1. Ce trăsătură de caracter vă definește cel mai bine și care a fost cea mai nepotrivită calitate pe care v‑au atribuit-o alții?
2. Credeți că e posibil să trăim numai în adevăr, să excludem minciuna?
3. Ați fost vreodată cu adevărat fericit în meseria scrisului?
4. Ce prețuiți mai mult: libertatea umană sau datoria față de patrie?
5. Ce ați dori să discutați cu un scriitor celebru, dacă v-ați întâlni cu el la o casă de creație?
6. Ați încheia un „pact faustic” pentru a crea o operă monumentală?
7. Credeți în Geneză sau în Teoria evoluționistă?
8. Vă deranjează faptul că religiile monoteiste nedreptățesc femeia?
9. Ați accepta să plecați într-o călătorie în spațiu pentru a cunoaște tainele Universului, știind însă că nu vă veți mai revedea părinții, rudele și prietenii?
10. Dacă nu v-ați fi născut în România/Moldova, în ce țară din lume ați fi dorit să trăiți?
11. Dacă ați avea posibilitatea să alegeți, în ce epocă din trecut aţi dori să trăiți?
12. În ce tablou al unui pictor celebru v-ar plăcea să intrați?
13. Preferați un guvern național sau un guvern european?
14. Care este, după părerea Dvs., cea mai mare impostură a lumii?
15. Dacă vi s-ar oferi ocazia, în ce moment al istoriei ați interveni pentru a da un alt curs evenimentelor?
16. Aveți un model pentru femeia perfectă?
17. Ce calități apreciați la un bărbat?
18. Vi s-a întâmplat să jucați în viață „roluri” care nu vi se potrivesc?
19. Ați simțit vreodată nevoia să vă răzbunați pe cineva, să faceți rău cu intenție?
20. Vă place să dați sau să primiți?
21. Care „nebun al lumii” – ne gândim la iconoclaști și reformiști, cei care contribuie la emanciparea spiritului uman - vă este cel mai simpatic?
22. Ce compozitor vă place cel mai mult?
23. De ce își spune omul povești?
24. Vă e frică de singurătate?
25. Ce fel de poezie vă place, sunteţi deschis către mai multe formule poetice?
26. Dacă ați scrie un scenariu de film, cu ce regizor - clasic sau contemporan - ați dori să colaborați?
27. Ați simțit vreodată tentația puterii?
28. Ce personaj nedreptățit, subevaluat din istoria omenirii, ați dori să-l reabilitați?
29. Ce calitate proprie unui alt popor ați dori să o aibă și poporul român?
30. Când scrieți (dimineața sau seara) și ce stimulente folosiți pentru scris?
31. Cu ce vă „hrăniți” îngerul de pe umăr?
32. Ce așteptați, știind că nu va veni niciodată?
33. De ce își pune omul întrebări?
Eugen Lungu
1. Până la o anumită vârstă am râs de cei care cred în zodii şi în alte parascovenii de felul acestora. După ce am citit însă Oglinda constelată de G. Călinescu – marele critic era preocupat în cel mai înalt grad de ocultism –, am acceptat că cel puţin o catenă din ADN-eul nostru poate reverbera în consens cu poziţia aştrilor (nu neapărat la modul mistic). Sunt Cumpănă, şi în zodia Cumpenei, schiţată în Oglinda constelată, am găsit cel mai fidel portret psihic, cu micile calităţi şi marele defecte ce mă însoţesc: „Zodia Cumpenei e o constelaţie de justiţie şi echilibru. Ea ocroteşte dispoziţiunile artistice, pasiunile erotice, contractele şi asociaţiile. Nativii cumpenei sunt împăciuitori, echilibraţi, amabili, cu o mare dragoste de dreptate. Sunt adesea nehotărâţi în judecată, de teama unei erori. Sunt lipsiţi de entuziasm şi de îndrăzneală şi uneori familiari cu cine nu trebuie, de unde neplăceri”. La capitolul defecte, nu cred că e tot, dar rămânem la ce-i scris.
În genere, ideea noastră despre noi înşine şi felul cum ne văd ceilalţi, mai ales neprietenii, sunt două lucruri total diferite. Habar nu avem cum arătăm proiectaţi pe ecranul celorlalţi, ce superbă canalie zace în noi. Mai ales că viaţa, pe lângă multele şanse care ni le dă, ne lasă, generoasă, neşansa de a ne ilustra şi prin involuntara prostie…
2. Minciuna medicului este uneori un panaceu. Minciuna politicienilor e un mod de a fi. Bismarck, mi se pare, spunea că cele mai multe minciuni se spun după o vânătoare, într-un război şi înainte de alegeri. Minciuna de stat e cea mai gravă. Viaţa generaţiei mele, cel puţin, a intrat toată sub acest capac urât şi asfixiant. Scriitorul spune însă cele mai înflorite minciuni – ce altceva e ficţiunea? Cu ele creştem – ce sunt basmele? Cu cât minciunile izvodite de un artist sunt mai meşteşugite şi mai aduse din condei, cu atât ni se par mai frumoase. Când ajung să se clişeizeze, cineva inventează un alt model de a minţi frumos. Cam aşa ar putea fi definit progresul în literatură.
Cele mai mari minciuni mi le-am spus mie însumi. Uneori, am şi trăit din această mirifică industrie. Căci minciuna cea mai cinstită şi deci îngăduită este speranţa.
3. Fericirile din scris sunt rare şi iute trecătoare. Ca roua, dacă există cumva rouă în Sahara. Îndoiala este însă veşnică – aşa am ajuns să formulez „complexul Orfeu”. Nu pe Euridice se întoarce s-o vadă poetul-legendă (Euridice e o metaforă); el vrea să se convingă încă o dată că nu şi-a pierdut darul, că lira (citiţi talentul) sa funcţionează încă. Cei care trăiesc din scris se îndoiesc de un milion de ori şi au nevoie de un milion de „da!”-uri din afară că există ca inşi creatori. E o aritmetică măcinătoare, deoarece „da!”-urile sunt catastrofal în minus faţă de semnele de întrebare.
Sigur că fericirile unui autor sunt inspirate de apariţia cărţilor sale. Puţinele momente când îmi surâdea acest noroc au rămas însă nu ştiu cum confuze. Poate pentru că, fiind editor, m-au bucurat atât de mult cărţile altora, încât, până a ajunge la ale mele, rezervele de fericire, limitate totuşi, se şi epuizaseră. Poate că, în virtutea aceleiaşi meserii, am devenit imun la puseurile de gloriolă. Dulcele înşelări ale atâtor orgolioşi care vin la editură şi pun solemn pe masă manuscrisele din care se va trage cartea secolului m-au vindecat de ideea că opul meu va schimba axa lumii – e o carte între miile şi miile de cărţi pe care le-am văzut.
