S-a scris și publicat relativ mult în literatura anglo-saxonă despre istoria postului de radio Europa Liberă, dar parcă niciodată cu acuratețea și precizia celui mai recent volum apărut la sfîrșitul anului trecut sub egida Editurilor Universității Standford și a Centrului Woodrow Wilson din Washington, sub semnătura lui A. Ross Johnson. Volumul, intitulat, în traducere, Radio Europa Liberă și Radio Libertatea. Anii CIA-ului și dincolo de ei, este rezultatul unei cercetări minuțioase a unor surse de primă mînă, începînd cu colecția radiourilor înseși, aflată de cîțiva ani în custodia Arhivelor Hoover, instituție afiliată Universității Standford.
Cea de-a doua sursă esențială o constituie colecția Agenției Centrale de Informații a Statelor Unite (CIA), cu o serie de documente declasificate recent, Ross Johnson avînd acces și la informații importante din surse rămase clasificate sau doar parțial declasificate pentru proiectul său. Li se adaugă documente guvernamentale declasificate din Germania și izvoare de primă mînă din fostele arhive est-europene, cu precădere din cele ale fostei Securități est-germane, Stasi, și ale ministerului de interne al Poloniei.
Clar și cu finețe, autorul își definește obiectivul primordial al cercetării: „rolul jucat de RFE și RL ca instrumente ale politicii externe și de securitate a Statelor Unite de-a lungul primelor două decenii ale Războiului Rece”. Concluzia lui este că „Radiourile și-au dovedit cu adevărat eficiența abia în anii `70 și `80, după ce implicarea CIA a luat sfîrșit. Faptul nu are nimic de a face cu modificarea finanțării și a supravegherii lor...; este pe de-a-ntregul rezultatul nașterii disidenței individuale și apoi a opoziției organizate în regiunile în care emiteau, și pe care RFE și RL au fost capabile să o stimuleze”.
Esențiale pentru înțelegerea fenomenului sînt clarificările pe care le face A. Ross Johnson într-un scurt capitol intitulat Cuvinte şi concepte. Autorul constată că literatura contemporană despre programele internaționale de informații din perioada Războiului Rece este marcată pînă la exces de vehicularea a trei termeni: „propagandă”, „război politic și psihologic” și „operațiuni sub acoperire”. Astăzi, observă el pe bună dreptate, „acești termeni sînt utilizați ca o grilă și adesea peiorativ, dar sînt rareori definiți. Or, așa cum a fost conceput la sfîrșitul anilor `40 și începutul anilor `50, războiul politic a fost preconizat de George Kennan și de ceilalți ca o alternativă pozitivă la conflictul militar cu un inamic implacabil, în posesia armelor nucleare”.
Ross Johnson pune în evidență și faptul că, „deși un termen neutru în multe limbi, «propaganda» a căpătat o conotație negativă... și a devenit sinonim cu un jurnalism partizan, neobiectiv, contrafactual, lipsit de onestitate sau, și mai rău, cu un pseudo-jurnalism în mod deliberat manipulativ, altfel spus dezinformare”. Or, „în lectura documentelor timpurii ale Războiului Rece, cititorul trebuie să înțeleagă că «propaganda» (după definiția dicționarului Webster din 1956, «orice grup organizat sau concertat, efort sau mișcare pentru a disemina anumite doctrine, informații ș.a.m.d.») a fost un termen cu sens pozitiv pentru toți redactorii radiourilor internaționale. Ar putea fi tradus în limbajul politic curent ca «informație cu un obiectiv», fără vreo conotație negativă”.
Potrivit cuvintelor unei rezoluții a Senatului american din 1950, RFE a fost creat pentru a contracara propaganda comunistă în «competiția pentru a cîștiga loialitatea oamenilor» prin «propagarea internațională a principiilor democratice», printr-un «plan Marshall în planul ideilor».
Cum preciza un memorandum din 1954: „Radio Europa Liberă nu încearcă să fie doctrinal sau propagandistic, să folosească propaganda (înțelege: informația) de dragul propagandei. Succesul programelor poate fi atribuit fluidității și diversității. Propaganda/informația nu este numai politică, dar și moralitate și umanitate, și în această privință tehnicile ei trebuie să servească ideea și nu invers. Iar fiindcă ideea RFE este «libertatea», în prezentarea ei trebuie să se manifeste o grijă deosebită”.
