Omul-orchestră, scriitor, muzician, editor de revistă, Marcel Gherman e cel mai important scriitor SF şi Fantasy din Basarabia (Cartea viselor; Cer albastru deasupra Arcadiei; Universuri paralele). Tot el este eseistul (volumul Generaţia Matrix, dar şi o serie impozantă de eseuri publicate în revistele „Contrafort”, „Sud-est cultural” ş.a.) care cunoaşte cel mai bine ce se întâmplă pe terenurile nebuloase ale literaturii fantastice din toate timpurile (şi din toată lumea). Cartea lui cea mai recentă, Mireasa centaurului e (şi) un fel de manual de literatură fantastică, se pare că unicul atât de limpede şi exhaustiv scris în limba română. Volumul se deschide chiar cu o lecţie-excurs istoric în evoluţia scrierilor fantastice, începând cu miturile, continuând cu epopeile, cu poveştile de groază ale goticului, cu basmele romanticilor, cu fantasmagoriile parnasienilor, apoi cu literatura suprarealistă şi a absurdului, în fine cu literatura propriu-zis numită SF, urmată de realismul magic şi de revigorarea genului prin istoriile Fantasy.
Fiindcă ultimul gen numit e şi cel mai proaspăt în casetă, dar şi foarte productiv, autorul cărţii îşi propune să-l abordeze într-un eseu distinct, Geografia lumilor imaginare în literatura Fantasy. O incursiune metodică, privind originile şi evoluţia genului, la care se ataşează prezentările textelor de referinţă. Nu e de neglijat accentul pus pe „geografie”. Alcătuirea hărţilor, ne aminteşte Marcel Gherman, e o pasiune a scriitorilor de Fantasy. Autorii apelează la tehnicile de cartografiere; tărâmurile mirabile ale lumilor virtuale se supun legilor geologice fireşti: râurile curg din interiorul continentelor sau insulelor, din zonele înalte spre cele joase; pustiurile apar unde aerul umed nu poate să circule, munţii se nasc în regiunile de tensiune între plăcile tectonice etc. Într-un moment al lecţiei poate să pară că aceste irealităţi riguros construite sunt mai logice decât multe dintre cărţile pretins „realiste”. S-ar explica simplu. Şi „realiştii”, şi „fanteziştii” îşi creează propriile lumi, doar că cei care se consideră realişti cred că ei ilustrează o lume pre-existentă şi nu sunt atenţi la detalii, pe când autorii de texte fantasy chiar îşi clădesc propriile lumi, ţinând cont de toate detaliile, precum orice inginer care proiectează edificii până la el
inexistente. Experienţa lor e o lecţie despre cum se construiesc (bine) toate universurile ficţionale.
Aş mai avea ceva de remarcat în legătură cu acest gen (că d-aia citesc: să-mi stimulez neuronii), considerat de unii cunoscători „coloana vertebrală a literaturii engleze contemporane”. Acolo unde au existat texte vechi scrise (Biblia sau Coranul, Mahabharata sau Eneida ş.a.m.d.), literatura cultă a evoluat ca derivată a acestora; acolo unde aceste texte au lipsit, s-a creat o coerentă mitologie naţională (orală). Legendele noastre populare – tocmai citesc textele folclorice adunate de Hasdeu din tot spaţiul românesc – în lipsa unor texte sacre scrise, repovesteau un soi de mituri contaminate: sfântul Ilie apare, d.e., în aceste poveşti ca un zeu important, un fel de Zeus autohton etc. Iar acolo unde nici folclorul nu a avut o dezvoltare intensă, coerentă, metodică, fundamentală şi complexă, a apărut, mai târziu, literatura fantasy, nelimitată în zborul fanteziei şi neîncorsetată de tradiţie sau de canon.
Un alt nucleu al cărţii este eseul despre Hypnos şi Morfeu. Aici putem urmări cum funcţionează structura panoramică a eseurilor lui Marcel Gherman. O teorie a somnului şi a visurilor, cu incursiuni în comentariile oamenilor de ştiinţă, în psihologia şi în filosofia fenomenului. Hypnos, zeul somnului, e asistat/complementat de fiii săi: Morfeu, zeul viselor, iar prin preajmă veghează Phobetor – ştiaţi de el? – zeul coşmarurilor, dar şi de Phantasos (cum ar fi: zeul fanteziilor); fără a uita de sumbru-funerarul Thanatos, fratele geamăn al lui Hypnos. Pe lângă explicaţiile telurice, argumentate sau doar structurate logic/ştiinţific care explică fenomenul somnului şi al viselor, accentele-pigmenţii cei mai mulţi vor veni din zona mitologiei, a credinţelor ancestrale, cu reflexii multicolore în literatură şi artă, de la cele mai vechi forme de artă până la cele mai recente (nu doar năucitoarele imagini suprarealiste ale lui Dali, ci şi fanteziile cinematografice recente, precum Avatarul lui James Cameron).