Sau poate pentru că am trăit aceste clipe prea târziu, la o vârstă când accesele jubilative au o firească surdină. Aşa că haideţi să căutăm un model de fericire scriitoricească în altă parte. Vă livrez un exemplu din „colecţia” criticului literar E. L. O superfericire spumoasă, un extaz sardanapalic, trăite cu toată exuberanţa iuventuţii unor 23 de ani. Tânărul jubilează, de fapt, nu la apariţia cărţii, ci doar la vestea că – s-ar putea! – să-i apară o carte: „N-am dormit deloc în acea noapte. Eram transfigurat de fericire: aveam să public o carte, aveam să devin autor! Ştiam că volumul urma să iasă abia peste un an. Ţin minte că mi-era frică să nu mă calce vreo maşină sau să mi se-ntâmple altceva până atunci, şi să nu mai apuc să-mi văd cartea. Când Faruri, vitrine, fotografii a ieşit, l-am sărbătorit cu prietenii mei Cristi Teodorescu şi Marinică Preda (nepotul scriitorului). Eram bucuros cum n-am mai fost apoi, nici pe jumătate, la nici o altă carte de-a mea” (interviu în Rom. literară). Mai trebuie să precizez cine e fericitul? Ce e drept, tot scrisul şi felul cum sunt comentate uneori cărţile sale îi aduc lui Cărtărescu şi cele mai sfâşietoare dezolări. Exemple – câte vreţi! – în jurnalul său.
4. Nu prea ştiu – noi nu am avut niciodată o patrie adevărată, căreia să-i sacrificăm nesiliţi libertăţile. Dimpotrivă, URSS-ul, o „patrie”- maşteră, de împrumut, ni le confiscase pe toate, înlocuindu-le cu o constituţie de mucava, foarte frumoasă pe hârtie, dar care funcţiona doar distorsionat, drapând machiavelismul unuia dintre cele mai „copiate” totalitarisme. Nici în ’91-93, când păream ameţiţi de atâta libertate, nu ne aparţineam cu adevărat, de altfel ca şi acum. Nişte sfori nevăzute, dar având tăria odgoanelor, ne dau mereu direcţiile spre care trebuie să mergem şi ne stânjenesc mişcările.
5. Întrebarea mea ar fi simplă şi deloc metafizică, deoarece e scoasă din Antimetafizica lui Nichita Stănescu. Şi aş adresa-o unui scriitor încă în viaţă, lui Evgheni Evtuşenko, despre care Nichita spunea: „N-am întâlnit niciodată un om mai sensibil, cu o exprimare a sufletului lui atât de directă, de cordială şi de jucată… Mai înalt cu o palmă decât mine, care eu sunt foarte înalt, mai slab decât mine, care eu sunt mai urs decât el, mai guraliv decât mine, care sunt guraliv” ş.a.m.d. Cei doi s-au întâlnit la Festivalul de poezie de la Struga, unde poetul nostru fusese mai aplaudat decât Evtuşenko (Stănescu citise Elegia a II-a) şi unde rusul pierduse şi un pariu în faţa românului, căci nordicul afirma cu superbie panslavistă că Şalul negru era opera lui Puşkin şi nu o traducere din română (ştiţi povestea!). Turnirul a continuat în camera de hotel a românului, unde ambii cavaleri s-au prezentat „înarmaţi” cu câte cinci sticle de şampanie, preţul rămăşagului (Nichita era gentilom, nu putea să-l lase pe Evtuşenko să plătească doar el pariul pierdut). După a n-lea sticlă, autorul Elegiei era acuzat de hermetism, după care fondul slav al blondului Nichita a reacţionat şi el în consecinţă. Cred că bănuiţi ce-a urmat. Întorşi în ţările lor, Stănescu traducea poezia lui Evtuşenko şi o publica, rusul dădea un interviu amplu în care vorbea elogios despre Nichita. Am căutat, dar nu am aflat niciodată ce a scris Evtuşenko despre poetul nostru. Asta ar fi fost întrebarea.
Şi o alta, de astă dată nu fără ceva mistică în ea, pe care i-aş pune-o presupusului autor al Apocalipsei. Când?
6. Odată cu evoluţia fulminantă a Internetului (dar ce ne mai aşteaptă în acest sens în următorii 20-50 de ani?), cercetarea, ca metodă savantă de lucru, a fost înlesnită foarte mult. Altădată puteai să cauţi o anumită informaţie luni întregi, acum ai acces la ea într-un timp extrem de scurt. Aşa că Mefistofel trebuie concediat din mitologia cercetării. Un eventual doctor Faust nu mai trebuie să încheie necreştineşti şi compromiţătoare pacte cu Satana pentru atât de iute trecătoarea clipă a revelaţiei: cel mai jerpelit şi mai păcătos computer îţi poate oferi şi păstra la nesfârşit pe monitor atât de jinduita clipă!... Am în vedere clipa revelaţiei savante!... În ceea ce priveşte Margareta/Gretchen etc., adică erosul, toate rămân cum au fost.
7. Cred în tot ce e explicabil, iar teoria evoluţionistă are solide argumentări ştiinţifice, confirmate prin scheletele de dinozauri, cele de mamut, dar şi de insectele prinse de vii în bobiţele de chihlimbar preistoric. Avem în fiecare patrulater calcaros de piatră de talie (aşa i se spune corect neaoşului cotileţ) un muzeu în miniatură, în care timpul şi marea au presat viaţa de altădată, acum fosilizată. Toate împreună afişează cel mai convingător tablou evoluţionist. Şi totuşi cum şi cine a pus în funcţiune acest carusel botanico-zoologic nu ne poate spune nimeni – nu există încă o teorie plauzibilă în acest sens. Aşa că Geneza mai rămâne o carte deschisă…
8. Vreo 40-50 de ani în urmă vestea că un preot catolic şi-a pus microfon în biserică (de la care uneori se transmitea şi muzică…) pentru a-şi mări numărul enoriaşilor, părea bizară de tot. Acum acest accesoriu tehnic, dar şi altele, nu lipseşte nici chiar din lăcaşele de cult ortodox, ortodoxia rămânând a fi de o rigiditate doctrinară proverbială. Într-o lume a globalizării, riturile, chiar şi cele mai încrâncenate, au tendinţa de a se adapta noilor condiţii. Dă fisuri în acest sens şi fundamentalismul islamic. Tot mai multe femei îşi lasă feregeaua acasă şi n-ar trebui să excludem posibilitatea că Muslim va cunoaşte ce înseamnă emanciparea femeii la fel cum o cunoaşte astăzi John sau Jean. Că la noi, când „accesează” cineva problemele gender, cum se numesc ele astăzi destul de fistichiu, mă pufneşte râsul. Femeile ne-au luat mai întâi pantalonii, apoi ţigara şi alte vicii considerate pur masculine. Conduc maşini, zboară în cosmos, fondează firme, sunt miniştri ai Apărării, acum e o modă să conducă şi state. S-ar putea crede că exagerez luând doar acest „etaj” superior al ierarhiei sociale, dar şi „jos” e la fel – stranierele îşi găsesc mult mai uşor de lucru la Roma sau Milano decât soţii lor. Mai e şi alt aspect: citeam într-un ziar că bărbaţii din mai multe ţări şi-au făcut asociaţii pentru a se proteja împotriva abuzului… femeilor. Mai vreţi ceva?
9. Nu prea cred: ar fi o cunoaştere în sine, profund egoistă. Neîmpărtăşită cuiva, ce rost ar avea? Stăpânul acestei comori informaţionale nu s-ar deosebi prin nimic de insul avar ce-şi admiră, ascuns de toată lumea, luciul aurului.
