Alexandru Palade era un scriitor bătrân, atât de bătrân că trăia din amintiri. Sau, poate, simţea că trăieşte doar când îşi aminteşte ceva. Acum îşi prepară singur cafeaua, o drege cu coniac şi o bea în pat, ca pe vremuri. Dar fără Cristina. O auzea dimineţile umblând prin casă, la baie, apoi la bucătărie. Se trezea înaintea lui şi-şi începea ritualul primelor ore, în care el, Alexandru, era obiectul central al preocupărilor sale cvasi-maternale. Era timpul ei de graţie, când ştia că nimeni nu i-l poate răpi, când i se putea dedica şi avea în grija ei exclusivă. Acest sentiment de posesie, rutinat, învechit, dar manifestându-se cu aceeaşi vigoare ca la începuturi, trezea în el răsfăţul copilului alintat şi dorinţa de a o tachina drăgăstos.
- Iar umbli goală prin casă. Ţi-am spus de atâtea ori: trăim într-o zonă cu activitate seismică pronunţată. Ce-o să faci dacă ne prinde un cutremur? O să fugi afară cu fundul gol? Ce-o să zică lumea? Doi intelectuali perverşi care şi-o trag ziua în amiaza mare.
- Da, şi-o trag! Impasibili la glasul pământului! prelua ea refrenul provocator, care-l făcea s-o dorească imediat, cu ardoare…
A trăit cu Cristina 30 de ani, ajunseseră să-şi cunoască toate intimităţile şi ascunzişurile fiinţei. N-au avut copii. Mai întâi n-au vrut, era prea plină lumea pe care şi-o croiseră împreună pentru a mai face loc şi celui de-al treilea, iar când s-au gândit că n-ar fi rău să aibă un copil, nu s-a mai putut.
Cristina a murit într-un accident de maşină acum zece ani. Alexandru continuă să creadă că totul s-a întâmplat din cauza lui. O explicaţie raţională nu exista pentru cele întâmplate: soţia sa era o şoferiţă excelentă, n-avusese până atunci nici cel mai mic accident. S-a zdrobit cu maşina pe un drum străbătut de nenumărate ori, drumul de întoarcere de la casa lor de la ţară. Plecase singură, de vineri dimineaţă, el rămăsese în oraş în acel week-end, să lucreze. S-au despărţit scurt, fără prea multe cuvinte rostite şi preparative formale, contrar obişnuinţei lor în aceste ocazii, când îşi regizau în amănunt scenariul sfârşitului de săptămână: cine sună primul şi la ce oră, ce program avea de bifat fiecare în absenţa celuilalt, când urmau să se revadă… S-a întâmplat aşa, crede el, pentru că în săptămâna care precedase momentul fatal discutaseră mult şi în contradictoriu, se certaseră chiar, îşi spuseseră vorbe grele. Cristina era împotriva lectoratului lui de la Lyon, un lectorat cam bizar şi deloc confortabil, chiar jignitor în raport cu statutul de scriitor cunoscut şi universitar cu pedigrée pe care şi-l construise prin multă muncă. I se cerea să stea trei luni de unul singur în Franţa şi abia după aceea ar fi putut să vină şi ea. Un fel de cantonament cu reguli stricte, imposibil de ocolit. El acceptase, convins că plecarea la Lyon îl va ajuta să depăşească blocajul în care intrase cu ultima sa carte. Dar Cristina s-a simțit umilită, ignorată. Se strecurase între ei, în anii din urmă, o stare de oboseală şi neîncredere. Nu discutau despre asta, dar întâmplări de felul lectoratului francez revelau criza mariajului lor.