După cum unii ficţionari ne repovestesc, fiecare în versiune proprie, miturile diverselor culturi (dacă nu ale întregii umanităţi), Marcel Gherman ne relatează, cu acelaşi entuziasm, coerenţa tematică (pe segmentul miturilor onirice) a mitologiilor şi ideilor religioase eliadeşti, în formula meditativă a eseului.
„…După cum visele pot fi paradiziace şi de coşmar, la fel şi călătoriile în transă ale şamanilor din întreaga lume, ca forme de vis dirijat, pot fi clasificate în două categorii distincte. De regulă, orice şaman este specializat într-una dintre ele. Acestea sunt zborurile la ceruri şi călătoriile în lumea subterană, care uneori sunt simbolizate şi prin scufundări în mare. Confirmând caracterul transcultural al tradiţiei şamaniste, structurarea lumii pe nivele – paradis, pământ şi infern – poate fi atestată în toate culturile lumii, inclusiv în cele europene.”
Formula de eseu, cu naraţiuni însoţite de comentarii, îi permite autorului cărţii să asocieze mitul lui Orfeu cu Divina Comedie, cu legendele despre Zamolxis (şi Pitagora), cu creştinismul (secvenţa despre Isus, mort, în grotă, ca fază de transcendere infernală în destinul său), buddhismul şi zoroastrismul, dar şi cu mişcările hippie din anii ’60 ai secolului trecut, generaţie afectată catastrofal de substanţele psihotrope, cu halucinaţiile infernal-paradisiace: „Uneori, paradisul nu se situează prea departe de infern. Iată cum visele frumoase despre o lume mai bună ale tinerilor hippie au ajuns să se transforme într-un coşmar.”
În acest context al călătoriilor onirice în subterană, e încadrat şi zeul dacilor Zamolxis: „Călătoriile în paradis şi în infern au ocupat un spaţiu semnificativ în cadrul tradiţiilor culturale. Despre Zamolxis, profetul tracilor ridicat la rang de zeu, se spunea că ar fi coborât pentru trei zile într-o hrubă, pentru ca la sfârşitul celei de a treia zile să revină la suprafaţă. Au circulat zvonuri conform cărora Zamolxis ar fi fost un iniţiat al cultului lui Pitagora, ceea ce ar confirma supoziţia că legenda descrisă mai sus ar face referinţă la o experienţă mistică. E de menţionat că în Grecia Antică au fost atestate o serie de practici pe care unii specialişti moderni le consideră şamaniste, ca, de exemplu, aşa-numitul ritual catabasis, în care o persoană era cufundată într-un fel de transă printr-o metodă extrem de simplă: i se aplica o lovitură în cap. De asemenea, este foarte interesantă paralela dintre legenda lui Zamolxis şi crucificarea creştină, prin care Mesia a rămas timp de trei zile pe lumea cealaltă, pentru ca apoi să iasă la lumină din grota în care era păstrat trupul său neînsufleţit.” Eseul, sugeram mai sus, îmi amintea de diverse asocieri pe care mi le trezea lectura Istoriei religiilor şi ideilor religioase.
Visele, zice în concluzie Marcel Gherman, „nu sunt doar nişte himere, nişte promisiuni ale unor utopii îndepărtate. De ele se leagă şi sentimentul bucuriei imediate de a trăi. Experienţele vizionare deschid un portal spre o infinitate de universuri paralele, în care fiecare poate fi oricine şi orice.”