10. Mi-ar fi plăcut să fiu vecin cu Montaigne şi să-i fac din când în când vizite. Mi-aş dori cel puţin o săptămână în biblioteca lui Eco. Sunt unicele ţări în care aş fi vrut să trăiesc. Dar, vorba lui Costenco, „Aici eu am să-mi scutur spicul”.
11. Dintr-o frumoasă pasă a literaturii, trecutul e romanţat şi chiar idealizat. Un model paseist şi nostalgic propunea ideologia eminesciană, care găsea ideală epoca lui Alexandru cel Bun. Specialiştii bine informaţi râd însă într-un dinte şi ne avertizează, aş zice cu ceva cinism, că peisajul istoric nu e chiar atât de atractiv. Nici al nostru, nici cel străin, chipurile, mai evoluat. Excluzând războaiele, crude ca esenţă, nici chiar ospeţele trecutului, momentele când omul se mai însenina şi-şi permitea un moment de relaxare după vreun Podu’ Înalt sau după o Valea Albă, nu erau mai îmbietoare. Tatăl lui Ştefan cel Mare era ucis la o nuntă, însuşi Ştefan, ajuns în fruntea ţării, avea năravul aprig şi mână grea (vă mai amintiţi ce hobby avea pe la ospeţe?). De bieţii musafiri ai lui Alexandru Lăpuşneanu ce să mai vorbim? Dar de nunta lui Vasile Lupu, ca socru mic? La curtea faimoşilor Medici, dar şi la cea a regilor Franţei, otrava era un fel de desert. Însuşi ospăţul ca proces ar cutremura pe un om al secolului nostru: hălcile se apucau cu mâinile, care erau apoi şterse de faţa de masă, oasele se aruncau pe jos, iar câinii îşi disputau înverşunaţi bucăţile mai apetisante etc., etc. Batistele încă nu erau inventate, aşa că nobilii cavaleri îşi suflau nasurile în maniera ţăranului din Frunze de dor. Iată cum arăta pe atunci Luvrul, astăzi un sinonim al civilizaţiei apusene: „Se intra la rege ca la moară. Valul urcând pe scări şi coborând de curteni, de oameni de afaceri, de soldaţi, de cei veniţi din provincie, de furnizori şi de servitori, considerau scările, saloanele, coridoarele, dosul uşilor, ca locuri propice pentru a-şi face nevoile fireşti”(Dr. Cabanes, citat de Ovidiu Drimba în Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. IV). Adăugaţi apoi molimele care înjumătăţeau populaţii întregi. Iar pe o insulă din mijlocul oceanului, dacă ar fi să-ţi alegi un loc mai ferit de uruitul progresului, te aşteptau cu frigarea gata „colegii” lui Vineri. Totuşi prezentul, oricât de ticăloşit, pare cumva mai sigur. Deşi, s-ar putea să ne ispitească faptul că la curtea reginei din Saba sau la cea a smolitei Cleopatra desfătările se ţineau lanţ. Toate însă sub semnul provizoratului (bietul Antoniu!).
Dincolo de orice glumă, m-aş întoarce în cel mai frumos trecut pentru mine – copilăria mea. Mi-e dor de cei care nu mai sunt, figurile cărora mi le amintesc, pe an ce trece, tot mai vag. Aş vrea să-i revăd şi să retrăiesc acele timpuri cu ochii şi mintea celui care a păşit deja pe cealaltă coamă de deal, care lunecă în pantă.
12. În Şcoala din Atena de Rafael. Cu condiţia să cunosc greaca veche. Vă închipuiţi ce regal! Să-i vezi şi să-i asculţi dintr-odată pe cei mai mari înţelepţi ai Antichităţii! L-aş ruga pe Heraclit să-mi explice dacă principiul său are relevanţă şi pentru alte lichide decât apa chioară de râu. Am încercat să aflu aceasta prin scrupuloase aplicări empirice, împreună cu Mircea V. Ciobanu, Efesul natal al filosofului fiindu-ne de mult o denumire destul de familiară.
N-aş vrea să fiu nicidecum în tabloul unui alt artist, chiar dacă pictura sa îmi place foarte mult – e vorba de Caspar David Friedrich şi de tabloul său Marea îngheţată, care te anulează ca fiinţă gânditoare.
13. Aş prefera un guvern naţional proeuropean. Cel puţin aşa pare a fi cei care ne conduc azi. Dar… ori Europa fuge de noi, ori noi batem pasul pe loc, căci tot în Valea Seacă suntem.
14. Cea mai mare impostură a fost papesa Ioana, dacă nu cumva totul e o legendă. S-a văzut că nu e bărbat, ci femeie abia când era gata să nască. Gurile rele spun că, de atunci, la ritualurile de învestire a noului papă s-a mai adăugat unul – o mână expertă şi anonimă verifică dacă noul candidat are anatomia conformă principiului masculin.
15. Au existat două momente când se putea interveni în destinul omenirii – cineva trebuia fie să stârpească şarpele, fie să oprească mâna Evei. În felul acesta „omenirea”, fără un proces „genitoriu”, se rezuma la cei doi care nu ar fi aflat niciodată ce e moartea sau ce sunt lipsurile. O altă mână care trebuia împiedicată era cea asasină a lui Cain. (Luaţi exemplele la modul simbolic.)
Dacă nu ar fi fost aceste două păcate fundamentale, nu ar fi apărut nici avertizarea-blestem de mai târziu „Cu tine nu mă împac nici în rai la umbra unui crin”. Orice altă intervenţie – înainte de bătălia X sau până la urcarea pe tron a lui Y, ori după căderea satrapului cutare, să zicem – ar fi fost doar un paliativ vremelnic, căci agresivitatea naturii umane se declanşează oricum, mai devreme sau mai târziu, împingând omenirea spre un etern conflict suicidar.
Totuşi, cred că în acea lume ideală s-ar fi murit de plictis.
16. Dacă vorbim de simboluri, atunci în nici un caz Elena, mândra pentru care s-au bătut aheii cu troienii, prăpădind o mulţime de vieţi omeneşti. Homer a făcut din ea un bibelou mut, deplasat de colo-colo de oricine avea cheful. Frumuseţea bucură ochiul, e drept, dar e destul să deschidă gura şi tot farmecul ei se risipeşte ca o Fata Morgana. Şi-apoi frumuseţea în sine nu are nici un merit – la asta a trudit maica natura accesând un ADN mai spălăţel. Aşa că mândreţea fără înţelepciune e o nimica toată. Iar înţelepciunea nu se dă şi nu se moşteneşte. Ea se agoniseşte prin propria trudă, fiind meritul personal al omului care o are. Modelul perfect în acest sens este Aspasia din Milet, a doua soţie a lui Pericle. Pe lângă frumuseţea trupului era şi de o inteligenţă sclipitoare, ceea ce o făcea prietenă şi partener de discuţii al lui Socrate.
Tipul Elena nu e chiar atât de rar, pe când modelul Aspasia e pur şi simplu rarisim. Nu vă mai spun aici despre frumuseţea interioară, căci risc să fiu cicălitor şi banal.
17. Inteligenţa, răbdarea, consecvenţa.
18. Da. Cine zice că n-a făcut-o se înşală pe el şi pe ceilalţi.
19. Nu cred. Sunt însă destule măgăriile pe care le-am comis din prostie, din neştiinţă sau înşelat de falsa cumsecădenie a altora. Ceilalţi poate le-au uitat, eu nu le pot uita în nici un fel. S-ar părea că trecerea anilor ar trebui să le estompeze în memorie… Dimpotrivă, le simt tot mai acut. E ca o plagă de cuţit în tulpina copacului – timpul o face tot mai proeminentă.
