Anul 2019 a fost unul special pentru Comitetul Nobel deoarece a consemnat o premieră – pentru întâia oară s-au decernat două premii (unul pentru 2018, și altul pe 2019), după ce anul trecut, în urma unui scandal ce a vizat o membră a juriului, premiul nu a mai fost decernat. Unul dintre deliciile Nobelului este că, pe lângă autori extrem de faimoși (cum a fost, recent, cazul lui Ishiguro), acesta merge și către autori foarte talentați, dar pe care publicul larg poate că i-a trecut cu vederea sau nu i-a prețuit îndeajuns. Așa stau lucrurile și cu Peter Handke, din care, după știința mea, s-a tradus destul de puțin în limba română –
câte 2 titluri la editurile Univers și Paralela 45. Olga Tokarczuk, laureata anului 2018, se bucură, din fericire, de mult mai multă expunere, volumele sale fiind publicate în colecții apreciate ale Editurilor Polirom și Art. Mai mult, pentru cea mai cunoscută carte a sa, Rătăcitorii, a primit International Man Booker Prize.
Călătoria oamenilor Cărții marchează mai multe premiere. Întâi de toate, acest roman-parabolă este chiar primul din bibliografia autoarei poloneze. De asemenea, este și cel dintâi tradus în română și publicat în 2001 la Polirom. În 2018 este totodată și primul roman a cărui traducere românească este reeditată – fiind inclus acum în colecția Top 10+. Avem așadar toate motivele să ne abatem atenția asupra acestei mici bijuterii, pe cât de scurtă ca întindere, pe atât de impresionantă stilistic.
Dacă am spune despre Călătoria oamenilor Cărții că este un roman picaresc, n-am greși prea mult, dar nici nu i-am surprinde în vreun fel esența. În spatele convențiilor formale (roman istoric, plasat în Franța secolului al XVII-lea, roman de călătorie, frescă socială) stă o poveste cu miez și straturi de înțelesuri multiple. Personajele centrale nu sunt multe, dar sunt excelent construite. Narațiunea gravitează în jurul Marchizului, un nobil destul de înstărit, trecut de prima tinerețe, care intră într-un soi de Frăție secretă și-ncepe să urce treptele inițierii. În centrul căutărilor sale se află Cartea – o Carte a Cărților pomenită de întemeietorul Frăției. Acesta a lăsat chiar și o hartă spre o fostă mănăstire, ascunsă la înălțime, în Munții Pirinei, unde se pare că s-ar găsi volumul prețios. Marchizul ajunge să-și neglijeze familia, își impune chiar o asceză severă și ticluiește un plan de a porni în căutarea Cărții. „Era o societate secretă a unor persoane sus-puse, pe care le reunea ideea sau presentimentul că lumea în care trăiesc și acționează ca politicieni sau învățați, în care iubesc și poartă mici lupte personale este doar un surogat al celei adevărate. Doar o suprafață, un loc gol între literele de pe o foaie scrisă. Adevărul, adică Puterea, adică Dumnezeu, se află în altă parte. O asemenea constatare reprezintă temelia oricărei religii. Nu e nimic deosebit în asta, dar, pentru Marchiz, care devenise membru al Frăției, datorită exercițiilor, renunțărilor și inițierii, viața căpătase însemnele Marii Schimbări. El încetă să mai acorde vreo atenție vieții de familie. Știa din proprie experiență și din științele oculte că ea nu oferă împlinirea. Nu câștigi în înțelepciune și putere fiind un bun soț sau tată.” (p. 14)
Majoritatea celor care ar fi trebuit să-i fie tovarăși de drum și să-l însoțească în acest periplu inițiatic primejdios fie nici nu mai pleacă în călătorie, fie se pierd pe drum (cavalerul d’Albi, reținut în urma unui duel, domnul de Berle – care renunță la jumătatea drumului și face cale-ntoarsă). Li se alătură în schimb alte personaje, foarte diferite și care servesc funcții variate ale narațiunii. Gauche este un tânăr orfan și mut, pe care Marchizul îl tocmește ca vizitiu. Veronica este o curtezană care speră în promisiunea cavalerului d’Albi de a o lua de nevastă și care pornește la drum crezând că-și va reîntâlni ulterior alesul. Burling – un englez întâlnit pe drum, la un han – este tutorele unui tânăr aflat la studii în Franța. „Oamenii Cărții” se