Astăzi era ziua în care trebuia să vorbească despre Llosa. Fusese invitat la Librăria Universităţii, un local central, preferat de elita culturală a oraşului, acolo unde avea să fie celebrat Nobelul pe care prietenul său peruvian îl primise cu două zile în urmă. Alexandru Palade era cunoscut drept un înveterat susţinător şi comentator al operei lui Llosa. Îi tradusese mai multe romane în limba română, dar succesul cel mai răsunător i l-au adus volumele de eseuri Adevărul minciunilor şi Scrisori către un tânăr romancier, care deveniseră atât de populare, în special printre tinerii aspiranţi la consacrare literară – o droaie pestriţă şi cam posedată –, cărţi despre care vorbise, comentase şi conferenţiase el însuşi atât de mult, încât lumea i le atribuia în mod eronat. Păreau scrise de Alexandru, chiar dacă el nu era decât tălmăcitorul şi interpretul lor (talentat, cum afirma critica literară). Mai mult decât toate acestea însă relaţia sa personală cu Llosa, prietenia de decenii care îi lega avea un efect de-a dreptul hipnotic asupra fanilor săi. Nu oricine se bucura de un asemenea privilegiu. Transferul de autoritate funcţiona şi în sens invers. Grație lui Alexandru Palade, Llosa încetase să mai fie „doar” un nume ilustru pe o copertă de carte, ci devenise un fel de intim al urbei. Scriitorul de peste mări fusese învestit cu virtuțile unui erou local, pentru faptul că un om ca Alexandru Palade, cunoscut pentru erudiţia şi eleganţa desăvârşită a discursului său, îi promova cu pasiune opera. Unica persoană care tulbura oarecum nimbul acestei idile literare era Cristina. Ea îi spunea de multe ori că trăieşte dintr-o glorie de împrumut, neglijându-şi propriile proiecte de creaţie, care lâncezeau de ani de zile. Alexandru nu se supăra pe reproşurile ei. Soţia lui nu voia decât să-l smulgă din această fascinaţie inertă, comodă şi laşă pe undeva, să-l smulgă din refuzul vinovat al propriei identități, dacă se mai putea vorbi de o identitate. Era conştient şi el că trăieşte, ca scriitor, neavând curajul s-o recunoască (şi, oricum, nu în fața Cristinei), într-o relaţie de subordonare, cu efect castrator, față de o instanță exterioară, copleşitoare, care îi dădea iluzia adevăratei sale vocații. Iar ceea ce menții prea mult în preajma ta, fără a-i clarifica limitele – se ştie – sfârșește prin a te cotropi iremediabil...
L-a întâlnit pe Llosa la primul său lectorat în Franţa. Îi citise cărţile apărute până atunci – inclusiv lungi fragmente din Conversaţie la Catedrala, publicat în foileton –, şi scrisese două eseuri, la cererea revistei Le Figaro littéraire, despre impetuosul autor din Lima, care încerca să-i deposedeze, în ochii francezilor, de „coroana” prozei latinoamericane pe Marquez şi Cortázar. Dar ceea ce îi trezise o curiozitate mai specială erau poveştile scandaloase despre tânărul incestuos cu chip leonin. Nici faptul că Llosa însuşi mărturisise aceste lucruri, cu o dezinvoltură surâzătoare, în interviuri, în Mătuşa Julia…, nu slăbise din intensitatea fabulaţiilor pe acest subiect, dimpotrivă, îl făcea și mai atractiv.
Ulterior, Llosa l-a invitat chiar să vorbească la o lansare a romanului Războiul sfârșitului lumii, la Paris, spre surprinderea sibariţilor din lumea literară franceză, uimiţi că acesta insistă să scoată în faţă un exeget anonim din Est. Probabil că Alexandru Palade fusese foarte convingător în dialogurile sale cu Llosa, dar, mai degrabă, pe acesta îl vor fi impresionat cele câteva cronici, pe care Alexandru le publicase în presa franceză, comparând propensiunea pentru fabulos a peruvianului, ca și jocul său de-a mitologiile sociale, cu școala unor prozatori din Europa Centrală. „Te vreau pe tine vorbitor, tu m-ai prins cel mai bine!”, aşa îi spusese Llosa atunci când i-a formulat invitaţia. Palade ştia că era o frază de complezenţă, care nu-l obliga la nimic, dar în cazul acesta era evident că sud-americanul spunea adevărul, sfidându-i pe interpreţii oficiali şi exclusivişti ai operei sale.
Soneria telefonului l-a smuls brutal din aceste amintiri pe care le prefira melancolic. Alexandru a întins mâna spre noptiera de lângă pat şi a ridicat receptorul. Era Eusebiu, cel care îl suna în fiecare dimineaţă, „primul interlocutor al zilei”, cum se recomanda acesta ironic.
- Ce faci, maestre? Îţi serveşti cafeaua psihedelică?... Zi şi tu, am potrivit bine oximoronul, nu-i așa? chicoti Eusebiu la celălalt capăt. Îi ştia tabieturile matinale pe de rost, încât Alexandru nici nu se mai sinchisea să răspundă punctual acestor întrebări „de antreu şi de antren”, cu care-l încolţea prietenul său.
- Lasă cafeaua. Ai tras printul cu interviul lui Llosa din The New York Times?
Schimbarea de ton fu imediat asumată.
- Fireşte, am pregătit totul. În plus, am imprimat şi câteva pagini de comentarii ale forumiştilor. Cred că o să-ţi placă. Americanii chiar citesc. Sunt acolo remarci interesante, dar ceea ce am reţinut este că şi yankeii se arată foarte bucuroşi de alegerea lui Llosa. Se pare că toată lumea sărbătoreşte victoria literaturii, cârtitorii au amuţit.