20. Şi, şi. Ambele sunt la fel de plăcute. Dar dezvolt un adevărat complex la ideea de a fi dator cuiva cu ceva. După un timp, am constatat că trăiesc după acelaşi principiu sever, enunţat de personajul din poezia Anei Blandiana Restul pe masă. Poemul nu străluceşte ca operă, dar are ceva din inamovibilitatea unui cod de fier al onoarei: „Am o deprindere monstruoasă aproape – / Nu-mi place să fiu datoare nimănui./ Doctorului care mă vindecă îi trimit flori,/ Pentru sănătate garoafe/ Şi suntem chit./ Ospătarului îi las restul pe masă,/ Celui care îmi face un cadou/ Îi fac altul mai mare,/ Celui care-mi surâde-i surâd./ Celui care-mi rânjeşte-i surâd./ Închei toate socotelile în felul acesta,/ Rămânând deasupra,/ Tăind toate punţile/ Şi, câteodată,/ Mă cuprinde o dorinţă nebună/ Să fiu recunoscătoare cuiva,/ Să mă târăsc în genunchi mulţumind,/ Să strig: «Nu sunt vrednică/ Nici dându-mi viaţa să înapoiez bunătate atâta!”»/ Dar în urma mea totu-i plătit”.
21. Diogene. Probabil el este cel care, văzând cum un om bea apă de la cişmea din palmele făcute căuş, i s-a făcut ruşine că avea în „dotarea” sa o cană. Un alt nebun frumos e contemporan cu noi. E vorba de matematicianul rus (!) Grigori Perelman, cel care refuza milionul de dolari oferit de Clay Mathematics Institute din Cambridge, Massachusetts. Premiul era acordat pentru rezolvarea conjecturii Poincaré, problemă enunţată de savantul francez Henri Poincaré cu o sută de ani în urmă şi care, până în prezent, nu „cedase” nimănui. Tipul mai refuzase, în 2006, un alt premiu barosan, un echivalent al Nobelului în domeniul matematicii, pentru o altă ispravă de acelaşi fel. I-am înţelege gesturile, dacă ar fi fost bogat, dar o duce într-o sărăcie lucie, total dezinteresat de lume şi confort, că ar putea să-l invidieze până şi Simion Stâlpnicul!
22. Nu e unul, sunt mai mulţi. În funcţie de dispoziţie sau de moment, îmi place să ascult ceva anume din Mozart, Beethoven sau Vivaldi. Corelli e ca un joc liniştitor de ape. Am încă un pick-up vechi în bună stare şi zeci de discuri-mamut, pe care ezit să le arunc. Printre ele şi un set Corelli, un Corelli cu picturi din Claude Lorrain pe plicuri, ambii artişti născuţi parcă unul pentru celălalt de divinitatea clasică a armoniei.
23. Când suntem mici, adorăm poveştile, fiindcă ne transportă într-o lume a tuturor posibilităţilor, dar mai ales într-un spaţiu al dreptăţii absolute (basmul pedepseşte exemplar pe cei răi şi-i răsplăteşte generos pe cei virtuoşi). La maturitate, poveştile ne mobilează existenţa care, cu vârsta, devine tot mai ternă.
24. Îmi place singurătatea creatoare, dacă nu vă par prea dubios-emfatic. Nu şi cea existenţială. Altă dată am să vă spun o poveste întreagă despre singurătate.
25. Toată poezia bună, de la antici până la douămiişti, nu contează formula. Nu-mi plac simulările de ermetism şi cerebralitate sub o îngrămădire obscură de cuvinte, lipite alandala şi simulând profunzimi abisale. Ştiu un poet de la noi, defunct ca om, pentru mine şi ca poet, căruia foarte mulţi i se închină, crezându-l foarte adânc. În realitate, sunt doar mici acrobaţii fără relevanţă poetică.
26. Aici, la noi, cinematografia nu a stat niciodată mai prost decât acum, aşa că fără milioanele cu care e obişnuit, nici James Cameron n-ar face mare brânză. Ştiu însă nişte poveşti pur şi simplu extraordinare, din care s‑ar trage câteva filme de clasă mare. Toate au ca substrat istoria noastră de aici şi-mi pare rău că se prăpădesc nesolicitate.
27. În tinereţe, am fost împins şi promovat în diverse funcţii nomenclaturiste. Am refuzat cât s-a putut refuza, ca să nu dau de bănuit. De una am scăpat doar evadând de la editura fără care nu-mi puteam închipui viaţa. La maturitate, cel mai înalt post care mi s-a propus a fost de viceministru. Sigur că am refuzat. Nu-mi plac podiumurile.
28. Pragmaticul şi veşnic ursuzul Ion Neculce are o fantastică poveste de dragoste, rezolvată în cheie romantică, dar cu un final în coadă de peşte. Este fascicula XX din O samă de cuvinte: „Având Radul-Vodă o fată din trupul lui, să fie fugit cu o slugă, ieşind pre o fereastră din curţile domneşti din cetatea Hârlăului. Şi s-au ascunsu în codru [e ca în versul lui Vieru: S-a ascuns în codru. Uuu!]. Şi au făcut Radul-Vodă năvod de oameni şi au găsit-o la mijlocul codrului, la o fântână ce să cheamă Fântâna Cerbului, lângă podul de lut. Deci pre slugă l-au omorât, i-au tăiat capul, iar pe dânsa au dat-o la călugărie, de-au călugărit-o”. Ce sămânţă de roman zace aici! Ce istorie – reală, luaţi aminte! – , de să-i taie răsuflarea încă nenăscutului Walter Scott. Ce scenariu de film! Ea „scapă” cu o recluziune pe viaţă, el, fiind de condiţie umilă, e „rezolvat” pe loc prin zburarea capului. S-a gândit cineva să pună la Fântâna Cerbului (ce denumire!), unde-o fi şi dac-o mai fi, un monument acestei iubiri tragice?
29. Să aibă măcar ceva din respectul neamţului pentru ordine şi exactitate, dezinvoltura inteligentă a francezilor, nu balcanismul nostru deşucheat, şi norocul sălbatic al americanilor pe care aceştia nu l-au găsit la vârful bocancului, ci l-au smuls destinului.
30. Dimineaţa. Când am un dead-line care pâlpâie roşu, cu insistente semnale sonore, şi la miezul nopţii.
31. Cu bune intenţii, ca toată lumea. Ar trebui să precizez la Andrei Pleşu ce i-ar mai fi pe plac aripatului meu.
32. M-a marcat pentru totdeauna aşteptarea – inutilă, ucigător de monotonă, aneantizatoare pentru fiinţă! – a lui Giovanni Drogo din Deşertul Tătarilor. Am cunoscut-o: nu contează cât aştepţi – o viaţă, doi ani sau două săptămâni. Uneori şi două zile au relativitatea veşniciei. Acum mi-aş dori ceva foarte banal – suficient timp liber ca să scot în capăt ceea ce mi-am propus.
33. Întrebarea presupune răspuns, răspunsul presupune efort, iar efortul înseamnă mişcare, o antrenare spre înainte a sinelui mereu predispus la metafizică lenevoasă.