schimbă, de la o pagină la alta. Unii, porniți la drum din convingere, își părăsesc idealurile inițiale, în vreme ce alții, alăturați conjunctural, merg până la capăt. „Când plecăm în călătorie ar trebui să ne amintim că, în pofida tuturor traseelor pregătite, a hărților, a rezervării încăperilor de înnoptat, a întâmplărilor și a evenimentelor neprevăzute, tot Dumnezeu este cel care ne deschide drumurile. Toate călătoriile, de la cele mai scurte, de la cele private, cum ar fi vizitarea rudelor, până la acelea grandioase, peste mări, la capătul unor lumi cunoscute, așadar toate aceste călătorii fac parte din planurile pedante și minuțioase ale lui Dumnezeu. El făurește locurile fără drumuri, pentru ca noi să ne putem așterne cărările peste ele, tot El trasează granițele, pentru ca noi să le putem trece. Parcă din neatenție, El lasă trecători printre vârfurile de munte, iar peste râuri aruncă trunchiuri de copaci prăbușiți. El este cel care, trezind în noi neliniștea și sentimentul neîmplinirii, ne pornește la drum. Și tot El ne menține iluzia că singuri ne alegem direcția. În realitate, totul s-a petrecut deja.” (p. 110)
Călătoria este un personaj în sine. Și, ca orice drum inițiatic, precum în basme, include veritabile probe și încercări ale tenacității, iscusinței, înțelepciunii și cumpătării. Drumul este presărat cu personaje secundare fascinante – de la bătrâni bogați, mari amatori de artă (există un interludiu fabulos, de zece pagini, despre pictorul florentin din secolul al XV-lea Paolo Uccello), până la vraci misterioși care par să fi descifrat tainele cele mai întunecate ale alchimiei. Călătoria oamenilor Cărții include toate ingredientele unei pasionante aventuri scrise în cheie hermetică. Dincolo însă de măiestria stilistică (Olga Tokarczuk scrie extraordinar de frumos), sunt evidente intențiile parabolice ale autoarei poloneze, inspirate parcă din povestirile lui Borges. Semnificațiile se întrepătrund, iar romanul devine o căutare a sensului vieții, a ordinii lumii, a mecanismelor prin care universul ia naștere, a limitărilor umane și a modalităților prin care acestea pot fi depășite. Mai toate personajele, fie că vorbim de protagoniști, fie de actanți secundari, sunt mistuite de o formă sau alta de orgoliu, de pasiuni și din această pricină ratează întâlnirea cu Cartea. Există însă și o excepție, cineva care e îndeajuns de bun la suflet și smerit, încât ajunge să aibă manuscrisul misterios în fața ochilor. Într-un final care, la nivel simbolic, amintește de Călăuza lui Tarkovski, personajul acesta (pentru a nu strica bucuria lecturii nu-i dezvălui identitatea) întrezărește un fel de paradis care coexistă cu lumea obișnuită, în care timpul curge diferit, iar plantele pot da rod chiar și-n miezul iernii. „Merse pe urma unui susur liniștit de izvor și găsi în iarbă o fântână dărâmată, din care curgea pe plăcile de piatră ale curții un firicel de apă curată. Se spălă și-și liniști setea. Se gândi la fragi, dar nu se duse să-i caute, fiindcă în pomii mici de lângă fântână observă portocale coapte. Nu erau mari, în schimb erau dulci și suculente. Cu gura plină de suc, se uită în jur prin grădină și mai găsi niște agrișe cât ouăle de prepeliță, smochine, cireșe și mere. La fel ca fragii, unii pomi abia înfloreau, în timp ce alții dădeau în pârg. Începu să zâmbească, văzând ciorchinii mari de struguri liliachii atârnând pe peretele din partea de sud a bisericii.” (p. 207)
Călătoria oamenilor Cărții nu reprezintă doar un delicios festin literar, ci și un solid punct de plecare pentru a descoperi literatura Olgăi Tokarczuk. Un roman perfect șlefuit, care adeverește faptul că Olga Tokarczuk nu doar că scrie despre alchimie și călăuze spirituale. Ea pare să fi descoperit o adevărată piatră filozofală, fiindcă tot ce atinge se preschimbă într-o literatură de cea mai bună calitate.
_______
Olga Tokarczuk, Călătoria oamenilor Cărții. Traducere din limba polonă de Constantin Geambașu. Editura Polirom, 2018, 216 p.