În 1784, într-un mic text publicat în revista Berlinische Monatsschrift, Immanuel Kant încearcă să răspundă la întrebarea Ce este luminarea? (Was ist Auklärung?). Deşi nu e vorba decît de o încercare, cu pasaje uneori ambigue, acest text mi se pare interesant pentru perspectiva inedită din care Kant discută problema spaţiului privat şi celui public. Să vedem, mai exact, despre ce este vorba.
Iată, pentru început, modul în care Kant răspunde la întrebare: „Luminarea (Aufklärung) este ieşirea omului din starea de minorat de care este vinovat el însuşi”1. Dacă prin fenomenul luminării trebuie să înţelegem ieşirea omului din „starea de minorat” (stare pentru care omul însuşi este vinovat), ce anume trebuie să înţelegem prin aceasta din urmă? Căci, desigur, putem să găsim ieşirea din starea de minorat doar dacă înţelegem în ce anume constă aceasta. De fapt, ce părăseşte omul atunci cînd se află în procesul luminării? Kant spune, în continuarea definiţiei pe care am citat-o puţin mai sus, că minoratul constă în incapacitatea de a ne servi de propria noastră judecată (Verstand) fără îndrumarea altuia2. Aşadar, suntem minori atunci cînd suportul unei alte instanţe devine necesar pentru a ne putea orienta în gîndire. Cu alte cuvinte, şi aici Kant ne oferă cîteva exemple, sunt minor atunci cînd o carte îmi înlocuieşte propria judecată (accept, fără a problematiza, tot ce se scrie), cînd o autoritate spirituală îmi înlocuieşte exerciţiul propriei conştiinţe (accept ca fiind just tot ce mi se spune) şi, pentru a menţiona ultimul exemplu, cînd un medic decide pentru mine propriul regim. Sunt minor în aceste trei cazuri. Căci, acceptînd sprijinul unei autorităţi (cartea, preotul, medicul etc.), abdic din poziţia de a gîndi pe cont propriu şi, astfel, de a medita asupra justeţei a ceea ce mi se spune. De ce să fac efortul costisitor de a raţiona asupra celor adevărate sau false cînd altcineva o poate face în locul meu? Cînd mă plasez în orizontul acestei întrebări, devin minor.
Dar nu trebuie să înţelegem greşit lucrurile. Dacă Immanuel Kant susţine că suntem minori atunci cînd o carte ne înlocuieşte propria judecată, acest fapt nu înseamnă că nu mai trebuie să citim cărţi. Sau, pentru a lua un alt exemplu, că nu mai trebuie să mergem la biserică şi să nu mai ascultăm ce spune preotul. Nu în acest sens trebuie înţeles argumentul lui Kant. De fapt, textul pare a sugera o altă idee. Şi anume: că a citi fără a adopta o atitudine critică (fără a ne întreba de ce este scris aşa şi nu altfel) este un exerciţiu ce trebuie abandonat în favoarea unei atitudini curajoase de lectură (care ar consta în asumarea unui examen critic: a ne întreba, întocmai, de ce s-a scris într-un anumit fel şi nu într-altul). De altfel, Kant subliniază că deviza luminării este Sapere aude! Ceea ce înseamnă să ai curajul de a te servi te propria ta facultate de judecare. Iată, aşadar, primul pas pe care trebuie să-l facem pentru a putea ieşi din starea de minorat: să ne asumăm o atitudine curajoasă de lectură sau de examen critic al propriei conştiinţe.
Şi dacă lucrurile sunt atît de simple, dacă nu avem nevoie decît de puţin curaj pentru a deveni majori, cum se face că suntem încă minori? De ce, în fapt, lăsăm mai degrabă pe celălalt să decidă în locul nostru? Cu alte cuvinte, în ce mod ne putem explica fenomenul minoratului? Răspunsul lui Kant este dezarmant de simplu: lenea şi laşitatea sunt cauzele pentru care mulţi dintre noi sunt încă minori. Aceste două cauze, luate împreună, oferă un soi de „confort” al gîndirii. Într-adevăr, „este atît de simplu să fii minor”3. Cînd ai o carte care „gîndeşte” în locul tău, cînd un preot îţi înlocuieşte propria conştiinţă, cînd un medic îţi prescrie regimul pe care trebuie să-l urmezi, de ce să te mai oboseşti să discerni, în general, ceea ce este corect de ceea ce este incorect? Făcînd această precizare, înţelegem mai bine în ce constă minoratul şi, pe cale de consecinţă, cum putem să-l depăşim. Mai precis, Kant spune că, atunci cînd suntem minori, suntem, de fapt, leneşi şi laşi. Iar pentru a putea deveni majori trebuie, aşa cum spuneam puţin mai sus, să devenim curajoşi. Sapere aude!: ai curajul de a te servi de propria judecată – iată deviza luminării!
Or, în acest moment al analizei sale, Kant nu va vorbi despre „libertatea conştiinţei” şi nici nu va pleda pentru libera exprimare a gîndirii. Găsim în text un nou tandem conceptual. Este vorba, aşa cum pomeneam încă de la început, de problema spaţiului privat şi celui public. Să vedem, mai departe, cum se leagă cele spuse pînă acum cu noul tandem de noţiuni (spaţiu public/spaţiu privat).
Ceea ce este curios de observat, e că autorul va defini într-un mod cu totul neaşteptat aceste două concepte. Kant susţine că în spaţiul public uzul raţiunii trebuie să se desfăşoare în mod liber, neîngrădit4. Iar în spaţiul privat, spune Kant, raţiunea trebuie să fie limitată5. Este frapant ceea ce spune textul: căci nu suntem obişnuiţi să gîndim contrariul? În mod curent, credem că în spaţiul privat raţiunea este liberă. Şi, invers, că în spaţiul public trebuie să respectăm anumite reguli şi norme în comun acceptate.