Libuše Valentová
1. Cred că de către prietenii şi colegii mei sunt considerată drept o mare optimistă. Calitatea aceasta am moştenit-o în mod sigur de la părinţii mei, aşa că nici nu aş fi în stare să scap de ea, deşi se spune că optimiştii, spre deosebire de pesimişti, nu posedă suficiente informaţii. Cea mai nepotrivită calitate... poate când cineva (care nu mă cunoaşte bine) a crezut că, la diferitele activităţi pe care le fac, mă interesează în primul rând partea financiară.
2. Înainte de 1989, „viaţă în adevăr” a fost o lozincă a lui Václav Havel; ea exprima foarte exact atitudinea disidenţei faţă de regimul comunist. Resimt o deosebită stimă pentru fostul nostru preşedinte şi pentru tot ce a făcut pentru instaurarea democraţiei la noi. În ceea ce priveşte viaţa particulară, cred însă că nu se poate trăi numai în adevăr, cu orice preţ. La vârsta mea ar fi greu să calculez câte compromisuri am făcut şi de câte ori am recurs la „pia fraus”, de dragul persoanelor pentru care o minciună cruţătoare era mai acceptabilă decât un adevăr prea crud.
3. Da, la vârsta de 16-17 ani, scriind poezii (sau mai bine spus, ceea ce consideram eu atunci că ar fi poezii).
4. Libertatea umană. Sentimentele datoriei faţă de patrie pot degenera uşor în naţionalism şi xenofobie şi pot fi manipulate cu succes.
5. Prietenii mei de la „Contrafort” ştiu că, pe la sfârşitul anului 2008, am luat apărarea lui Milan Kundera, acuzat de săptămânalul praghez „Respekt” de a fi denunţat la poliţie pe un agent venit din Occident. Aşa-zisa „dovadă” prezentată de redactorii revistei a fost neconvingătoare şi ruptă de contextul istoric. Totuşi, m-ar interesa să aflu de la el nu numai ce s-a întâmplat în 1950, dar şi mai general, ce convingeri, idealuri, planuri, bucurii şi temeri a avut talentatul scriitor de-a lungul anilor cincizeci şi şaizeci. Nu mă îndoiesc că are o memorie bună. Există bineînţeles opera lui scrisă în perioada respectivă – povestiri, romane, eseuri – dar aş vrea să-l întreb de ce tace atât de consecvent când vine vorba de anii aceia (sau se limitează la simpla negare a trecutului său comunist, cum a făcut într-un interviu în „l’Express”), în timp ce alţii, de exemplu, colegul lui de generaţie, Ivan Klíma, publică memorii care ne permit să înţelegem mai bine perioada de după război, cu tot dramatismul şi toate absurdităţile acesteia. De la Milan Kundera cred că nu mai aflăm nimic în acest sens. Un amănunt important: faimosul scriitor n-ar veni niciodată la vreo casă de creaţie...
6. Nu, preţul plătit pentru un asemenea pact mi se pare prea mare.
7. Până acum, omenirea nu a găsit un răspuns satisfăcător din toate punctele de vedere la întrebarea „cine suntem, de unde venim şi încotro mergem”. Credincioşii preferă în general Geneză, partizanii ştiinţei, în schimb, evoluţionism, dar nu sunt rare nici cazurile inverse. Când am aflat, cu mulţi ani în urmă, că Václav Havel se consideră drept agnostic, m-am bucurat fiindcă acelaşi lucru pot să spun şi despre mine. Deşi, în linii mari, ştiinţa mi se pare „credibilă”, cu toată evoluţia ei cam întortocheată, tot cred în existenţa Marelui Şahist (denumirea îi aparţine poetului ceh Miroslav Holub care a fost şi un renumit biolog şi cardiolog), care ne mută pe imensul său eşichier.
8. Da, mă deranjează! Şi îmi pare bine că trăiesc într‑o ţară unde femeile nu sunt nedreptăţite, cel puţin nu în mod oficial. În realitate însă, tradiţia şi prejudecăţile îşi spun cuvântul, aşa că femeile în general nu ajung în politica de vârf şi numai rareori devin directori de firme sau instituţii – asta poate şi din cauză că nu-şi doresc astfel de cariere. Mai grav este un fapt general cunoscut şi recunoscut: salariile lor sunt adeseori mai mici decât ale bărbaţilor care fac aceeaşi muncă. Dreptatea ar trebui să învingă şi în acest domeniu. Pe de altă parte, actuala mişcare feministă, din fericire nu foarte puternică în Cehia, mi se pare tot o ideologie oarbă, absurdă şi uneori chiar caraghioasă, de pildă, când îi interzice bărbatului practic orice gest de politeţe faţă de o femeie.
9. Răspund exact ca la întrebarea 6: preţul unei asemenea călătorii mi se pare prea mare.
10. M-am născut în Cehoslovacia şi aş fi dorit să trăiesc şi mai departe în acea ţară cu tradiţii democratice şi cultura născută din amestecul fecund între mai multe popoare. Dar n-a fost să fie: din 1993 avem o „ţărişoară” uninaţională, în care – mă refer la viaţa publică – nu mă mai surprinde aproape nimic, ca şi cum oamenii noştri politici împreună cu media ar instala aici un fel de cerc vicios din care nu se poate ieşi. Eram „federalistă” şi mă miram de ce slovacii doresc să părăsească casa pe care o împărţeau cu „fratele mai mare”. Uimirea şi supărarea mi-au trecut demult: înţelesesem că şi poporul slovac a dorit să ducă până la capăt procesul de emancipare naţională.
11. Poate tocmai în Cehoslovacia interbelică, măcar câteva luni.
12. În orice tablou al impresioniştilor francezi: Monet, Manet, Renoir, Degas, Sisley. Tare mi-ar plăcea, de exemplu, să mă balansez în „Scrânciobul” (La balançoire) lui Auguste Renoir.
13. Aş dori un guvern naţional – raţional, care să coopereze eficient cu instituţii europene – perbene, spre folosul nostru şi al tuturor locuitorilor bătrânului continent.
14. Naşterea şi funcţionarea îndelungată a ideologilor care se preocupă de „omenire”, „progres”, „bunăstare”, „dreptate” ş.a.m.d., dar îl uită pe om, sau pur şi simplu îl sacrifică.
15. În septembrie 1938, pentru a anula acordul de la München şi dezmembrarea Cehoslovaciei. Şi apoi, cu 60 de ani mai târziu, în august 1968, pentru a suprima tragica hotărâre a Uniunii Sovietice de a interveni militar în Cehoslovacia dornică să realizeze un experiment: socialismul cu faţă umană.
16. Bănuiesc că la această întrebare, marea majoritate a participanţilor la „Chestionar” va răspunde la fel: mama. Nici în cazul meu nu e altfel, dat fiind că până acum n-am întâlnit pe altcineva care să întruchipeze atât de bine idealul feminin: dragostea arătată tuturor membrilor familiei, empatie şi sprijin moral în cele mai complicate situaţii, hărnicia care rămâne un model de neatins, dar şi competenţa profesională. Mama a fost învăţătoare, a predat limba cehă şi istoria; până la vârsta de 91 de ani, când ne-a părăsit, urmărea noutăţi din domeniu.
