Nu există scriitor căruia să nu i se fi contestat vreodată ceva, dacă nu opera, atunci cel puţin biografia! Când nici asta din urmă nu oferea nimic culpabil, atunci autorului i se nega însăşi existenţa. Homer sau Shakespeare vă spune ceva? După cum vedeţi, nici trecerea în eternitate nu este o garanţie sigură că suspiciunile de tot soiul vor înceta vreodată.
Asalturile împotriva memoriei sau asupra persoanei în carne, oase şi glorie sunt cu atât mai furioase, cu cât victima e mai cunoscută. Iar teroarea gloriei ia uneori forme asfixiante. Günter Grass avea demult renumele celui mai mare scriitor german în viaţă, reputaţie pe care un Nobel venit la timp şi, în cazul său, pe merit, doar o sporea. Autoritatea scriitorului părea indelebilă, dar a cunoscut şi el „farmecul” mistuitor al denigrării. Care a luat forme inimaginabile mai ales după Decojind ceapa, o carte de memorii ce reconstituia narativ adolescenţa şi tinereţea celui care avea să devină conştiinţa Germaniei postbelice. Scandalul a izbucnit, după cum bine se ştie, de la mărturisirile proaspătului nobeliat că în adolescenţa sa făcuse parte din trupele Waffen-SS!!! Gestul implica sinuciderea literară într-o Germanie denazificată până la sterilitate istorică. O mărturie neprovocată de nimeni, decât de propria conştiinţă, devenea brusc un cuţit de ghilotină care tăia viaţa prozatorului în două – până la şi după Decojind ceapa. Vina lua dimensiunile unui păcat capital, deoarece tânărul nu fusese pur şi simplu mobilizat printr-un ordin de încorporare, ci avusese nenorocita idee să se înroleze voluntar. Gestul nesăbuit aducea a aderare conştientă la unităţile SS, care aveau o faimă rea încă în timpul războiului.
Campania de presă ce a urmat a fost absolută şi necruţătoare. Ecourile ei au ajuns şi la noi. Judecat era nu elevul de cincisprezece ani care, ca orice adolescent, se visa „lup de mare” pe un submarin sau, în cel mai rău caz, tanchist, ci marele scriitor Günter Grass. Se uita că maşina de propagandă a lui Goebbels tâmpise minţile a milioane de nemţi maturi, cu scaun la cap, aşa că adolescentul naiv care era pe atunci tânărul Günter nu putea în nici un fel să se sustragă marii hipnoze naţionale şi naţionaliste. Dimpotrivă, maximalismul juvenil este, de regulă, primul care cade în asemenea curse, deoarece ideea nazistă era bine camuflată sub sclipiciul romantico-patriotic. La care se adăuga bravada milenarei trufii teutonice.
Günter Grass nu ar fi fost însă Günter Grass, marea conştiinţă, dacă s-ar fi pus la adăpostul acestei circumstanţe absolvitoare, invocând drept alibi expiator faptul că era, în fond, un puşti care nu atinsese încă maturitatea: „Fapta mea nu se lasă minimalizată pentru a se încadra în prostia juvenilă” (aici şi mai departe voi cita după Günter Grass, Decojind ceapa. Traducere din limba germană de Victor Scoradeţ. Polirom, 2007: p. 77-78). Günter Grass-maturul încearcă să înţeleagă ce era în mintea lui Günter Grass-minorul: „Oare în direcţia asta să fi mers dorinţele mele? Oare în talmeş-balmeşul viselor mele diurne se amesteca şi un pic de dor de moarte? Oare voiam cumva să-mi văd numele nemurit astfel, în chenar negru? Greu de crezut. Se prea poate să fi fost un solitar egocentrist, nicidecum însă obosit de viaţă din cauza vârstei. Aşadar, numai prost? Nimic nu ne oferă informaţii despre ceea ce se petrece în mintea unui băiat de cincisprezece ani care vrea de bunăvoie să se ducă neapărat acolo unde se luptă şi – lucru pe care l-ar putea bănui sau chiar cunoaşte din cărţi – unde moartea face ravagii. Bănuielile se perindă una după alta: să fi fost asaltul unor torente afective ce dădeau pe dinafară, cheful de a acţiona de capul meu, dorinţa de a creşte mai repede, de a ajunge adult, bărbat între bărbaţi?” (p. 84).
