Textul lui Bogdan-Alexandru Stănescu e fragmentat și fluid în același timp, dens și atașant, de un cinism devorator, îmbibat în deziluzii existențiale și în proiecții onirice, alternează paginile grele, rusești, buretoase cu unele subțiri, pline de frivolități, încât te întrebi – oare sunt scrise de același autor? Așa cum am asista la un concurs de atletism în care protagonistul aleargă în mai multe probe, în aceeași zi, cu o figură robustă, cu un aer absolut firesc și totodată afișează pe chip o nedisimulată încredere precum că ar putea ieși învingător la oricare din ele. Autorul scrie fără milă, aparent fără să îi pese de receptarea criticilor, pe care îi hăcuiește cu prima ocazie ivită (dar oare nu citește pe ascuns, așijderea propriului personaj, cu o emoție frisonantă, toate cronicile apărute?). Ca și Florin Lăzărescu, ca și Lucian Dan Teodorovici, B-AS își lustruiește armura la vedere, își exhibă vulnerabilitățile, își așază în raza de acțiune evidente borne de semnalizare, își comentează propriile fraze dintr-un instinct pur defensiv și pentru a epuiza orice discuție ulterioară.
Textul conține suficiente detalii intimidante, jenante, dar adevărate, pe care nu oricine ar avea curajul să le devoaleze, chiar și de la adăpostul confortabil al ficțiunii. Oricât am pedala pe o utilă delimitare între ficțiune și biografic, abundența amănuntelor ce țin de sex, alcool, droguri, relații conflictuale certifică o interdependență, o întrepătrundere reciprocă, o conlocuire spasmodică. Ca să scrii astfel, ceva tot trebuie să ți se fi întâmplat, anumite secvențe din paginile cărții nu aveau cum să ajungă acolo decât filtrate printr-o dureroasă și convulsionantă experiență personală.
Cele douăsprezece povestiri constituie mai degrabă un roman, unul al destructurării, ele sunt legate de un narator comun, de unele personaje comune care glisează dintr-o povestire în alta, de un fir invizibil al eșecului, de incursiunile în tenebrele memoriei și descifrării unor semnificații, gesturi, replici, priviri piezișe. Copilăria lui Bobiță pică într-o perioadă tulbure și grea, se pliază pe sfârșitul epocii comuniste, pe începutul tranziției și surprinde degringolada și provizoratul acelor vremuri. După decenii, adultul sondează în memoria personală cu propriul instrumentar cultural, înfruntă realitatea fotografiilor depozitate în subconștient cu sensibilitatea coarnelor de melc – (Îmi amintesc zilele alea ca pe niște imagini dintr-un film văzut la o grădină de vară, prin perdeaua unei ploi mocănești. – p. 15)
Personajul narator, ajuns un potentat agent literar, „înălțat” oarecum din patima alcoolului își derulează înainte și înapoi filmul propriei biografii. Își revizitează ficțional dificilele relații familiale, tații vitregi (Tătuțu și Fram), unchiul, vecinii și bunicii, amicii din copilărie, lumea crudă și violentă a adolescenței, școala cu dinozaurii ei, studenția îmbibată în alcool și țigări, istoria primelor job-uri, relațiile de dragoste și despărțirile cu certuri zgomotoase, lumea literară cu orgoliile ei inepuizabile și ridicole ([…] printre tineri poeți nevrotici, obsedați de propriul succes, agresivi și penibili în fragilitatea lor […]), căsnicia și propriul divorț. Însă nu asistăm doar la o enumerare cu valoare cantitativă, de cataclism, ci la o disecare a realității prin care separi nervurile, la o psihanaliză a întâmplărilor, la o relectură estetică și filosofică a gesturilor schițate în trecut – (Prima fotografie developată a fost una în care maică-mea dansează cu un străin, un bărbat înalt, cu mustață. Ea are helancă neagră, pe gât și râde fericită (?), cu capul dat pe spate, ochii întredeschiși aruncați spre tavan. Bărbatul este prins din semiprofil și privește undeva spre gâtul ei. În