17. Spirit raţionalist, răspundere, capacitatea de a lua hotărâri, renunţarea la „machism”, disponibilitatea de a împărtăşi cu partenera sa de viaţă atât bucurii, cât şi griji... Lista s-ar putea prelungi la nesfârşit, dar vă recomand mai degrabă să faceţi cunoştinţă cu soţul meu Petre: el îndeplineşte condiţiile pentru un bărbat ideal, şi asta o face de 40 de ani.
18. Probabil fiecare dintre noi a fost pus câteodată într-o astfel de situaţie. Îmi amintesc, de exemplu, că fiind tânără fată, studentă de liceu, am fost rugată să îngrijesc în timpul vacanţei micuţul meu nepot de frate, dar atunci habar n-aveam cum trebuie îngrijit un copil de un an. Am căpătat o experienţă utilă! După absolvirea facultăţii am lucrat pentru scurt timp la un institut de literatură, dar aşa-zisa „normalizare”, de după înăbuşirea Primăverii de la Praga, a lichidat practic tot institutul. Nu am găsit de lucru decât la o modestă Casă de cultură, într-un cartier marginal, dar a fost o ocazie să învăţ muncă administrativă şi organizatorică, de „management” cum s-ar spune astăzi. De aceea spun, la fel ca şi marele clasic al poeziei cehe, Jan Neruda, într-un vers celebru: „Tot ce am fost în viaţă, a fost cu bucurie.”
19. Cred că e absolut normal, dacă cineva ţi-a făcut rău, să resimţi în clipa următoare o nevoie acută de a te răzbuna, adică de a restabili „echilibrul”. Morala creştină şi educaţia de acasă ne opresc, în general, să ne purtăm în felul acesta instinctiv, ceea ce e numai bine, fiindcă nu mi-aş dori să trăiesc într-o lume dominată de spiritul de „vendetta”. Reţeta mea personală, pentru asemenea cazuri, este foarte simplă: evit persoana care mi-a făcut rău, nu caut pretextele să-i explic cât de mult m-a rănit, încerc să nu mă gândesc la ea. Cel mai des, „echilibrul” se restabileşte cu timpul de la sine.
20. Mărturisesc că în copilărie îmi plăcea mult să primesc; de exemplu, în ajunul Crăciunului eram tare curioasă ce cadouri am să găsesc sub pom. Însă noi, care ne-am născut imediat după război, nu primeam niciodată cadouri de lux, ci lucruri practice, precum un pulover sau o pereche de mănuşi. Totuşi, ţin minte până acum ce cărţi mi-au oferit părinţii mei şi cu ce deliciu le-am „devorat”. În prezent apreciez ca cel mai generos cadou ceea ce îmi acordă bunii mei prieteni: timpul lor, înţelegere, sprijin moral. În schimb, o bucurie imensă e să ofer jucării şi mărunţişuri de tot felul celor trei nepoţei.
21. Îmi vine în minte o personalitate din istoria cehă: reformatorul Bisericii Catolice Jan Hus, cel care a fost condamnat ca eretic şi ars pe rug la Conciliul de la Konstanz, în 1415. Este aproape de neînţeles că până acum Biserica nu l-a reabilitat pe acest mare gânditor, unul dintre precursorii Reformei, înfăptuite în secolul următor de Luther şi Calvin. Jan Hus, om cu o pregătire extraordinar de vastă, a influenţat puternic cultura cehă ca profesor la Universitatea din Praga şi predicator la Capela „Bethlem”, ca autor de tratate religioase, polemici şi epistole, şi, nu în ultimul rând, ca reformator al ortografiei limbii cehe, introducând în scrierea acesteia semnele diacritice pe care le folosim până astăzi.
22. Aş putea să dau mai multe nume, dar dacă ar fi să mă opresc la unul singur, atunci este Antonín Dvořák, un mare compozitor ceh, cunoscut şi apreciat în lumea întreagă. După părerea mea, opera sa lirică „Rusalka” (Zâna lacului) este una dintre cele mai frumoase piese din repertoriul universal; în legătură cu „Dansurile slave”, am impresia că nimeni altul nu a prelucrat atât de magistral inspiraţia populară, iar ascultând simfonia „Din Lumea cea Nouă” (1893) sunt de fiecare dată emoţionată de felul în care compozitorul a ştiut să exprime muzical căutările şi neliniştile omului modern.
23. Poveştile îl însoţesc pe om încă din zorii istoriei. Datorită poveştilor putem să trăim chiar şi ceea ce nu putem trăi în viaţa noastră „cea de toate zilele”; ele ne permit să visăm, să ne mişcăm în timp şi spaţiu, să împărtăşim destinele altor oameni. Această „atotputernicie” a poveştilor cred că garantează şi supravieţuirea lor în viitor, sub cele mai diverse forme, de la basmele povestite de mamă, prin romane şi nuvele citite în coperţile unor cărţi „tradiţionale”, până la filme şi fel de fel de media electronice sau ce se va ivi în deceniile următoare.
24. Deocamdată nu, uneori dimpotrivă resimt nevoia acută să fiu singură, să mă ocup în linişte de vreo problemă sau să duc la capăt un lucru. În rest, îmi place să fiu înconjurată de ai mei şi de prieteni, sperând să nu ajung cândva o bătrânică abandonată în vreun azil.
25. Îmi place poezia care îmbină un conţinut original cu o formă desăvârşită. În ceea ce priveşte poezia românească, aş putea să vă dau o listă destul de lungă de nume, începând cu Miron Costin („Viaţa lumii”) şi sfârşind cu câteva talente promiţătoare din cea mai tânără generaţie, precum Claudiu Komartin sau Domnica Drumea. Mărturisesc însă că poezia mea preferată este aceea care îşi pune întrebări existenţiale şi etice, încercând să şi găsească răspunsuri. Din poezia românească, iubirile mele de o viaţă sunt Ana Blandiana şi Marin Sorescu.
26. De pildă, cu Federico Fellini, François Truffaut, Nikita Mihalkov, Andrzej Wajda, Wim Wenders, Cristian Mungiu, Radu Mihăileanu... Spre marea mea părere de rău, nu ştiu să scriu scenarii. Uneori însă, după vreo întâmplare mai deosebită – emoţionantă, caraghioasă, absurdă – îmi zic, de exemplu: iată o idee din care un Miloš Forman ar scoate un film excelent!
27. Trăim asemenea tentaţii chiar şi în legăturile cele mai obişnuite: părintele faţă de copil, învăţătorul faţă de elev, şoferul faţă de pasager, funcţionarul faţă de solicitant etc. Aici vă referiţi probabil la Putere în sensul socio-politic. De când am citit excelentul roman „Cum e gustul puterii” al scriitorului slovac Ladislav Mňačko, o radiografie a carieriştilor comunişti, apărută în toiul Primăverii de la Praga, am devenit mai atentă la manifestările oamenilor însetaţi de putere. De mai multe ori (înainte de 1989, dar şi după) am însoţit, în calitate de translator, delegaţii oficiale. Cu asemenea ocazii descoperi „insuportabila uşurătate” a vieţii celor puternici, care pentru unii poate fi extrem de tentantă, dar pe mine mă umple mai degrabă de groază.