Deloc pentru a se disculpa, ci parcă pentru a se afunda şi mai mult în nămolul istoriei, al unei vini pe care şi-o recunoaşte până la capăt, memorialistul include în subiect (cine îl obliga s-o facă?) un personaj neobişnuit, un coleg al său, sectant, care din considerente religioase refuza categoric să pună mâna pe puşcă (vezi capitolul El se numea Noi-nu-facem-aşa-ceva). Băiatul era de aceeaşi vârstă cu naratorul şi în timpul instrucţiei premilitare suporta stoic toate pedepsele superiorilor pentru faptul că nu vroia să se atingă de o armă, oricare ar fi fost: „Până şi golirea cu găleata fixată la capătul unei prăjini lungi a latrinelor trupei, în care colcăiau viermii, o pedeapsă care în jargonul militar se numea «centrifuga de miere», el o îndeplinea ore întregi temeinic, fără să crâcnească, scoţând, înconjurat de un nor de muşte, căcatul din groapă şi umplând cu el hârdaiele până la margine, pentru transport, pentru ca la scurt timp după aceea, proaspăt duşat şi aliniat în formaţie pentru primirea armelor, să refuze din nou să pună mâna pe carabină: parcă filmată cu încetinitorul, văd arma cum cade şi se loveşte de pământ, ridicând un nor de praf” (p. 100-101). Voluntariatul lui Günter Grass şi obstinaţia temerarului care refuză să devină o rotiţă în maşina de război germană este o paralelă antinomică deloc în favoarea memorialistului. Concluzia se impune cu o flagranţă imperativă: înseamnă că se putea! „Ciudatul de Heini”, cum îi spuneau băiatului, nu e trimis însă în faţa plutonului de execuţie doar fiindcă sectantul nu avea încă vârsta majoratului.
Ar mai fi o mie şi una de pretexte care să-i justifice pasul făcut în 1944, dar Günter Grass îşi asumă resemnat întreaga responsabilitate pentru decizia pe care o lua mintea sa necoaptă de atunci: „Aşadar, destule pretexte. Şi, cu toate astea, timp de decenii întregi am refuzat să recunosc cuvântul şi litera dublă. Ceea ce acceptasem în mândria stupidă a anilor mei tineri am vrut să trec sub tăcere după război, dintr-o ruşine ce creştea în urma mea. Dar povara a rămas şi nimeni n-a putut s-o uşureze. E adevărat că în timpul instrucţiei mele ca tunar-tanchist, care m-a tâmpit de-a lungul toamnei şi al iernii, nu s-a auzit nimic despre acele crime de război care au ieşit la lumină mai târziu, dar ignoranţa afirmată nu a putut să acopere înţelegerea faptului că fusesem integrat într-un sistem care planificase, organizase şi pusese în practică nimicirea a milioane de oameni. Chiar dacă vina activă mi-a putut fi scoasă din cap, a rămas un rest care nici până astăzi nu a putut fi demolat, care este numit, cu un termen mult prea comun, partea mea de răspundere. Să fii nevoit să trăieşti cu asta în anii care au mai rămas, iată un lucru sigur” (p. 130).
Prozatorul nu încearcă deci să-şi „albească” în nici un fel trecutul, chiar dacă „bravul” tanchist care a fost a clacat la prima ciocnire cu inamicul şi, în afară de o retragere ruşinoasă, „palmaresul” său militar nu a înregistrat nimic. După primul atac al ruşilor, recunoaşte, fără sfială, deja titratul autor, e cotropit de frică. Sentimentul desfiinţător îl paralizează şi, adaugă el, în timpul tirului lansat de orga lui Stalin „mă piş în pantaloni. […] Printre cadavre se târau supravieţuitori – sau stăteau încremeniţi ca şi mine. Unii urlau, deşi nu erau răniţi. Cineva scâncea ca un copil mic. Eu am rămas locului, în pantalonii uzi de pişat, şi mă uitam la doi paşi de mine, la trupul sfârtecat al unui băiat cu care tocmai trăncănisem despre nu mai ştiu ce. Măruntaiele. Faţa lui rotundă, care părea să se fi micşorat în clipa morţii...” (p. 146).
