Mitul fondator al filosofiei, așa cum o cunoaștem astăzi în Occident, se asociază cu un loc și o figură – Atena și Socrate. Conform narațiunii povestite în sute de aule universitare din întreaga lume, ceea ce numim astăzi filosofie este indisolubil legat de fenomenul democratic ce a apărut în Atena. Lucrarea filosofului japonez Kojin Karatani Isonomia and the Origins of Philosophy (Isonomia și originile filosofiei), publicată în japoneză în 2012 și apărută în traducere engleză în 2017 la Duke University Press, pune sub semnul întrebării această narațiune clasică.
Volumul vine în continuarea unei lucrări ambițioase a lui Karatani, consacrată „structurii istoriei mondiale”. În filiație marxistă, dar schimbând accentele de bază ale marxismului tradițional, Karatani privește istoria mondială nu din perspectiva relațiilor de producție, ci a relațiilor de schimb – schimbul de daruri care obligă reciproc, specific societăților tribale, relațiile de putere din primele comunități sedentare (supunere în schimbul protecției) și relațiile propriu-zis economice de schimb de mărfuri. Forma clasică a celui de-al treilea tip de relații de schimb tinde să fie depășită, în diferite comunități și în diferite situații istorice, printr-o viziune asupra unui nou tip de relații, care să recupereze reciprocitatea și intimitatea primului tip.
Conform filosofului japonez, atât religiile universale, cât și ceea ce am ajuns să numim filosofie, se integrează încercării de a reconceptualiza relațiile interumane, depășind perspectiva schimbului economic. Dar locul în care a început să se întâmple acest lucru nu a fost, argumentează Karatani în Isonomia and the Origins of Philosophy, Atena democratică, ci regiunea Ioniei – teritoriul grecesc situat în Asia Mică, în care s-a experimentat cu o formă de organizare socială numită isonomie.
În general, se consideră că isonomia și democrația ar fi identice, constând în conducerea statului de către cetățenii înșiși. Însă, așa cum argumentează Karatani, denumirea de isonomie – ceea ce am putea traduce prin „egalitate în fața legii” – este singurul nume al unei forme de organizare socială, originar din antichitate, care nu conține nicio referință la putere sau dominație (arhia sau kratia, terminațiile denumirilor de tipul monarhie sau democrație). Accentul este pus nu pe „cine are puterea” – o persoană, câteva ori colectivitatea însăși –, ci pe trăsătura de bază a unei asemenea societăți: prezența unor legi ce funcționează pentru toți. În analiza istorică pe care o face Karatani, democrația este o formă derivată din isonomie – o încercare a atenienilor de a instaura, la ei, ceva similar cu experimentul ionian, în perioada în care Ionia fusese deja cotropită de Imperiul Persan.
Or, ceea ce aveau specific orașele-state din Ionia era faptul că ele erau formate de coloniști, ajunși în această regiune după ce rupseseră legătura cu formele tradiționale de organizare socială și cu adeziunea față de trib sau clan. Într-un nou contract social, aceștia alegeau să trăiască împreună conform unor norme liber-consimțite, iar în cazul în care încetau să se simtă bine în locul în care erau, plecau într-o nouă colonie, care le-ar fi oferit condiții mai avantajoase. Pe lângă înflorirea comerțului în aceste condiții, Ionia era și un spațiu cultural unic: epopeile homerice sunt scrise în dialect ionic, tot aici a fost creat alfabetul grecesc, prin adaptarea celui fenician, aici a apărut și ceea ce numim filosofie presocratică, dar a fost și locul în care s-au format alte două stiluri de gândire și practică grecești antice – medicina hipocratică și istoria, așa cum a fost ea practicată de Herodot.
Perspectiva atenocentrică asupra istoriei Greciei – și, respectiv, supraevaluarea moștenirii ateniene pentru istoria gândirii occidentale – vine, în mare parte, pe fundalul unor prejudecăți transmise din generație în generație. Poate abandonarea acestor prejudecăți și este avantajul privirii „dintr-o parte” – al felului în care se vede istoria gândirii occidentale din perspectiva unui japonez cu interese teoretice multiple (format inițial ca economist, Karatani a început să fie apreciat în calitate de critic literar, apoi a început să facă filosofie în mediul deconstructivist de la Universitatea Yale din SUA, unde a fost profesor invitat, lucrând alături de Paul de Man și Jacques Derrida).
Una din diferențele primare dintre democrația ateniană și isonomia ionică este, în acest sens, atitudinea față de străin. După cum știm, o trăsătură de bază a sistemului politic atenian clasic era faptul că străinii stabiliți aici nu aveau dreptul la obținerea cetățeniei și la implicarea în viața publică a cetății. În plus, prosperitatea economică a Atenei – ca și posibilitatea cetățenilor de a se implica în viața politică prin democrația directă cultivată aici – era facilitată de exploatarea sclavilor și a altor orașe grecești, de la care Atena cerea taxe de protecție.
Explorând tensiunea dintre isonomie și democrație, Karatani atinge o serie de probleme extrem de actuale pentru noi, astăzi. Până la urmă, faptul că „puterea” este deținută de poporul însuși – sau, mai exact, de majoritate – nu spune nimic despre calitatea unei societăți. După cum arată experiența tristă a votului popular din ultimii ani din lumea întreagă – și după cum o confirmă și suspiciunile exprimate cu privire la democrație de către filosofii antici –, majoritatea populației poate, foarte ușor, să aleagă și să susțină un tiran sau un demagog. În condițiile de isonomie, nu contează atât mecanismele puterii, cât egalitatea cetățenilor în fața legii, asigurată de o relativă egalitate și bunăstare economică, ce permite depășirea tensiunilor de clasă dintre bogați și săraci. Karatani analizează, în trecere, și alte două spații istorice – ambele colonii – unde a fost posibil un experiment de acest gen: Islanda în Evul Mediu timpuriu, înainte de dominația daneză, și SUA, înainte de Războiul de Independență.
Filosofia numită azi „presocratică”, apărută în Ionia, s-a dezvoltat pornind de la cu totul alte realități sociale decât cea, să-i spunem, post-platonică din Atena. Karatani oferă o relectură a figurilor ei cheie, oprindu-se, într-un capitol aparte, și asupra lui Socrate, pe care îl privește anume din perspectiva moștenirii ioniene. Socrate apare, în acest context, ca un gânditor care pune sub semnul întrebării valorile fundamentale ale atenienilor – distincția între public și privat, în contextul în care atenienii considerau că implicarea în viața publică, politică, este superioară rămânerii în spațiul privatului. Figura lui Socrate transcende această dihotomie: Socrate a neglijat implicarea în viața politică, iar seria de dialoguri purtate de el pe străzile Atenei rămân personale – conversații între doi gânditori, eventual cu martori – prin opoziție cu discursul public către mase al oratorilor cu ambiții politice.
Lucrarea lui Karatani conține, astfel, o perspectivă proaspătă asupra a ceea ce gândirea occidentală ia ca de la sine înțeles, precum și câteva puncte de pornire pentru a reevalua situația politică și democrația actuală.