28. Mi se pare că pe lângă Edison, despre care toată lumea ştie că a inventat becul electric, este oarecum subevaluat Alexander Graham Bell, inventatorul telefonului. O dovadă recentă: scriu numele „Bell” pe „Seznam” (un fel de „Google” din Cehia) şi iată ce apare: o firmă comercială, un hotel şi marca unei căşti pentru biciclişti. Şi totuşi, fără aparatul dlui Bell ar fi greu de trăit, cel puţin pentru unii ca mine care consideră telefonul un mare miracol, chiar în epoca poştei electronice şi a altor mijloace sofisticate de comunicare.
29. Cehoaică fiind, aş dori să facem cu românii un mic schimb de calităţi: cehii să fie ceva mai sociabili şi mai veseli, precum majoritatea românilor, iar românii să fie mai punctuali şi să se ţină mai mult de cuvânt, precum majoritatea cehilor. Uitându-mă la cele scrise, încep însă să mă îndoiesc dacă cehii, în general, sunt punctuali şi se ţin de cuvânt.
30. În cazul meu, orele cele mai potrivite pentru a scrie (şi pentru a pregăti cursuri etc.) sunt cele de după ora 20, până pe la ora 1-2. Stimulente: muzică bună, cafea, ceai, uneori şi un pahar de vin alb.
31. Cu eterne promisiuni că, începând de mâine, am să mă apuc să rezolv toate restanţele, ca apoi să mă dedic numai „operei”.
32. Victoria raţiunii şi a spiritului de toleranţă.
33. Omul este o fiinţă ciudată: spre deosebire de alte vietăţi, mănâncă şi atunci când nu îi e foame, bea şi atunci când nu îi e sete, face dragoste şi atunci când nu vrea să procreeze. Uneori plânge, alteori râde, ceea ce alte vietăţi nu fac. Şi, pe deasupra, îşi pune mereu nişte întrebări.
Radu Andriescu
1. Am să încerc să răspund direct la întrebări, dar nu sunt convins că voi reuşi de fiecare dată. Încă din studenţie, am avut o problemă. Am încercat mereu să funcţionez depăşind clişee şi idei preconcepute. Nu e uşor. În plus, poţi ajunge la disensiuni chiar şi cu cei mai buni prieteni. La vremea aceea – adică pe la începutul anilor ’80 – aveam lungi dispute, foarte plăcute, de cele mai multe ori, cu prietenii mei buni, pe tema „diferenţei”. Cumva, eram văzut ca un soi de „socialist” cu vilă în Copou. Cu alte cuvinte, îmi puteam permite să privesc cu simpatie diverse grupuri îndeobşte demonizate, la noi, stând comod în vila din vârful dealului. Nu mai conta faptul că vila, pe atunci, încă urma să fie plătită, ani buni, din salariile de universitari ale părinţilor. Nu mai conta nici faptul că mama mea, spre exemplu, a fost dată afară din cămin prin anii ’50, în studenţie, pentru că nu a cedat asalturilor amoroase ale unui domn de altă religie, cu putere politică. Prin urmare, aş fi avut toate motivele din lume să fiu mai puţin fair cu „alteritatea”. Dacă ar fi să mă gândesc la o trăsătură de caracter care, într-un fel, mă defineşte, o calitate potrivită şi nepotrivită, în aceeaşi măsură, aş spune că e un soi de dorinţă de obiectivare care ar putea fi un semn de maturitate şi înţelepciune – sau unul de ingenuitate infantilă, uşor tâmpă… Depinde cum vezi lucrurile.
2. Când aveam vreo cinci ani sora mea, care e cu nouă ani mai mare, mi-a spus că minciuna e un semn de inteligenţă. N-am înţeles ce vrea să spună. La vremea aceea scoteam ochii păpuşilor ei sau mă ascundeam sub masă, când venea profesoara ei de engleză, cu rochii foarte scurte, cum se purtau atunci. Sora mea era adolescentă. Începea să înţeleagă cum funcţionează lumea. Din păcate, nu cred că a ajuns la inteligenţa necesară. Nici ea nu ştie să mintă.
3. E o întrebare complicată, dragi prieteni, pentru că spuneţi „meserie”. Prin urmare, bani. După cum ştiţi, m-am limitat la poezie şi eseu. E imposibil să-ţi câştigi existenţa din poezie, la noi. Cei mai buni poeţi din State pot primi şi zece mii de dolari pentru o lectură publică, la o universitate. La noi, lecturile sunt favoruri care li se fac poeţilor sau ocazii de socializare culturală, nicidecum un mod de a-ţi câştiga existenţa. Cred că lucrurile stau la fel şi în Moldova. Scrisul, atunci când te interesează mai ales poezia, nu are cum fi o meserie. E doar manifestarea unui entuziasm gratuit.
4. Prin urmare, ar trebui să aleg între libertate şi patrie. Citeam de curând vorbele unui sceptic. Spunea că patria nu este un loc în suflet. Patria e o casă. Şi eu sunt un sceptic, dar nu mă interesează prea mult cărămida. Mai rămâne de discutat barterul social. Cât sunt eu dispus să dau şi cât primesc în schimb. Fără a mă gândi la icoana sublimată a patriei ideale. Aici, acum. Chiar e o chestiune fundamentală? Nu ştiu. Aş putea, totuşi, să mă întreb de ce sunt tentat să plec la vecinii noştri bulgari în vacanţă, din motive de igienă şi de bun-simţ.
5. În primul rând, eu nu prea ajung la casele de creaţie. În al doilea rând, sunt convins că asemenea scriitori sunt oameni de calitate şi acceptă dialogul, atâta vreme cât ai şi tu ceva interesant de spus. Oricum, o mică poveste, o glumă, câteva cuvinte aparent fără profunzimi metafizice pot însemna mai mult decât abstracţiunea pompoasă. Lucrurile simple, asta m-ar interesa.
6. Am discutat de curând cu un grup de studenţi o poveste care ar putea fi un model faustic. E o nuvelă a lui Malamud, The Magic Barrel. Personajele oarecum faustice sunt bătrânul al cărui rol e să aranjeze mariajele în comunitatea sa şi un tânăr studios, un viitor rabin. Dacă ar fi totuşi să răspund la întrebare: spuneam ceva mai sus că nu mă interesează cărămida. Aşa e, nu mă interesează monumentele, construcţiile „trainice”. Dimpotrivă, sunt plin de admiraţie faţă de fragilitatea textului. Monumentala fragilitate a textului şi a suportului său de hârtie.
7. Cu alte cuvinte, universul are 6 000 ani, cum spune cea mai radicală teză creaţionistă, sau 15 miliarde de ani, cum susţin oamenii de ştiinţă ? După câte ştiu, primele semne ale culturii Cucuteni, de la noi, din Moldova şi din Ucraina, apar cam cu 5500 de ani înainte de Hristos. Prin urmare, civilizaţia acestei părţi a lumii ar precede momentului Genezei. Pe de altă parte, dacă vedem cele şase zile ale Facerii ca o metaforă, lucrurile s-ar putea schimba.