Războiul, ca şi casca din dotare, era prea mare pentru adolescentul de ieri. Puţinele lupte la care a participat i-au oferit sute de ocazii în care să fie ucis şi nu există nici o certitudine ca vreun glonţ de-al său să fi zgâriat pe cineva. Urmează un alt episod din care belicismul teutonic iese iarăşi umilit, dar păstrând în viaţă pe cel care avea să ajungă laureat Nobel. Într-un sat, echipa de şase-şapte soldaţi, din care face parte şi naratorul, se ascunde într-o pivniţă. Pivniţa era probabil a unui negustor de biciclete, deoarece acolo se păstrau o duzină de biciclete în bună stare. Plutonierul care îi comandă hotărăşte că micile vehicule sunt salvarea lor şi ordonă încălecarea şi retragerea imediată. Stupoare – militarul Günter Grass nu ştie să meargă pe bicicletă! Ruşinat, nu are timp să explice că mamă-sa, totdeauna în lipsă de bani, nu a vrut să-i cumpere un „măgar de sârmă”, cum numea ea bicicleta. Plutonierul îi porunceşte atunci să acopere retragerea celorlalţi. Abia reuşind să iasă din adăpost, în câteva minute toată echipa cădea secerată sub rafalele unor arme automate care trăseseră în plin. Günter Grass, rămas în uşa pivniţei, este unicul supravieţuitor. Privirea sa îngrozită mai reuşeşte să observe cum se roteşte, cinematografic, roata uneia dintre bicicletele căzute. Tânărul i-a mulţumit în gând mamei pentru zgârcenia ei economicoasă, iar prozatorul nu a mai învăţat niciodată să conducă o bicicletă, oricât au încercat copiii săi să-l urce în şa!
Germania a avut doi mari scriitori care s-au ilustrat prin cărţi de război – Ernst Jünger şi Erich Maria Remarque. Ambii supravieţuiseră în tranşeele Primului Război Mondial, fiecare dintre ei extrăgând un alt concept din evenimentele sângeroase prin care trecuseră. Jünger a eroizat războiul, potopul de foc, sânge şi oţel fiind, în ideea sa, mediul ideal pentru călirea unui bărbat. Hitler l-a adorat ca prozator şi vedea în el un model de urmat pentru fiecare neamţ. Această febleţe a Führerului pentru scrierile prozatorului i-a salvat apoi viaţa lui Jünger, când acesta fusese condamnat la moarte. Hitler l-a radiat cu mâna sa din listele complotiştilor, chiar dacă atentatul îl privea direct. Remarque, dimpotrivă, de-romantiza măcelul în masă. Atrocităţile războiului, credea el, erau un factor dezumanizant, transformând „fiecare soldat într-un criminal”.
Pentru Günter Grass, ultimul mondial este o problemă de vină naţională pe care trebuie să şi-o asume fiecare neamţ îndobitocit de nazism. Deşi războiul l-a atins uşor cu aripa sa de fier (o schijă de obuz T-34 se mai află şi azi în corpul său), scriitorul nu a ezitat nici o clipă să-şi vădească propria culpă, oricât de himerică ar părea aceasta. Cei care n-au reuşit să sesizeze acest adevăr, trebuie să redeschidă Decojind ceapa, căci în asta rezidă corolarul ideatic al mărturiilor din volum: „A trecut ceva timp până când am priceput în salturi şi am recunoscut ezitant că, fără să ştiu sau, mai exact, fără să vreau să ştiu, luasem parte la o crimă care, cu anii, nu a devenit mai puţin gravă, nu vrea să se prescrie, de care încă mai sufăr ca de o boală. La fel ca despre foame, despre vină şi despre ruşinea care-o urmează se poate spune că roade, roade fără întrerupere; foame, însă, am făcut doar o vreme, pe când ruşinea...”
(p. 226).
