germania, venind numai vara în Iaşi. La fiecare venire, mai întîi trecea pe la toţi din grup; aflîndu-se la mine în birou, m-am plîns de nu mai ştiu care păţanie cu un prieten, la final rugîndu-l conspirativ: „băi, da’ să nu-i spui!” Mick, răsucindu-şi tacticos o ţigară, a zîmbit şi-a răspuns: „of, nici nu mai ştiu ce şi cui să nu-i spun ce-aţi zis unul despre altul!” Am izbucnit în rîs, fiindcă am înţeles atunci că fiecare dintre noi i se plînsese de ceva, dar că teutonul român păstra pentru sine toate plîngerile. Doar e Elveţia, ce naiba! Ei, sigur, poate că unele situaţii belicoase dintre membrii grupului nostru s-ar stinge mai repede dacă el ar media atunci cînd ar putea sau ar fi în drept s-o facă, aşa cum încercăm noi, românaşii, care ne mai bîrfim, ne mai înjurăm, dar, cînd ne împăcăm, ne dăm cămaşa de pe noi pentru celălalt – gintă latină, mă-nţelegi?! Dar, dacă Mick nu vrea, nu vrea şi basta! Trebuie să-l accepţi aşa cum e, fiindcă aşa e între prieteni. Şi apoi, şi el ne acceptă aşa cum sîntem, fiindcă, evident, aşa e între prieteni!
Din cînd în cînd, ne aminteşte că va fi nevoit să se mute din Iaşi, probabil la Sibiu, ca să fie mai aproape de casa părintească. Fiindcă acum ne adunăm, mai în fiecare sîmbătă, după partidele de tenis cu Costică sau Ovidiu, am toate motivele să cred că, dacă sasul pleacă de aici, vor dispărea şi partidele de tenis, şi întîlnirile cvasisăptămînale ale grupului ieşean. (Ca să vezi, alteritatea sa ne ţine legaţi!)
Deh, aşa se pare: totul e fugă!...*
_____________
* Citatele sînt din proaspăt apărutul lui volum, ţara transformată-n vînt, Editura Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2011.