***
Subiect al unor postări denigratoare pe internet, pe
youtube, din partea unor aparent admiratori ai fostei Securități ceaușiste, antiamericani și antisemiți, Radio Europa Liberă și Radio Libertatea, după expresia unuia dintre directori, în 1953, au fost „un instrument pe durata lungă” al politicii americane, transmisiunile radio spre țările satelite ale Uniunii Sovietice din răsăritul și centrul Europei fiind menite – o preciza un document programatic al administrației Statelor Unite, din 1955 – să pledeze pentru „schimbări evolutive, mai degrabă decît revoluționare”.
Formula citată își are importanța ei. O importanță pragmatică pentru ziariștii radiourilor, în primul rînd, în contextul meandrelor retoricii și al politicilor de confruntare pe parcursul deceniilor de război rece. Chestiunea de ordin etic a limitelor și obligațiilor unei informări corecte a ascultătorilor de dincolo de Cortina de Fier, care își puneau speranțe adesea oarbe în lumea occidentală, a însoțit radiourile pe tot parcursul existenței lor și dincolo de epoca finanțării de către CIA a celor două posturi.
În diferite momente de criză internațională, începînd cu cea din iunie 1953, cînd revolta muncitorilor din Germania răsăriteană a fost suprimată de sovietici, conducerea americană a fost silită de mai multe ori să recunoască și să accepte „capacitatea limitată a Statelor Unite de a afecta desfășurările din Europa Estică și improbabilitatea de a detașa vreun stat est-european de pe orbita sovietică fără un război”. Eliberarea estului a rămas o aspirație pe termen lung, iar radiofonic ea își găsea expresia, formulată relativ poetic, în mesajul transmis ascultătorilor din Polonia, în 1952, de un director legendar al serviciului polonez, Jan Nowak: „vă vom spune adevărul... pe care regimul sovietic vrea să vi-l ascundă pentru a ucide în conștiințele voastre rămășițele de speranță... Vom combate rusificarea... Vom contracara încercările de a falsifica istoria și tradiția noastră. Va veni ziua cînd zorii libertății vor lumina cerul Varșoviei. Va fi o zi de triumf, a triumfului vostru”.
Anul 1953 a fost unul de cotitură în istoria politicii editoriale a radiourilor, corespunzînd concluziilor a circa 20 de studii și analize diferite ale sistemului relațiilor internaționale postbelice, efectuate la cererea administrațiilor Truman și Eisenhower. „Controlul sovietic devenise un fapt real – spuneau aceste analize, potrivit cărora Statele Unite, în cazul cel mai bun, pot să încerce să prevină sovietizarea completă a Europei de Est și să mențină viu spiritul de rezistență...”. Politica editorială se va orienta în consecință spre impulsionarea nașterii opoziției interne în țările est-europene cu scopul de a destabiliza autoritatea comunistă prin mijloace nonviolente. După episoadele violente, totuși, ale istoriei din Ungaria anului 1956, din Cehoslovacia anului 1968, din Polonia Solidarității supusă legii marțiale, se poate spune că emisiunile Europei Libere au contribuit în mod solid la destabilizarea și, ulterior, înlăturarea regimurilor comuniste.
***
Cum era de așteptat, volumul include și informații, unele necunoscute pînă acum, despre Serviciul românesc al radioului. Transmisiunile acestuia, împreună cu cele ale Serviciului cehoslovac, au inaugurat funcționarea Europei Libere, la München, la 4 iulie 1950. În decurs de două luni, li s-au alăturat, cu emisiuni produse la New York, serviciile polonez, ungar și bulgar, iar de la 1 iunie 1951 și albanez. Deși plănuite, emisiunile în limbile statelor baltice și pentru Iugoslavia nu au demarat atunci din cauza opoziției Departamentului de Stat.
La data primelor transmisiuni, orientarea și reprezentativitatea lor era încă subiect de negociere între inițiatorii întregii operații și diplomații americani, iar întrebarea deschisă, formulată într-un memorandum din primăvara anului 1950, suna astfel: „În ce măsură Radio Europa Liberă este o voce a grupurilor de emigranți, mai curînd decît o voce a cetățenilor americani, utilizînd la maximum grupurile emigrației?” Răspunsul inițial al Departamentului de Stat a fost că radioul constituia vocea emigrației, așa cum era ea reprezentată de diversele Consilii Naționale, sprijinite de Consiliul Europei Libere.