***
Cartea are multiple deschideri spre o Europă postbelică, pe care o re-civilizează marii artişti. Printre cei mai frecvenţi pomeniţi este şi Paul Celan, figură fantomatică şi eterată, cu care Günter Grass se împrieteneşte la Paris, unde sosise să facă ucenicie. Poetul „nu putea vorbi despre sine, despre indicibilul din poeziile sale şi nici despre suferinţele lui altfel decât ceremonios” (p. 479). Cernăuţeanul îi făcea curaj tânărului scriitor „când lucrul la manuscris începea […] să se poticnească” (p. 480).
Student la artele plastice (Günter Grass a studiat sculptura, părăsind o carieră destul de promiţătoare în acest sens), viitorul prozator ascultă prelegerile lui Karl Hartung, care nu scăpa prilejul să se laude că vizitase la Paris („Ca ocupant, în anii mei de soldăţie”, adăuga el franc) atelierul lui Brâncuşi. Profesorul se arăta cucerit de „limbajul formelor lui Brâncuşi” (p. 406).
Surprinzătoare şi neaşteptată este însă întâlnirea cu „un bucătar basarabean”
(p. 231), pe care Günter Grass îl numeşte repetat drept maestru al său (evident, în arta culinară) şi cu care, adaugă prozatorul încărunţit, „mi-ar plăcea să iau masa” şi în prezent. Inopinata întâlnire se produce în lagărul de prizonieri de război de la Marienbad, unde, după o uşoară rănire pe Frontul de Est, Günter Grass este internat. Lagărul era supravegheat de americani, aşa că deţinuţii se bucurau de condiţii destul de democratice de detenţie. Nu erau scoşi la corvezi, ceea ce era bine într-un fel, dar îi puneau mereu în situaţia de a găsi o cale eficientă să-şi omoare timpul. „Bucătarul basarabean” le-a propus amatorilor un curs de artă culinară. Zile la rândul, maestrul îşi etala erudiţia în faţa unui mic auditoriu ce lua conştiincios note la prelegerile pe care le susţinea într-o hală părăsită. Lecţiile decurgeau după tot tipicul, „profesorul” scriind pe tablă termenii şi sintagmele mai complicate. Toată „savoarea” acestor cursuri era în faptul că deţinuţii, bărbaţi zdraveni, umblau în permanenţă flămânzi, deoarece raţia zilnică era mai mult simbolică. Mirosul îmbătător de carne proaspătă, parfumul exotic al condimentelor obligatorii într-o artă a gătitului, aburii ameţitori ce se ridicau din cratiţele şi oalele imaginare provocau iluzii gastrice care înnebuneau minţile şi dezamăgeau burţile secătuite. Bucătarul întreţinea totuşi în ei speranţa că într-un viitor nu prea îndepărtat aceştia vor găti superbele bucate aievea, nu doar într-o imaginaţie hipertrofiată de foame: „Era un maestru al evocării. Cu o singură mână doar apuca visele îndopate şi le mâna la abator şi sub cuţit. Din nimic reuşea să scoată gust. Aerul îl amesteca în supe consistente. Cu trei vorbe nazalizate muia pietrele. Dacă, în ziua de astăzi, i-aş aduna pe toţi criticii mei îmbătrâniţi şi i-aş invita la masă în jurul lui, al oaspetelui de onoare, el ar putea să le explice efectul magic al imaginaţiei libere, aşadar magia pe hârtie albă” (p. 209). În felul acesta, prozatorul găseşte comparabilă magia maestrului care scotea cele mai alese savori şi miresme dintr-o potrivire ticluită de vorbe cu magia artistului care ştie să creeze o întreagă lume virtuală pe coala albă de hârtie! Artistismul înnobilează pe oricine, chiar şi în meseriile, s-ar părea, prea puţin celeste!
Mulţi ani la rând după aceea, Günter Grass îşi va trata oaspeţii, inclusiv pe prietenul său Willy Brandt, cancelarul Germaniei, cu răcituri din cap de porc după reţeta „basarabeanului”. Mai mult, una dintre poeziile sale va purta un titlu identic, în reţeta scrierii fostul ucenic al bucătarului adăugând un „vârf de cuţit de mânie închegată, înslinată, reziduală”, care va provoca ura adversarilor săi de idei.