- Păi, să treci pe la mine să mi le aduci, că vreau să mă uit prin ele înainte de lansare.
- Bine. Ajung în zece minute. Încearcă şi tu să-ţi mai mişti oasele! a spus Eusebiu şi a închis. Formula aceasta mai familiară de a-l încuraja, de a strecura o impoliteţe benignă îi plăcea lui Alexandru, care aprecia tandreţea prietenilor.
Nu-şi mai amintea foarte clar împrejurările în care îl cunoscuse pe Eusebiu. Probabil că se întâmplase după tipicul banal: un salut la intrarea în bloc, un foc de ţigară, un autograf. Eusebiu s-a alăturat cumva firesc ambientului său, şi – ceea ce a contat îndeosebi – nu a deranjat-o pe Cristina, altfel foarte selectivă şi exigentă cu cunoştinţele lui. Ea de altfel i-a şi înlesnit apropierea lui Eusebiu. Palade îl respinsese într-o primă instanţă: prea era băgăcios, prevenitor cu program, atent şi cu reacţiile bine exersate, mai era şi foarte bine informat – avea detalii despre ultimele întâmplări şi noutăţi politice, pe care le interpreta expert, ceea ce l-a făcut pe Alexandru să presupună că e vreun turnător care i se bagă sub piele. Cam asta era schema prin care se infiltra Securitatea: dacă nu-ţi strecura o spioană în pat, avea grijă să te împresoare cu diverşi admiratori interesaţi. Eusebiu reuşise să-i mai înmoaie bănuielile după un conflict al locatarilor casei sale cu primăria, care voia să distrugă mica grădină din curtea blocului, construind o parcare. El a fost acela care a purtat „steagul” protestatarilor în lupta cu birocraţii corupţi. A scris un memoriu şi l-a rugat pe Alexandru, ca scriitor, să-i verifice corectitudinea. Palade descoperise, spre uimirea sa, un text coerent, perfect redactat, un simţ al limbii pe care nu s-ar fi aşteptat să-l aibă un inginer electronist. Succesul acelei acţiuni de angajare cetăţenească, inspirate şi însufleţite de Eusebiu, a întărit legătura lor. S-au întâlnit tot mai des, acasă la ei sau la amicul lor impetuos, purtau discuţii interminabile, schimbau, îşi împrumutau reviste şi cărţi, pe care le primeau din străinătate. Dar ceea ce, mai târziu, i-a apropiat cu deosebire a fost ascultarea în comun a Europei Libere, „şopârliţa”, „fructul oprit”. „Astăzi o avem pe Monica – Teze şi antiteze la Paris!”, declama Eusebiu cu o voce tabagică, încercând să imite femeia de la microfon, pe care o admira. Avea un aparat de radio performant şi, în plus, reuşea, graţie dispozitivelor sofisticate din apartamentul său, să neutralizeze în bună măsură bruiajul. Cristina şi Eusebiu s-au întâlnit perfect în admiraţia pentru Monica Lovinescu. Prima găsea în acea voce, atât de autoritară şi credibilă, o compensaţie pentru condiţia ei de femeie împotmolită într-un univers limitat, de profesoară de franceză, care i-a compromis proiectele ambițioase, visele tinereții. Monica era o femeie sclipitoare, împlinită, aşa cum şi-ar fi dorit să fie şi Cristina, care credea că are destule calităţi pentru asta. Eusebiu, la rândul său, o considera pe ea, criticul de la microfon, un judecător infailibil, „un spadasin fără prihană”, care nu admitea compromisurile. Monica Lovinescu era persoana de la care învățase să se raporteze cu exigenţă la cărţi şi la autori. „Şcoala” Europei Libere, dar şi lungile dialoguri despre literatură pe care le-au purtat în doi sau în trei, după cum se nimerea, au făcut din Eusebiu – la început un amator timid şi foarte respectuos cu ideea de scris şi publicare – un detector al valorii aproape perfect. Avea o siguranţă a gustului literar care-l făcea „cel mai mare scriitor potenţial printre inginerii-electronişti”, cum glumea Alexandru, dar şi un concurent redutabil în cazul în care s-ar fi hotărât să intre el însuşi pe terenul literaturii. Doar că Eusebiu nu avea o asemenea ambiţie, în schimb acuza mediocritatea mizelor pe care și le puneau scriitorii locali.
- E o diferenţă uriaşă: Monica luptă cu sistemul, dar voi ce faceţi? Vă războiţi unul cu altul, prea multe săbii ascuțite într-o teacă atât de mică. Mai prindeţi un plagiator nenorocit, pe care cu greu reuşiţi să-l daţi afară din Uniunea Scriitorilor, şi vi se pare că aţi făcut o mare ispravă!