Cum ne putem explica inversiunea kantiană? De fapt, spaţiul privat presupune, după cum ne atrage atenţia textul, un anumit rol pe care un funcţionar îl exercită în cadrul unui ansamblu administrativ. De exemplu, rolul pe care un profesor îl practică într-o universitate. Sau funcţia pe care un secretar o ocupă într-o instituţie oarecare. Pe scurt, spaţiul privat, pentru Kant, înseamnă un element într-un ansamblu mai larg (profesorul într-o universitate, bancherul într-o bancă, directorul într-o întreprindere etc.). În acest caz precis, nu putem decît să îndeplinim rolul pe care îl ocupăm. Raţiunea şi funcţia noastră este limitată pentru că ocupă un anumit loc într-un cadru instituţional mai vast. Invers, în spaţiul public raţiunea trebuie să se desfăşoare liber, fără obstacole. Spaţiu public înseamnă, pentru Kant, un spaţiu universal. În acest sens, raţiunea nu trebuie să fie determinată de un context local. Fiind într-un spaţiu public, deci într-un mediu universal, raţiunea trebuie să se poată desfăşura în deplinătatea facultăţilor sale. Să luăm un exemplu. Cînd un preot merge la biserică, el nu poate decît să-şi îndeplinească funcţia: adică să citească slujba conform tradiţiei şi instituţiei din care face parte. Or, în afara bisericii, adică atunci cînd preotul nu-şi mai exercită rolul de preot, el poate specula în mod liber despre religie în general, de exemplu. În acelaşi sens, cînd un profesor merge la universitate, el nu poate decît să-şi îndeplinească funcţia: să dea cursuri, să ţină conferinţe, să coordoneze proiecte de cercetare etc. Or, atunci cînd nu-şi mai exercită funcţia de profesor, atunci cînd nu mai este o piesă în ansamblul universităţii, el poate specula despre sistemul educaţional în general sau despre modul în care trebuie concepută o universitate.
De ce este important de făcut aceste precizări? Pentru că de ele se leagă în mod direct ceea ce analizam mai înainte. De fapt, am putea să ne întrebăm: odată ce am ieşit din starea de minorat, odată ce am adoptat o atitudine curajoasă de a ne dirija în gîndire, cum trebuie să ne orientăm în cîmpul societăţii? La această întrebare, Kant răspunde în modul său propriu: cînd suntem majori, trebuie să facem uz liber şi neîngrădit al raţiunii noastre în spaţiul public. În acelaşi timp, odată devenită majoră, raţiunea noastră trebuie să respecte regulile şi normele spaţiului privat (am văzut în ce sens trebuie luate aceste două noţiuni). Iată, aşadar, în ce constă procesul luminării: o atitudine curajoasă pe care fiecare dintre noi trebuie să o adopte, dar şi un just echilibru între uzul raţiunii în spaţiul public şi spaţiul privat.
Mi s-a părut, de asemenea, important să discut acest text pentru că el ne poate ajuta să vedem mai clar un anumit tip de probleme cu care se confruntă Moldova. Cred că fiecăruia dintre noi i s-a întîmplat, de mai multe ori, să fie ofensat de un funcţionar, mai degrabă decît ajutat şi servit. O secretară, în loc să îşi exercite funcţia, se transformă adeseori într-un centru de putere. Ghişeul devine un loc privilegiat al speculaţiei, al injuriei, al micilor afaceri personale. Cînd ştii că trebuie să vizitezi un spaţiu administrativ, te aştepţi mai degrabă la surprize, la întoarceri neaşteptate de situaţii, la certuri fără ţintă şi fără sfîrşit. În Moldova, spaţiul privat (am în vedere, desigur, înţelesul kantian al termenului) este spaţiul raţiunii perverse şi în nici un caz al raţiunii disciplinate. Invers, în spaţiul public, adică acolo unde te aştepţi la dezbateri libere şi neîngrădite de sistemul birocratic, moldovenii se arată mai degrabă neputincioşi. Pentru că suntem mînaţi de prejudecăţi, de un spirit mai degrabă servil şi slugarnic, în Moldova încă nu au loc dezbateri mature. Un soi de „dialog” al convingerilor, al prejudecăţilor: acesta pare a fi, de fapt, spaţiul public din Moldova. Dincolo, în spaţiul privat, asistăm mai degrabă la un exerciţiu nelimitat al puterii (al puterii mici, meschine, de ghişeu) decît la o disciplină în mod comun acceptată. Un dezechilibru, deci: în spaţiul basarabean, acolo unde raţiunea trebuie să fie liberă şi curajoasă, e vorba mai degrabă de slugărnicie. În acelaşi timp, acolo unde ne-am fi aşteptat la un respect reciproc, asistăm la exerciţiul vicios al puterii. În loc de luminarea despre care vorbea Kant, moldovenii se situează în umbra puterii meschine.
Moldova, aici voiam, de fapt, să ajung, este încă minoră. Deci leneşă şi laşă.
__________
1. Traducerea îmi aparţine. Textul în original sună astfel:„Aufklärunf ist der Ausgang des Menschen aus seiner selbstverschuldeten Unmündigkeit.”, Immanuel Kant, Was ist Aufklärung, Publications de l’Université de Saint-Etienne, 1991, p. 72.
2. Idem.
3. Idem.
4. Ibidem, p. 76.
5. Idem.