TRIGON înnobilând stagiunea muzicală a ICR Lisabona

La începutul anului 2007, Institutul Cultural Român de la Lisabona organizase un mini-turneu (de maxim succes) al grupului Trigon în Portugalia: evoluţii la festivalul de jazz din Portalegre, la Évora şi Lisabona, primite cu neobişnuit entuziasm de către publicul – exigent până la circumspecţie – al celei mai occidentale ţări latine europene. În vara 2010, succesul s’a repetat, prin două memorabile concerte – la Museu do Oriente şi Onda Jazz din capitala lusitană – integrate celei de-a treia Stagiuni Muzicale Române în Portugalia (încă una dintre iniţiativele de anvergură ale ICRL).

Din 1992 şi până azi, formaţia din Chişinău – fondată de violistul Anatol Ştefăneţ – a edificat o convingătoare sinteză între melosul tradiţional de pe întreg arealul românesc şi spiritul libertar al jazzului. Dintr’o perspectivă istorică, demersul talentaţilor muzicieni basarabeni de sub oblăduirea lui Ştefăneţ nu e singular. Între precursori se reliefează figura lui Richard Oschanitzky, veritabil fondator al jazzului de expresie românească. Eforturi similare, depuse încă din anii 1960-1970 cu rezultate adeseori remarcabile, poartă amprenta unor individualităţi precum Johnny Răducanu, Jancy Korossy, Dan Mândrilă, Marius Popp, Aura Urziceanu, iar mai apoi Harry Tavitian, Corneliu Stroe, Nicolas Simion, Lucian Ban, Decebal Bădilă, Maria Răducanu…

Dar parcursul Trigon-ului se distinge prin caracteristici aparte: în primul rând, caracterul colectiv – corolar al valorii însumate a membrilor săi – al muzicii pe care o cântă. Asta ne readuce parcă în timpurile fericite ale „şaizeci­optismului”, când aportul novator al anumitor formaţii era asociat, primordial, cu numele lor generic (să zicem, Beatles, Rolling Stones, Beach Boys, The Who, Cream, Jimi Hendrix Experience, Mothers of Invention, Soft Machine, Led Zeppelin etc.), iar nu neapărat cu acelea ale componenţilor lor. Să recunoaştem că nu e deloc facil în zilele noastre să menţii vie flama creativă a unui grup muzical, fie el cât de mic.

Ajungem astfel la altă trăsătură distinctivă: consecvenţa acestei acţiuni colective. Nu doar ca timp – aproape două decenii – ci mai ales ca fermitate şi distincţie conceptuală. Anatol Ştefăneţ, ce poate fi considerat astăzi principalul reprezentant al violei pe scena jazzului mondial, şi-a alcătuit versiunea iniţială a formaţiei (cu Sergiu Testemiţanu/ghitară-bas şi Oleg Baltaga/baterie) pornind de la o profundă cunoaştere a rădăcinilor sale muzicale. Mărturie stau cele două albume înregistrate la finele anilor 1990 sub prestigioasa siglă Musique du monde a casei de discuri pariziene Buda Musique. Taraful condus la acea oră de Anatol îi includea, între alţii, pe violoniştii Marcel & Alexandru Ştefăneţ, precum şi pe acordeonistul Edgar Ştefăneţ. Caracterul acelei muzici se înscria în nobila tradiţie lăutărească, faţă de care George Enescu nu ezita să-şi afirme afinităţile. Născut, precum „compozitorul naţional”, în partea de Nord a Moldovei, însă dincolo de Prut (la Grinăuţi), Anatol Ştefăneţ preia creator numita tradiţie, rafinată prin secole de artişti anonimi, lipsiţi de minime cunoştinţe teoretice. Asemenea rapsozilor ce au păstrat viu folclorul literar, lăutarii se bazau pe o fabuloasă memorie. Structura arhaică, asumat diatonică a muzicii din aceste părţi de lume le oferea însă reale libertăţi: străvechi melodii erau reinterpretate şi îmbogăţite prin melisme, variaţiuni ritmice, sincope, ornamente sonore etc. Unii muzicologi mai stricţi consideră acest mod de a improviza diferit faţă de cel jazzistic, întrucât muzica tradiţională românească (şi, prin extensie, cea balcanică) s’ar supune unor legităţi interne imuabile, de necontestat.

Fapt e că, prin vasta sa creaţie pusă sub egida Trigon-ului, Anatol Ştefăneţ demonstrează tocmai fertilitatea tezaurului muzical de pe întreg teritoriul locuit de români. Aşa cum muzicienii brazilieni (sau latino-americani în genere) au în sânge ritmurile acelui spaţiu, tot astfel Ştefăneţ şi succesivii săi parteneri muzicali cunosc şi simt, ca puţini alţi jazzmeni, esenţele cântecelor din Basarabia până în Oltenia şi Banat, din Dobrogea până în Maramureş, din Valahia până în Bucovina, sau din Moldova până în Transilvania. (Ar fi de adăugat aici că, pe timpul ocupaţiei sovietice, una dintre puţinele forme de expresie a spiritului naţional autohton tolerate de cenzură erau cele folclorice, îndeosebi muzical-coregrafice.)