Eusebiu avea tirade de acest fel, înfocate, pe care și le ornamenta cu expresii de efect, în lungile lor discuții de după emisiuni, până târziu, în noapte, stropite cu vin și înecate în fum de țigară.
„Războiul cu sistemul” şi munca de iluminare a maselor era o mai veche obsesie a lui Eusebiu, căruia-i plăcea să spună că lucrurile nu pot fi doar teoretizate, eventual artistic, „cum obişnuiţi voi, scriitorii”, ci trebuie puse în practică. După ’90, activitatea sa de civilizare a maselor a cunoscut şi „episodul casetelor”. Transcria şi selecta în studioul său de înregistrare, pe care și-l montase în apartament, partituri celebre de muzică clasică şi piese de muzică uşoară românească din anii ’70-’80. „Lumea asta nu-şi imaginează ce voci de aur am avut cândva – Aurelian Andreescu, Tu eşti primăvara mea / cu ochi de stea şi mâini de flori…, îngâna el, transportat, sau extraordinarele Mihaela Runceanu şi Anda Călugăreanu, voci cum nu mai găseşti astăzi în bazarul ăsta de manele şi muzică de puşcărie rusească!” Eusebiu oferea gratis aceste casete şoferilor de maxi-taxi. Pe unii a reuşit să-i convingă să-şi schimbe, măcar temporar, opţiunile muzicale, intimidându-i oarecum cu elanul său năvalnic de „dascăl” posedat, dar a avut şi secvenţe mai scandaloase, când a fost brutalizat de şoferi şi de pasagerii nătângi…
Dincolo de geam acelaşi peisaj cunoscut. Alexandru fumează, scuturând din când în când ţigara în scrumiera pe care o ţine în mână. Lumea vie, agitată şi pestriţă, contemplată de la înălţimea „turnului său de observaţie” – etajul 5 al blocului – îl ajută să iasă din reverii. Copii zgomotoşi se hârjonesc la tobogan şi-n jurul scrânciobului, în lumina acelei zile calde de octombrie, câteva femei, în preajmă, îi supraveghează absorbite de discuţie. Gesticulaţia mâinilor cu care îşi însoţesc sporovăiala nu are nici o legătură cu motivul pentru care se află acolo. În stânga, un drumeag care spintecă în două păduricea ce desparte curtea sa de alte blocuri de locuit. Pe acel drum vedea uneori, dimineţile, silueta gârbovită a unui ziarist mediocru, zorind spre staţia de troleibuz. Alexandru îl cunoştea. Individul obișnuia să-i solicite diverse opinii la telefon, pe care le redacta stângaci, ratând mereu esenţialul. Rezultau la transcriere nişte note simpliste şi vulgarizatoare, care o enervau la culme pe Cristina: „Acceptă să faci declaraţii doar în scris, nu te baza pe talentul şi inteligența lui Nicoliţă, pentru că nu le are!” Jurnaliştii culturali erau o specie pentru care Alexandru avea o simpatie instinctivă – şi el începuse ca jurnalist cultural –, dar şi un dispreţ pe care abia reuşea să şi-l camufleze. Nişte analfabeţi agitaţi, fără idee de politeţe şi simţ al măsurii – te sunau abrupt, impardonabil, la orice oră de zi sau noapte, fără să ştie prea bine subiectul despre care urmau să scrie, prevalându-se de girul unor nume ilustre, citate abundent – un truc vechi şi verificat în meseria lor. Odată, o fetişcană din astea, „culturale”, îi ceruse o scurtă referinţă despre o carte de Llosa, a cărei traducere tocmai o semnase. Copila avea o mare problemă în a pronunţa numele scriitorului. Dublul „l” o băga într-un adevărat coşmar logopedic, încât a trebuit, cu răbdare şi bună dispoziţie, să exerseze pronunţia corectă a acelui nume. Dacă ar fi fost mai tânăr, sigur i-ar fi oferit mai multe lecții de spaniolă, fata, deși cam prostuță, era frumușică... Alteori, apelurile telefonice erau şi mai stupefiante. I se cerea, de pildă, să comenteze, „ca hispanist şi traducător redutabil”, ultimele zvonuri de la curtea regală spaniolă: „De ce Regina Sofia a participat singură la ceremonia de deschidere a Muzeului de Artă Modernă de la Santiago de Compostela? E vreo problemă în cuplul regal?” Ori: „Este adevărat că Letizia Ortiz este mai mare cu doi ani decât prinţul Felipe? Cariera ei de vedetă TV, scandalurile amoroase n-au s-o împiedice să devină viitoarea regină a Spaniei?” Alexandru avea o reacţie enervat-amuzată la asemenea inocente intruziuni, dar supărările sale, însoţite de un mic discurs cuviincios-pedagogic – nu s-a învăţat nici măcar la bătrâneţe să respingă brutal pe cineva –, nu-i descurajau prea mult pe impostori. După o perioadă, în care îşi consumau, oarecum ruşinaţi, revelaţia nesimţirii, jurnaliştii reveneau.