fundal se văd mai mult siluete, dintre care se distinge taică-miu, slab, pricăjit, cu mustața plouată, stă cu fundul pe o masă trasă la perete și rânjește oarecum acru spre cuplul de dansatori. E în fotografia asta adunat tot viitorul acelei căsnicii. – p. 95). Suntem martorii unei recuperări a senzațiilor dintr-un perimetru intim și personal, din geografia caselor și a străzilor, a locurilor ascunse, căzute în paragină. Deși am putea identifica ușor accente „mizerabiliste” (beții interminabile, vomă, scene de sex brute, limbaj licențios), ele generează, paradoxal, empatie, deși am putea la fel de bine sesiza urme minimaliste (fragmentul, detaliul, afrontul convenției), întregul se poate recompune el însuși prin cioburi sinaptice. Pe deasupra, autorul își presară textul (zăpăcitor) cu aluzii livrești (Faulkner, Snopes, bate vântul ca-n Macbeth, Parmigianino etc.), cu referințe mitologice (Orfeu, Pasiphae), recurge la un vocabular rezonant (zbicit, chisat, vipie, ghizd, încoțopenit, cotineață), îl conectează la o sursă culturală primară cu o naturalețe desăvârșită. Privitul fotografiilor și relectura senzațiilor, transcrierea unui poem pe pereții garsonierei, ieșirea din pitorescul localism românesc și abordarea unor noi locuri – Guadalajara, Frankfurt, Iraklion – nu despovărează personajul, traumele rămân tot acolo, gata de o nouă explozie. De parcă o vină antică l-ar urmări în permanență.
Până pe la jumătatea cărții ai cumva impresia că citești o carte în sens invers, de la coadă spre început, cu cât înaintezi cu atât cobori mai mult în timp, într-un fel de întoarceri succesive tot mai profunde și de fiecare dată eliberând un nou teritoriu al melancoliei și al violenței. Înțelegi că asiști la un act terapeutic validat prin scris, la un fel de ceremonial al exorcizării și al expurgării răului. Sfârșitul cărții e unul neconvențional, nu prea există elemente narative care să îi anticipeze violența și iraționalitatea. Copilăria lui Kaspar Hauser e o carte pe care o înțelegi mai bine pe măsură ce scrii despre ea și pe măsură ce te întorci la volumul de poezie Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul și redescoperi acolo vulnerabilitatea acestor versuri – Degeaba îngîn, noaptea, la foc/ Eu am călcîie din tălpi pînă-n creștet. În textul lui B-AS găsim fragmente de o frumusețe rară cum ar fi aceste două pasaje, nu sunt singurele – (I se înmuiau trăsăturile și afișa o melancolie pe care doar firile contemplative și vulnerabile o trăiesc, cea în care singura acțiune posibilă este să privești pur și simplu lumea, sau fragmentul care-ți este accesibil pe loc, incapabil de a interveni în vreun fel în dispunerea exterioară a acestei desfășurări ciudate. – p. 193). Și un al doilea fragment, la fel de intens – (Clarice era cu totul altfel, deși propria ei melancolie se hrănea probabil prin aceleași rădăcini. Fusese o femeie foarte frumoasă, iar pe chipul ei masculinizat, dur, răsăreau câteodată trăsături fantomatice, asemenea unor fresce șterse dintr-o clădire aflată în ruină, dar pe care poate lumina aruncată de soarele înserării le injectează cu ceva din splendoarea trecutului, din prospețimea unor ani îngropați de istorie. – p. 194)
Textul lui B-AS îmi oferă șansa unei divagații mult dorite, e invocat la un moment dat, într-o conjunctură epică, romanul lui Stevenson, Comoara din Insulă. Multă vreme nici nu am recunoscut cartea pe care o tot vedeam prin anticariate, pentru că în spațiul basarabean romanul a fost tradus cu un alt titlu – Insula comorilor, mult mai inspirat. Ce impact, nu-i așa că abia îți mai ții suflul, că deja ai privirea exoftalmică!
P.S. Și cine e totuși Kaspar Hauser?
_______
Bogdan-Alexandru Stănescu, Copilăria lui Kaspar Hauser. Editura Polirom, 2017, 256 pag.