Fiindcă veni vorba despre „complicii” redutabilului violist, după un prim deceniu în formula de trio sus-amintită, secţia ritmică a fost substituită o perioadă prin Alexandru Murzac/bas şi Mario Căldăraru/percuţie, cu o scurtă dar indelebilă contribuţie din partea ţambalistului Valeriu Caşcaval (consemnată pe minunatul album Vocea Pământului, editat de Green Records la Bucureşti în 2001). După împlinirea a zece ani, Trigon-ul lui Anatol Ştefăneţ se remaniază radical, prin cooptarea a trei tineri cu vaste talente: Dorel Burlacu/pian, keyboards, muzicuţă, Valentin Bogheanu/fluiere, saxofon, flugelhorn, ghitară-bas, caval, Gari Tverdohleb/baterie, percuţie, xilofon. Drept consecinţă imediată, se produce o reorientare a repertoriului spre piese tot mai complexe, atingând adeseori sonorităţi quasi-orchestrale. Potenţialul fiecărui muzician e utilizat la maximum, la fel ca şi cel al instrumentelor – abordate fără complexe, adeseori non-convenţional. Actuala formulă de cvartet s’a cristalizat în 2008, când Bogheanu a decis să-şi continue cariera de unul singur, iar locul său a fost preluat de (încă şi mai) junele poliinstrumentist Alexandru Arcuş/saxofon sopran, flaut, caval, percuţie, fluiere, ghitară-bas, key­boards.

Cele două concerte estivale susţinute în 2010 la Lisabona au fost elocvente pentru nivelul estetic atins de Trigon. În baza celor auzite şi văzute, se poate susţine că e vorba despre una dintre cele mai valoroase şi originale formaţii de pe scena mondială a jazzului actual. Profunda ancorare în melosul nostru ancestral e aliată unei viziuni muzicale deschise şi, totodată, coerente. Aranjamentele purtând marca Ştefăneţ reprocesează – din perspectiva sensibilităţii omului rămas om până în aceste tulburi timpuri – nu doar zestrea etnomuzicală româno-moldavă, ci şi impulsuri provenite din varii alte contexte: Bird­land-ul lui Joe Zawinul se intersectează cu Dansul săbiilor de Haceaturian; emblematica noastră Ciocârlie se ia la întrecere cu Cărăbuşul lui Rimsky-Korsakov; ecouri levantine interferează cu nostalgii nordice; „hora bătrânească” îşi dă mâna cu sprinţara Tarantella, într’o piesă (Horantella) care i-ar fi plăcut certamente lui Nino Rota; un Blues japonez explorează modalităţi pentatonice şi se termină cu un bizar ritual de percuţie, executat simultan de trei instrumentişti pe o unică ghitară-bas; Hăulita de la Gorj e evocată prin vocalisme şi bătăi cu pumnul în piept, în maniera lui Bobby McFerrin; Caravana elling­toniană e intonată cu accente absolut surprinzătoare, dar cu swing implicit, pentru ca – la unul dintre multele bis-uri – cei patru să interpreteze o fugă clasică, decupată dintr’un alt film (de epocă). Cum se vede, nimic din ceea ce e muzică nu le e străin acestor artişti înnăscuţi. Şi – să ne înţelegem – nu e vorba de simple inserturi mecanice, ci de o briantă concepţie muzicală integratoare.

Întreg acest conglomerat eclectic se supune unor subtile legităţi, induse şi controlate de către gândirea orchestrală a lui Anatol Ştefăneţ. Mozaicul astfel obţinut are impetuozitatea şi atractivitatea „colajelor sonore” ale lui Frank Zappa, fără componenta sardonică a acelora, dar cu masive doze de autoironie şi de humor beningn. Există şi momente de pur teatru instrumental, cum ar fi încremenirea din finalul piesei Dodă, când instrumentiştii se transformă în „statui umane”, iar spectatorii rămân şi ei cu respiraţia tăiată, pentru un timp nedefinit. Unele dintre poantele vizuale, presărate de‑a lungul spectacolului, ar putea fi luate drept răspunsuri la întrebarea „de ce s’a înfiinţat la Chişinău un teatru purtând numele lui Eugen Ionescu?”

Muzicienii se perindă cu lejeritate de la un instrument la altul, într’o perpetuă jubilaţie de melodii, combinaţiuni de culori acustice şi jerbe de artificii ritmice. În subtextul acestor bijuterii sonore există un permanent travaliu, la nivelul articulării polifonice şi contrapunctice a temelor, al dozajelor timbrurilor şi intensităţilor. Interacţiunea dintre cei patru protagonişti (îi numesc aşa, fiindcă întregul reprezintă mai mult decât suma eforturilor lor) este exemplară. Anatol Ştefăneţ ştie să-i pună în valoare în tot ce au mai bun. Interplay de înaltă clasă, ca în marile discuri ale istoriei jazzului. Inevitabilul reproş al puriştilor (sau al eternilor căutători de nod în papură) ar viza preponderenţa elementelor prestabilite din această muzică. Dar, de la Gershwin încoace, proporţia dintre improvizaţie şi compoziţie în ceea ce numim jazz a încetat să fie condiţionată de absolutizarea primului factor. Acceptanţa postmodernă permite chiar inversarea proporţiei, ceea ce – s’o recunoaştem – se întâmplă în cazul Trigon. Asta nu înseamnă că Ştefăneţ, Burlacu, Arcuş şi Tverdohleb ar renunţa cumva la extraordinarele lor abilităţi improvizatorice. Din contra: momentele solistice sunt cuceritoare. Atâta doar că Trigon refuză să se înregimenteze în cohortele de „artizani ai jazzului” mulţumiţi să repete fraze stereotipe în previzibile solo-uri narcisiste.

Rafinata concepţie muzicală a acestei formaţii se sustrage categorisirilor prefabricate. Sfidând prejudecăţile, Trigon cântă Muzică esenţială, menită să-i încânte pe cât mai mulţi semeni. Iar asta nu poate fi decât în beneficiul extinderii sferei de influenţă a jazzului.

1