Şoseaua largă care ducea spre un alt cartier nu-i atrăgea niciodată atenţia, cu excepţia, rară din fericire, a unor procesiuni mortuare, când muzica de doliu, interpretată dizgraţios dar la fel de sfâşietor de o echipă de instrumentişti amatori – acordurile acelea nu aveau cum să-l înşele –, era ca un blow-up asupra provinciei lor amărâte, poate unicul mesaj esenţial pe care reuşea să-l transmită această lume ce nu se evidenţia prin nimic. Cortegiile funebre îi trezeau vechea angoasă din copilărie, trăită în satul său de baştină, unde asistase la nişte înmormântări îngrozitoare, cu accente de tragedie greacă: oamenii îşi smulgeau părul din cap, boceau în cor, povestind în răcnete viața și faptele celui răposat. Priveliştea era într-atât de zguduitoare, încât avea senzaţia că după o asemenea întâmplare viaţa nu mai putea continua. Se întorcea acasă sfârşit, cu o frică paralizantă care îi cuprindea întreaga-i făptură. Probabil că arăta destul de rău în acele momente, şi ai lui, speriaţi şi neliniştiţi, îi interziceau să mai asiste la înmormântări. Doar că a doua sau a treia zi, copilul Alexandru observa cum aceiaşi oameni care boceau şi prevesteau apocalipsa, înţoliţi în haine cernite, afişau un tonus vital năucitor: alergau de colo-colo să îndeplinească nenumăratele şi încurcatele datini care urmează după o îngropăciune... Îndărătnicia de atunci a copilului de a asista la asemenea scene, curiozitatea morbidă care-l arunca dintr-un perete în altul supravieţuia acum în ispita de a trage cu ochiul, un ochi mai versat şi încărcat de memorie, spre acest ultim ritual al trecerii omului.
Hârjoana puștilor îl făcu să se concentreze pe „evenimentele” din curte. Fetiţa cu glugă galbenă încerca să se desprindă din îmbrăţişarea băieţelului care o împiedica să ajungă la tobogan. Zbaterea ei nu era observată de femeile din preajmă – ele discutau aprins alte materii. Micuţa cu glugă nu apela la ajutorul celor mari, insista să rezolve singură situaţia. Alexandru se prinse, deodată, la gândul că a mai trăit aceste scene. Şi în alte dăţi, la fel, rămânea uitat la fereastră, observând furnicarul copiilor. Până în clipa când Cristina îi cuprindea umerii de la spate, lipindu-şi buzele de urechea lui. Stăteau aşa, îmbrăţişaţi, legănându-se în ritmul unei muzici închipuite. „Oare al nostru cum ar fi fost?” Şoapta ei nu aştepta un răspuns. Şi el nu i-a răspuns niciodată.
***
Eusebiu sună la uşă, ca de obicei, de două ori scurt și o dată lung. Chipul său zâmbitor, în prag, îl descumpăni. Înalt, zvelt, cu părul ușor grizonat… Când îl văzu, i se păru că îi desparte cel puțin o jumătate de secol, deși era o diferență de numai 14 ani între ei. Prietenul său avea rarul talent de a se îmbrăca simplu şi elegant. Purta hainele cu o lejeritate şi distincţie pe care i le-a invidiat întotdeauna. Cristina, cu inteligenţa ei sensibilă, l-a prins într-o expresie memorabilă: „Inginerul nostru face parte din familia selectă a aerienilor. Nu transpiră nici în cea mai toridă zi a verii. Cămaşa lui e albă şi proaspătă, chiar dacă afară praful îţi umple toţi porii.”
- Vezi cele două fragmente pe care le-am subliniat, spuse Eusebiu, aşezându-se în fotoliu. Luă bricheta de pe masă şi începu să se joace cu ea, în timp ce Palade răsfoia paginile pe care i le adusese. Eusebiu avea un licăr zglobiu în priviri, parcă anticipându-i reacţia.
Alexandru se uită peste printuri preţ de câteva minute. Surâsul scăzut, abia perceptibil, îi trăda plăcerea lecturii.