Dacă remarcaţi, în contextul acestor note cuvântul basarabean e flancat mereu de prudente ghilimele. Din simplul motiv că „basarabeanul” e, de fapt, un… neamţ din Basarabia: „Dacă te puteai încrede în aluziile lui, era de baştină din îndepărtata Basarabie, era prin urmare un german luat ca pradă, care, ca şi oamenii de origine germană din statele baltice, fusese adus «acasă în Reich» în urma pactului dintre Hitler şi Stalin. Dar ce ştiam eu atunci, în prostia anilor mei tineri, despre urmările care nici astăzi nu s-au stins încă ale pactului Hitler-Stalin? Nimic, în afară de clasificarea dispreţuitoare de «german luat ca pradă», nu îmi era cunoscut” (p. 207). Hitler a populat cu aceşti fii rătăciţi ai Germaniei teritoriile poloneze de pe care localnicii fuseseră fie alungaţi, fie nimiciţi. Cum Basarabia devenise prin „mila” ţarului un melting pot de etnii trăind în devălmăşie şi, din astă cauză, a rămas mereu sub tutela unui neisprăvit zeu al pocelii verbale, nici neamţul nu-şi cunoaşte prea bine limba maternă: „El spunea «olecuţă» în loc de «niţel». Verzei îi zicea «Kapuster»” (p. 208). În gura lui, cuvintele se aliniau anevoie într-o frază coerentă: „Astăzi, rog frumos, ne ocupăm de porcul”. Sau: „Ceafă e mai zemos decât cotlet la porc” (p. 209).
„Basarabeanul” avea însă, după sintagma modernă, un CV impresionant: fusese maistru-bucătar la Bucureşti, Sofia, Budapesta, Zagreb, Szeged, Viena şi, după cum afirma el, la Cernăuţi îl cunoscuse pe Pessach Antschel, cel care avea să devină mai apoi Paul Celan. Cunoştinţele teoretice, pe care le demonstra în hala pustie, îl arătau drept un talent culinar ieşit din comun. Memorialistul a regretat întreaga viaţă că şi-a pierdut cele două caiete in-octavo în care îşi notase îndrumările maestrului, dar a fost suficient şi ceea ce a reţinut pe dinafară pentru a-şi uimi prietenii cu bucate preparate după indicaţiile marelui mag al bucătăriei est-europene.
Prozatorul nu ratează ocazia de a da istoriei cu „basarabeanul” şi o uşoară aură de polar. Într-o zi, adaugă el, americanii au aflat ce geniu al gastronomiei se pierde în masa de deţinuţi zdrenţăroşi şi l-au luat. Ulterior se zvonise că devenise bucătarul personal al generalului Patton, comandantul Armatei a 3-a americană. Când s-a răspândit vestea că Patton ar fi murit otrăvit, gurile rele au pus asta pe seama serviciilor secrete din Occident – militarul nu-şi tăinuia deloc ura „faţă de ruşi, exprimată deschis în discursuri de tot felul” (p. 220). Se zice că era bănuit de crimă şi „bucătarul său personal, maestrul bucătăriei noastre imaginare […]. Împreună cu el ar fi ajuns după gratii şi alţi agenţi şi personaje dubioase” (p. 220).
Arta maestrului, mag al aromelor şi al gusturilor, s-a imprimat atât de adânc în fiinţa tânărului Günter Grass, încât după mulţi ani acesta îşi amintea de virtuozul estic cu neascunsă nostalgie: „învăţăturile pe care acel bucătar-şef din Basarabia le-a transmis gustului meu” sunt durabile şi azi.
Pe lângă lecţia de gust, „basarabeanul” îi transmitea laureatului Nobel şi o lecţie de istorie pe care alţii nicidecum nu vor s-o însuşească: urmările pactului Hitler-Stalin guvernează şi astăzi lumea.
Linkuri:
[1] http://contrafort.md/sites/default/files/imagini_articole/Gunter Grass.jpg