În timp ce operațiunile se organizau prin recrutările de personal la München și emisiuni produse acum în Europa, și luau încet amploare, fiind negociată, fără succes, cu Turcia și transmiterea unor emisiuni către România și Bulgaria pe unde medii printr-un emițător de mare capacitate, s-a profilat treptat și o concepție nouă.
Divizările interne, certurile și conducerile lipsite de viziune ale Consiliilor Naționale – între care s-au distins în mod negativ cel al emigrației românești și liderii emigrației poloneze – au condus la ideea transferării responsabilității emisiunilor către redacțiile de la München ale Europei Libere. Afacerile emigrației au fost separate de cele ale Radioului prin organizarea unei Adunări a Națiunilor Europene Captive (septembrie 1954), cu o viață proprie, chiar dacă dependentă financiar de organismul de tutelă Consiliul Europei Libere.
Inițiat ca un instrument de politică pe timp de Război Rece, dependent de CIA, dar cu o conducere și analiști, adesea personalități covîrșitoare în domeniul profesiunii lor de ziariști și politologi, Radio Europa Liberă nu a putut evita, de-a lungul istoriei acelor ani, ceea ce s-ar putea numi frecușuri cu Departamentul de Stat, responsabil pentru administrarea politicii externe americane. Unul dintre exemplele considerate reprezentative de A. Ross Johnson îl constituie un episod din istoria Serviciului românesc al Europei Libere.
În 1965, recomandări revizuite pentru redactorii serviciului subliniau rolul Europei Libere în promovarea „întăririi și consolidării independenței române de controlul sovietic [și] a expansiunii relațiilor române cu Occidentul”. „Comentarea politicii interne trebuie să fie în esență constructivă, calmă și motivată, evitîndu-se atît un ton beligerant, cît și denunțările și atacurile personale sau ridiculizarea”. Politica lui Ceaușescu s-a transformat treptat într-una represivă și – cum scrie A. Ross Johnson – „rolul exact al Europei Libere era să facă publică și să critice acea represiune. Faptul a dus inevitabil la conflict cu Departamentul de Stat și în mod special cu ambasadorul [american] Leonard Meeker de la București”, o mare cantitate a criticilor fiind îndreptate spre directorul Serviciului românesc, Noel Bernard. Bernard, care fusese demis de la conducere în 1958, ca urmare a unor evaluări negative ale emisiunilor românești, fusese reangajat în 1963 și, amintește autorul, „a devenit o legendă în România”.
El își atrăgea criticile ambasadorului american la București pentru comentarii făcute în noiembrie 1969. Într-un memorandum de răspuns, directorul RFE, Ralph Walter, scria cu acel prilej către Departamentul de Stat: „Nu se pune în nici un fel sub semnul întrebării politica noastră relativă la atacurile personale, iar alunecările produse în cîteva momente sînt, cu siguranță, nefericite. În timp ce avem în vedere ca aceste erori să nu se mai repete, sper că le este clar tuturor celor interesați că nu avem intenția de a înceta criticile la adresa politicii și practicilor regimului român ori de cîte ori este necesar. Critica noastră trebuie să fie responsabilă și la obiect. Vom face orice efort pentru a ne asigura că așa decurg lucrurile”.
Controversa a continuat pînă în 1971, cînd Walter, asumîndu-și direct responsabilitatea, a cerut ca orice emisiuni politice pe subiecte sensibile ale Serviciului românesc să îi fie prezentate anticipat pentru aprobare. Concomitent, intervenind ca intermediar între Radio și Departamentul de Stat, conducerea CIA a făcut o evaluare a emisiunilor românești, susținîndu-le conținutul și apreciind că: „[Serviciul] românesc își îndeplinește funcțiile de a oferi comentarii informate, constructive pe teme românești, în conformitate cu directivele de politică [editorială] stabilite de multă vreme”.
___________
A. Ross Johnson, Radio Free Europe and Radio Liberty. The CIA Years and Beyond. Woodrow Wilson Center Press & Stanford University Press: Washington D.C-Stanford, California, 2010, XIII + 270 pp.
Text prescurtat după rubrica „Cultură și politică”, redactată de Victor Eskenasy la Radio Europa Liberă (www.europalibera.org).
Linkuri:
[1] http://contrafort.md/sites/default/files/imagini_articole/europalibera.jpg