- E o întreagă analiză psiho-biografică aici, spuse el: „…Un tăuraş în călduri, nestrunit la timp, s-a căsătorit la 19 ani cu mătuşa sa... Un vrăjitor şmecher, un cabotin, are actoria în sânge. Prima lui scriere a fost o piesă, nu un roman și nici o nuvelă. Și-a construit mereu false identități. Şi acum, la 70 de ani, joacă în spectacole de teatru prin Spania, regizate de văru’-său. Adică tot o afacere în familie...” Alexandru îşi ridică o sprânceană ironică: ce-ar fi să le spun şi eu la lansare picanterii din astea? Cred că m-ar asculta cu urechile ciulite.
- Păi da, n-ai putea ocoli nici secvenţa cu upercut-ul pe care i l-a aplicat lui Marquez, învineţindu-i ochiul… realismului magic! îi ţinu isonul Eusebiu. Sau trânta lui politică de pomină cu Fujimori, japonezul din Anzi!... Bine, găsești și niște idei mai serioase acolo, mai la sfârșit!
Alexandru lăsă teancul de hârtii pe birou, ignorând îndemnul amicului său. Fragmentele de text pe care i le selectase acesta nu mai păreau să-l captiveze, și nici interviul american. Își împreună mâinile la piept, într-o atitudine de meditaţie subită.
- Da’ chiar ce să spun la librărie? Timbrul ezitant al vocii sale sugera că nu era o întrebare retorică, ci un gen de curiozitate gratuită şi interesată în acelaşi timp.
- Evident că nu cancanuri și locuri comune, spuse Eusebiu. Cred că s-ar potrivi nişte fraze despre dreapta alegere a Academiei suedeze, care parcă ar fi auzit pledoariile tale de ani de zile şi, eventual, să evoci o secvenţă trăită alături de peruvianul tău, că eşti singurul de aici care poate povesti o asemenea întâlnire, fără a da senzaţia că se laudă. Ştii tu ca nimeni altul să împachetezi un subiect.
- Uite, mi-ar plăcea să divaghez, să spun şi lucruri mai nuanţate. Palade îşi îndreptă spatele, îşi drese vocea, căutându-şi tonalitatea potrivită. Llosa combină, cum n-am mai văzut la nici un alt prozator sud-american, stilul clasic al povestirii sau romanului de aventuri cu probleme de stringentă actualitate, fără ca această alăturare să deranjeze, să coboare nivelul. Şi această priză la realitate îl face foarte european. Este un arhitect iscusit, stăpâneşte perfect forma, îşi construieşte romanele după principiul muzical, ca o fugă. Face o proză complicată, pe mai multe voci care se succed, ignorându-se aparent, dar în acelaşi timp o proză elegantă şi rafinată…
- Oooo, te-ai şi aburcat la catedră! Mai terestru, maestre!
- Şi încă ceva… Alexandru părea să-şi fi regăsit aplombul şi vioiciunea discursului. Gândeşte-te cât de meticulos şi de îndemânatic este el cu limba în care scrie. N-am mai văzut la nimeni o asemenea rigoare şi atât de mult respect pentru stil. Nu foloseşte aproape deloc expresii frazeologice, proverbe şi zicători, nu trage chiulul, înțelegi? aşa cum fac alţii, întorcându-le pe toate feţele pe pagini întregi, speculându-le sensurile. Nu apelează decât rareori la şiretlicul celor trei puncte de suspensie, care să lase ceva neexprimat, să trimită cititorul în ambiguităţi. În Războiul sfârşitului lumii, de pildă, o cărămidă de 700 de pagini, foloseşte doar o dată cele trei puncte de suspensie. Este un detaliu care le scapă multora, dar mie mi se pare foarte relevant pentru onestitatea de scriitor a lui Llosa, pentru relaţia sa cu textul. Albert Bensoussan, traducătorul francez al romanelor sale, e singurul care a mai observat acest lucru. Uimitor, nu?...
- Vezi că lumea chiar va căuta să-ţi verifice afirmaţia. În prima versiune românească a romanului cele trei puncte de suspensie sunt folosite de mai multe ori, râse Eusebiu.
- Păi da, contribuţia creatoare a cenzurii comuniste!
Alexandru se sculă de pe sofa şi se apropie de rafturile bibliotecii. Îşi plimba privirea – estimativă – pe cotoarele frumos aranjate, dar fără a zăbovi pe o carte anume. Nu căuta un răspuns, ci mai curând umbra unor gânduri nerostite. Discuţia părea încheiată, urmau să plece la librărie, şi Eusebiu începu să adune paginile împrăştiate pe masă.