Urmează o serie de articole-eseuri mai mici, din care aleg mai întâi ce-mi vine singur în mână: cel despre calea de la Mahabharata la romanele de azi (Cartea tipărită are acest avantaj – numai arta plastică îl mai are – de a o gusta nu doar liniar, ci şi secvenţial sau chiar concomitent, punând în relaţie fragmente de la pagini diferite; cu filmul sau muzica e mai dificil, cu teatrul chiar imposibil). O istorie imperială, atotcuprinzătoare (ca toate eseurile lui Marcel), derivată, bineînţeles, din multiple lecturi, despre cele mai vechi şi cele mai noi texte (şi tehnologii de facere a lor), despre cele mai mici şi cele mai mari, inclusiv despre cărţile care pot să pară nu doar neobişnuite, ci şi bizare (şi nu ne vom referi, acum, la cele „scrise” de maimuţe sau de computere): „Nimeni însă nu a depășit performanța unui Guru indian pe nume Sri Chinmoy, care a scris 500 de cărți. Deschizând una dintre aceste opere de filosofie, aflăm file de un alb imaculat, în centrul cărora este plasat câte un sofism scurt de o frază, scris într-o stare de înaltă iluminare.”
Lecţia despre vechile naraţiuni (de proporţii) nu ocoleşte nici Biblia, iar aici nu pot să trec peste o evidentă gafă (bănuiesc, mecanică), dar care nedumereşte cititorul: „Propriu-zis, Biblia este mai curând o culegere alcătuită din mai multe cărți canonice cu un conținut foarte divers, ce variază de la Preceptele lui Solomon şi Cântarea Cântărilor din Vechiul Testament până la Ecleziastul inclus în Noul Testament.” Probabil, autorul a vrut să pună la sfârşitul şirului Apocalipsa. Or Ecleziastul a fost scris cu vreo mie de ani până la Hristos şi nu putea să fie parte a Noului Testament.
Eseul lui Marcel Gherman Despre identitate poate fi plasat într-un manual şi disociat la tema Naratorul şi autorul; Personajul şi „prototipul”. Doar că, vorbind despre un joc intelectual, eseistul pune în ecuaţie şi o problemă etică şi... pragmatică: „motivul depăşirii ego-ului ca exerciţiu al libertăţii”. Problema cauzalităţii, precum şi Putere şi cenzură ne provoacă – prin aceleaşi poteci ale eticii – spre meditaţiile filosofiei din toate timpurile. Dar şi aceste eseuri-articole tematice (Bestiarele medievale şi metamorfozele lor moderne; Limbi imaginare; Dragoni şi temniţe: muzica din jocurile fantasy şi chiar Tehnici narative în jocurile de computer) îl conduc inevitabil pe cititor spre universul lumilor imaginare, în care eseistul se simte ca peştele în apă. Deoarece „într-un viitor digital, crede Marcel Gherman, s-ar putea chiar să ne abandonăm învelişurile trupeşti şi să migrăm cu toţii spre tărâmurile propriilor vise”. De ce nu i-am da dreptate, cel puţin pe acest tărâm virtual al literaturii, al texistenţei?
Mă bucur că hălăduirile lui Marcel pe tărâmurile virtuale nu trec neobservate. Vitalie Ciobanu, un cititor notoriu, în nota de pe coperta a IV-a a cărţii, îi apreciază incursiunile în literaturile fantastice astfel: „Scrise cu vervă și cu o acuratețe a stilului invidiabilă, hrănite cu vaste lecturi, bazate pe o solidă documentare, eseurile lui Marcel Gherman oferă un model de scris și un set de rigori profesionale de care nu se poate dispensa niciun aspirant la gloria literară: erudiție, disciplină, imaginație, dedicație, deschidere spre universalitate.”
Iar Em. Galaicu-Păun, un alt cititor de forţă, la rubrica sa pentru bibliofili „Carte la pachet”, decretează, în finalul cronicii (citând, ca argument, chiar din eseul lui Marcel Gherman Despre identitate – care-l citează pe Pessoa!), că „dacă-i adevărat – şi este !!! – că „valoarea unui autor creşte proporţional cu capacitatea sa de a se depersonaliza, de a-şi depăşi egoul şi de a inventa personaje, situaţii şi voci narative insolite”, se poate afirma că Marcel Gherman tocmai s-a depăşit pe sine în acest volum de eseuri.
Adaug o propoziţie numai pentru a nu încheia cu un citat (şi încă unul triplu), sugerând o revelaţie pentru cei care se interesează de natura fanteziilor scrise.
_______
Marcel Gherman, Mireasa centaurului. Eseuri, Editura Arc, 2020,
268 pag.