8. Depinde cum sunt interpretate preceptele. Se pare că în Islam bărbatul merge înaintea femeii nu pentru că ar avea un statut dominant în societate, ci pentru a deschide calea, pentru a proteja. E o dovadă de respect şi de veneraţie. Problema este în ce mod anumite idei generoase sunt corupte, în timp. Ar mai fi şi diferenţa de perspectivă din prima şi din cea de a doua carte a Genezei. În versetul 27 al primei cărţi se spune: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” În versetul 21 al celei de-a doua cărţi, povestea primeşte alte conotaţii: „Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne.” În prima carte, bărbatul şi femeia sunt egali. În cea de a doua carte, apare o relaţie de subordonare. Au existat şi unele interpretări foarte jucăuşe ale acestei diferenţe. Adam ar fi fost întâi partenerul lui Lilit, o femeie cu o voinţă puternică, ce nu a acceptat un statut de inferioritate, în cuplu. La plângerile nefericitului Adam, Dumnezeu ar fi transformat-o pe Lilit într-un monstru şi ar fi creat-o pe Eva din coasta lui Adam. Din nefericire, Lilit, reprezentată în pictură şi sculptură drept şarpe cu trup de femeie, reuşeşte să strice acest nou cuplu, tentând-o pe Eva cu mărul cunoaşterii. Purtând-o, în fond, pe drumul emancipării… Lilit apare şi în multe opere literare. Spre exemplu, e fosta parteneră a lui Adam, dezamăgită şi înrăită, în poemul „Adam, Lilith and Eve” al lui Robert Browning.
9. Dar voi, dragi prieteni, aţi accepta chestia asta?
10. Îmi place Moldova şi nu mă interesează ce apă curge la mijloc. Mi-a plăcut enorm şi Dijonul unde preda tatăl meu româna, când aveam vreo şase ani, sau Viena mătuşii mele.
11. Trăiesc acum. Pentru alte epoci avem romane istorice şi poveşti SF. Utopii şi distopii.
12. Am claustrofobie. Nu vreau să intru într-o imagine închisă într-o cuşcă de lemn.
13. Aş prefera un guvern onest.
14. Probabil eclipsa de valori e cea mai mare impostură.
15. Nu râvnesc la asemenea puteri.
16. Pe lângă faptul că am soţia pe care am vrut-o întotdeauna, am şi fiica la care visam. Ce-aş mai putea dori?
17. Nu mă interesează calităţile bărbaţilor. Defectele mă enervează.
18. Întrebarea asta mă sperie. Încă nu ştiu ce mi se potriveşte. Poate rolul de bătrân. Nu de poet bătrân. Doar de bătrân.
19. Da. Era pe vremea debutului meu într-un soi de culegere de poeme. Eram unul din cei cinci autori adunaţi în acelaşi volum, pe criterii alfabetice. Aşa se debuta în poezie, spre sfârşitul anilor ’80. Liviu Antonesei m-a executat într-un subsol (un subsol de pagină, evident), în revista Cronica. Desfiinţa poemul meu în proză, de 23 de pagini. Eu eram foarte mândru de acel text, îl vedeam ca atipic şi revoluţionar, din punct de vedere stilistic. Era altceva decât făceau optzeciştii, poate mai aproape de unele texte mai îndrăzneţe ale romantismului. Am râs cu Antonesei de chestia asta, zilele trecute. Liviu m-a ajutat să devin contemporan. Nu neapărat mai bun, doar contemporan. A scris de curând cu multă căldură despre întâmplarea asta, în Observator cultural.
20. Presupun că e o întrebare cu substrat cultural şi atunci am să răspund că e bine să fii parte a fluxului cultural, indiferent dacă la un moment dat dai sau primeşti.
21. Sunt mulţi oameni simpatici, chiar şi numai în literatură. Simpatici şi „nebuni”. Ca anglist şi poet m-am apropiat de Stein, Dickinson, Whitman, Ginsberg, Hejinian, Bernstein…
22. O admir pe Marnie Stern.
23. Eu îi spun poveşti Carinei, fetiţa mea de doi ani. Cred că le apreciază.
24. Sigur.
25. M-am bucurat foarte mult când a apărut, anul trecut, volumul Memory Glyphs, la Editura Twisted Spoon – o mică editură americană cu sediul în Cehia, care-şi propune să popularizeze literatura din estul Europei în Statele Unite. În volum sunt poeme în proză de Iustin Panţa, Cristian Popescu şi Radu Andriescu. Poemul în proză a fost o pasiune constantă, încă de la acel debut ciudat, într-un volum colectiv, despre care spuneam ceva mai sus. Glifele memoriei a fost, prin urmare, un proiect în care am pus mult suflet. Adam Sorkin a reuşit să coordoneze o echipă de traducători, a obţinut fonduri pentru volum şi l-a convins pe Howard Sidenberg să realizeze acest proiect.
26. Sunt prozatori ieşeni care au deja scenarii de film la activ. Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Dan Lungu. Cred că asta e o întrebare la care ar trebui să răspundă ei.
27. Nu, serios. N-am înţeles niciodată chestia asta. Nu spun că ar fi o calitate a mea.
28. Cred că reconsiderarea lui Lilit, despre care am vorbit deja, e o temă interesantă. În mijlocul fiecărei mişcări de emancipare există un şarpe revoluţionar.
29. Mai puţină ură de sine aş vrea la noi – şi mai puţine motive pentru ura de sine.
30. Dimineaţa sau seara. Stimulenţii obişnuiţi.
31. Cu o întrebare. De ce are atâta dispreţ faţă de celălalt înger?
32. Pe vremea când făceam navetă la Paşcani – dinʼ86 până în decembrie ʼ89 – îmi doream pur şi simplu să mi se schimbe viaţa, dar eram ferm convins că aşa ceva nu e posibil, că urmează să mor ca profesor navetist, cu plămânii în permanenţă inflamaţi.
33. Dacă ştie ce face, omul care îşi pune întrebări aşteaptă doar un zâmbet (habar n-am ce-am vrut să spun cu chestia asta, dar n-am să-mi pierd timpul punându‑mi întrebări inutile, nu?).
Victor Eskenasy
1. Poate, generozitatea faţă de prieteni. Cunoştinţa limbii… maghiare.
2. În principiu, da. În practică...
3. N-am practicat scrisul ca meserie, dar am fost fericit scriindu-mi cărţile despre Gaster şi muzică.
4. Una nu o exclude pe alta, inutil de a face clasamente.
5. Despre muzică...
6. Nu e cazul.
7. În evoluţionista teorie.
8. Pînă la religii mă deranjează nedreptăţirea ei terestră...
9. Amînăm călătoria pînă după moarte.
10. În Toscana, în Italia.
11. Dacă tramvaiul avea roate… Epoca recentă a fost suficient de interesantă.
12. În nici unul.
13. Naţional.
14. Detest impostorii, să nu generalizăm.
15. Pentru un istoric, întrebarea e futilă.
16. Nu.
17. Sensibilitatea faţă de aproape.
18. Nu cred.
19. Impulsul, da, rău cu intenţie, nu.
20. Şi una, şi alta.
21. Mozart.
22. Bach.
23. Să-i treacă timpul...
24. Îmi displace doar.
25. Deschis, exceptînd poezia păşunistă.
26. Fellini.
27. Doar puterea tentaţiei...
28. Pinocchio.
29. Disciplina şi punctualitatea.
30. La orice oră din zi, cu… muzică.
31. Tot cu muzică, de preferinţă clasică.
32. Pe Godot, pe cine altul?
33. Pentru a umple chestionare :-)