- Mă simt golit, spuse deodată Palade. Îi aruncă prietenului său o privire neajutorată. Şi astăzi am făcut aceleaşi lucruri pe care le fac de ani de zile, dar niciodată nu m-am simţit atât de epuizat, de stors, cu elanul interzis, cum spui tu… Ruina asta de trup nu mă mai ajută…
- Oh, numai refrenul acesta ne mai lipsea! exclamă Eusebiu.
- M-am gândit la prea multe în dimineața asta, la viaţa mea, la Cristina, la prietenia noastră... Cărţile astea pe care le-am scris şi tradus nu ştiu dacă-mi mai spun ceva. Un morman de hârtie, tipărită şi ordonată, care mi-a dat iluzia utilităţii şi a unei împliniri râvnite. Cred că şi geniile şi mediocrii ajung să aibă aceeaşi senzaţie la un moment dat… Dar de fapt toate astea nu mai au nici o importanţă. Mi-am încheiat rolul! E triumful lui Llosa, nu al meu. Chiar dacă lustruirea statuii lui, aici, la noi – și uneori am fost singur în această postură –, am considerat-o drept cauza întregii mele vieţi. De fapt, era ipostaza aurită care-mi camufla propriul eşec, şi această sentinţă am citit-o în ochii multora.
- Da, da, minunat! Mai spune şi că vocaţia ta era să lupţi, să pledezi, să înfrunţi obstacolele, să înfrângi obtuzitatea celor care nu vedeau strălucirea unui mare scriitor, şi te vei înscrie perfect în galeria celor banali şi previzibili. Eusebiu s-a apropiat și i-a pus palmele pe umeri. Alexandru, nu te lăsa copleşit de sentimente care nu te ajută la ceea ce ai de făcut azi!
Alexandru zâmbi. Gestul prietenului i se păru rupt dintr-o piesă de Llosa, dar nu spuse nimic.
***
…Se auzi strigat pe nume. O agitaţie care răzbătea până la el doar secvenţial. Desluşea cuvinte disparate din ceea ce se vorbea în preajmă, dar nu se legau între ele. O voce alarmată răsuna de undeva de departe şi se apropia rapid, ca un ecou ce voia să se întoarcă la sursă, și sunetele acelea se repetau, obsesiv, până când a reușit să distingă, clar, fiecare silabă în pâlnia urechii. „Domnule Palade, mă auziţi? Vă simţiţi rău?” Faţa moderatoarei, aplecată spre el, i se păru şi mai strident sulemenită decât o constatase la începutul festivităţii. De-aproape, de la câţiva centimetri distanţă, arăta ca o mască. Pleoapele vopsite vineţiu, pigmentate cu bronz, aveau o mobilitate ciudată, tindeau să ascundă globii oculari, ca nişte alveole lacome. Privirea încărcată de compasiune, atât cât reuşea să răzbată printre acele lame de staniol, era singura care mai amintea vag de umanitatea unui chip deformat.
- Aţi leşinat, domnule Palade, vi-e rău? Moderatoarea ţinea cu tot dinadinsul să clarifice situaţia. O auzea desluşit, îşi revenise şi nu înţelegea de ce mai insistă, de ce nu-l lasă în pace.
„Ăstora nu le scapă nimic. Tu încerci să corespunzi, să le susţii entuziasmul şi agitaţia, iar ei au grijă să te facă atent că ai o problemă, o scădere de ton. Că uite, acuşi leşini, acuşi mori…”
- Cred că trebuie să plec acasă, rosti Alexandru cu voce hotărâtă şi se ridică în picioare. Am spus ce-am avut de spus. Vă rog să continuaţi fără mine… Eusebiu, hai să mergem!
***
Au mers cu maşina un timp fără să vorbească. Cele câteva crize ale lui Alexandru Palade – puseuri de tensiune arterială, însoţite de scurte pierderi de cunoştinţă –, pe care le-au trăit până acum, le creaseră celor doi prieteni un cod comportamental, o convenție subînțeleasă. Eusebiu nu-l asedia în aceste momente cu întrebări şi nu-i cerea detalii de medic curant. Manifesta o atenţie sobră şi strecura, ca un psiholog versat, mici stratageme de deviere a atenţiei suferindului spre subiecte mai optimiste. Acum îi spunea că vine mâine, la amiază, să redacteze împreună scrisoarea către Llosa, în care aveau să-i descrie proaspătului nobelizat rezonanţa gloriei sale pe pământ valah şi, spre seară, să meargă totuşi la Ambasada Republicii Peru, care oferea o recepţie în cinstea romancierului. Şi să trimită în sfârşit comunicarea promisă pentru simpozionul hispaniştilor de la Barcelona, organizat la sfârșitul lui noiembrie…
- Îmi permit să adaug o notă mai populară acestor prospecţiuni avântate, surâse Alexandru: „Dacă vrei să-l înveseleşti pe Dumnezeu, vorbeşte-i despre proiectele tale!”
Acasă le deschise doamna Bacalu, menajera, venită ca de obicei să facă curat, să spele şi să gătească în după-amiezile de vineri. Femeia îi privi întrebătoare – sosiseră mai devreme decât fusese anunţată –, dar când Eusebiu îi făcu semn că e totul în ordine, să nu-și facă griji, se duse la bucătărie, de unde răzbăteau nişte mirosuri îmbietoare. Au trecut în salon şi bătrânul scriitor se lăsă pe sofa, îmbrăţişând cu mâna dreaptă pernuţele de dormit.
- Acum e perfect, spuse Alexandru. Era mulţumit că a ajuns acasă, dar vocea îi mai trăda nesiguranța, resturile neliniştii care-l încolţise după accidentul de la librărie.
- Ar trebui să chemi medicul. E a doua oară în luna aceasta când ţi se întâmplă aşa ceva. Nu-i de glumit! Lui Eusebiu îi pierise cu desăvârşire buna-dispoziţie pe care o afişase pe drumul de întoarcere.
- Am tot ce-mi trebuie. Am vorbit cu el acum două zile, nu-l mai surprind cu nimic. Încercarea de glumă a lui Palade însă nu l-a înduplecat pe inginer.
- Cred că ţi-ar prinde bine un tratament mai serios, la spital. Nu ştiu de ce nu înţelegi, de ce eşti atât de încăpăţânat!
Palade scutură nervos din cap, de parcă s-ar fi ferit să audă mai mult.
- Eusebiu, mă simt mai bine! Să punem punct acestei discuţii, mă angoasezi! Şi după o pauză, mustrat de tonul repezit cu care-i vorbise, adăugă conciliant: oricum, astăzi nu rezolvăm aceste lucruri…
Bătaia în uşă a doamnei Bacalu a marcat finalul disputei dintre cei doi.
- Domnule Palade, să-mi spuneţi când să întind masa. E totul pregătit. Şi întorcându-se spre Eusebiu: rămâneţi şi dumneavoastră la cină?
- Nu, nu, mulţumesc! se precipită Eusebiu. Mă grăbesc să-mi iau fiica de la gară, se întoarce din vacanţă. Bună seara! spuse şi ieşi, salutându-şi prietenul cu o fluturare de mână.
- Doamna Bacalu, i se adresă Alexandru femeii care aştepta în prag, vin cam în zece minute. Aş vrea să mă întind puţin...
Menajera a aranjat masa în sufragerie. Nu s-a grăbit, a cântărit cu privirea o primă distribuire a tacâmurilor, le-a schimbat o dată locul, ca să revină peste puțin timp la formula iniţială: bolul de supă în mijloc, alături salata din creveţi cu măsline, felii de lămâie şi frunze de varză de mare, friptura în sos şi pâinea smolită, tăiată într-o împletitură de papură. Apa plată şi paharul de vin alb, nelipsit la cină, pe care domnul Palade îl savura cu înghiţituri mici. Șervețelele noi, violete, cumpărate în ajun. Aranjarea mesei era pentru doamna Bacalu, de fiecare dată, un consecvent exerciţiu de admiraţie pentru gustul ales al stăpânilor casei. O fascina vesela de argint, burgheză, pe care aceştia o aduseseră din Franţa mai mulți ani în urmă, îi plăceau îndeosebi linguriţele care aveau fixate în montura cozii o pietricică de peruzea, hexagonală… Elementul obligatoriu al acestui decor casnic, în care se simțea expertă, era fructiera de culoarea rodiei – favorita Cristinei. De la ea a deprins şi a respectat acest obicei de a pune vaza pe măsuţa dinspre fereastra de la balcon, într-un unghi vizual privilegiat pentru locul în care stătea, de regulă, domnul Palade. În timp, fructiera de cristal ajunsese să semnifice pentru devotata menajeră un substitut simbolic al doamnei dispărute. Asista tăcută şi ocrotitoare mesele soţului văduv…
Femeia îşi dădu seama că pierduse noţiunea timpului abia când ceasul din sufragerie bătu ora fixă. Era şapte seara şi trecuseră peste douăzeci de minute de când conveniseră cu domnul Palade începutul cinei. Mai aruncă o privire asupra mesei, pentru a se convinge că nu-i scăpase nimic, şi se duse să-l cheme din nou.
L-a găsit întins în pat, cu fața încremenită și urma unui zâmbet de împăcare în colțul buzelor.
1 februarie 2011