„Marina”

Despre carte

În Barcelona anilor 1980, Óscar Drai visează cu ochii deschişi, fermecat de micuţele palate moderniste de lângă internatul liceului unde învaţă. Într-una dintre escapadele lui, Óscar o cunoaşte pe Marina, o fată curajoasă, împreună cu care trăieşte aventura dezlegării unei enigme dureroase din trecutul oraşului. O enigmă legată de un misterios personaj postbelic, ce-şi propusese să dea viaţă uneia dintre cele mai teribile sfidări imaginabile, dar pe care ambiţia îl purtase pe poteci sinistre, cu consecinţe pe care încă le mai plăteau mulţi în prezent.

Despre scriitor

Carlos Ruiz Zafón s-a născut la Barcelona în 1964. A lucrat în publicitate, a colaborat la revistele La Vanguardia şi El Pais şi, pentru câţiva ani, a locuit la Los Angeles, unde a lucrat ca scenarist. Şi-a început cariera literară în 1993 cu o carte pentru copii, Prinţul ceţii, pentru care a primit Premiul Edebé. I-au urmat romanele Palatul de la miazănoapte (1994) şi Lumini de septembrie (1995), împreună cu care alcătuieşte aşa-numita Trilogie a Negurii, şi Marina (1999). În 2001, Zafón publică primul său roman „adevărat”, Umbra vîntului (Polirom, 2005), care devine imediat un fenomen literar cu ecouri pe plan internaţional. Figurează ca finalist la premiul pentru roman Fernando Lara (2001) şi la Premiul Llibreter (2002) şi este desemnat cea mai bună carte a anului 2002 de cititorii revistei La Vanguardia. În anul 2004, Umbra vîntului este distins, în Franţa, cu prestigiosul Prix du Meilleur Livre Étranger. Următorul său roman, Jocul îngerului (Polirom, 2010), a fost aşteptat cu nerăbdare de editori şi publicul larg şi a apărut în 2008, cu acelaşi succes formidabil. Cărţile lui Zafón au fost traduse în peste patruzeci de limbi şi au cucerit numeroase premii şi milioane de cititori de pe toate cele cinci continente.

Cuvânt înainte de Carlos Ruiz Zafón

Prietene cititor,

Am gândit întotdeauna că orice scriitor, fie că o admite, fie că nu, are în biblioteca lui câteva titluri favorite. Predilecţia lor n-are aproape niciodată legătură cu valoarea literară intrinsecă a operei sau cu bogăţia ori sărăcia pe care i le-a adus publicarea ei. Dintr-un motiv ciudat, el se simte mai apropiat de unele dintre personajele create, fără să poată explica prea bine de ce. Dintre toate cărţile pe care le-am publicat de când am început să exercit strania meserie de romancier, hăt prin 1992, favorita este Marina. Am scris acest roman la Los Angeles, în 1996 şi 1997. Aveam pe atunci aproape treizeci şi trei de ani şi începeam să bănuiesc că ceea ce un nătărău numise „prima tinereţe” îmi scăpa printre degete cu o viteză de croazieră. Mai înainte, publicasem trei romane pentru adolescenţi şi, curând după ce am început să scriu Marina, am fost sigur că ea avea să fie ultima de acest gen. Pe măsură ce scrierea romanului avansa, întreaga lui istorie începea să miroasă a rămas-bun, iar când eram aproape gata am avut impresia că o parte din mine, ceva ce nici astăzi nu ştiu foarte bine ce era, dar care îmi lipseşte zilnic, a rămas în el pe vecie.

E posibil ca Marina să fie romanul cel mai greu de definit şi clasificat, dar şi cel mai personal, poate, dintre toate cele pe care le-am scris. Ca o ironie a sorţii, publicarea sa mi-a provocat cele mai multe necazuri. Acest roman a supravieţuit unui deceniu de ediţii dintre cele mai proaste şi adeseori frauduloase, care uneori, fără ca eu să fi putut face prea mult pentru a o putea evita, au deconcertat pe mulţi cititori prin încercarea de a-l prezenta drept altceva decât era. Chiar şi aşa, cititori de toate vârstele şi condiţiile tot mai descoperă câte ceva în paginile lui, ajungând la mansarda sufletului despre care ne vorbeşte naratorul Óscar.

Marina revine, în fine, acasă, iar cititorii descoperă acum pentru întâia oară povestea încheiată de Óscar în locul ei, în condiţiile mereu visate de autorul ei. Poate că, ajutat de ei, acum voi putea înţelege de ce e acest roman tot atât de prezent în memoria mea ca în ziua când l-am încheiat şi am să-mi amintesc, cum ar zice Marina, ceea ce nicicând nu s-a petrecut.

C.R.Z. Barcelona, iunie 2008

***

La sfârşitul anilor 1970, Barcelona era un miraj de bulevarde şi străduţe pe care puteai să te întorci cu treizeci sau patruzeci de ani în trecut, doar trecând pragul unei case cu portăreasă ori al unei cafenele. Timpul şi memoria, istoria şi ficţiunea se topeau în acel oraş fermecător ca acuarelele în ploaie. M-am dus acolo, în ecoul acelor străzi ce nu mai sunt, unde catedrale şi edificii fugite din poveşti au ţesut decorul istoriei mele.

Pe atunci, aveam cincisprezece ani şi muream de urât între pereţii unui internat cu nume de sfânt de lângă şoseaua ce ducea spre Vallvidrera. În acele zile, mahalaua Sarriá tot mai avea aerul de sătuc eşuat pe malul metropolei moderniste. Liceul meu se înălţa la capătul de sus al unei străzi ce pornea din Paseo de la Bonanova1. Faţada lui monumentală sugera mai curând un castel decât o şcoală. Iar silueta lui ascuţită, de culoarea argilei, era un joc de cuburi cu bastioane, arcuri şi aripi pitite în neguri.

În jurul liceului era o cetate de grădini, fântâni, iazuri mlăştinoase, curţi interioare şi pâlcuri de pini fermecaţi. În jurul lui, edificii sumbre adăposteau decenii de uitare. Printre bălării, se întrezărea silueta unei case cu două caturi. Faţada ei sumbră se înălţa din spatele unei fântâni cu sculpturi, pe care timpul o îmbrăcase în licheni şi muşchi.

Începea să se lase întunericul şi locul mi s-a părut cam sinistru. Mă copleşea o tăcere de moarte, doar vântul slab aducea un avertisment fără vorbe. Am înţeles că ajunsesem într-o zonă „moartă” din cartier. Am decis că era mai bine să fac cale întoarsă şi să revin la internat. Şovăind între fascinaţia morbidă pentru acel loc uitat şi bunul simţ, am întrezărit doi ochi galbeni şi strălucitori care, aprinşi în beznă, mă pironeau ca două pumnale. Am înghiţit în sec.

Blana cenuşie şi catifelată a unui motan se profila neclintită în faţa gardului din jurul vilei. O vrăbiuţă îi agoniza între fălci. La gâtul felinei atârna un clopoţel de argint. M-a cercetat cu privirea câteva clipe. Puţin după aceea, s-a întors şi a lunecat printre drugii de fier. L-am văzut pierzându-se în imensitatea acelui paradis blestemat, ducând vrabia pe ultimul ei drum.

Micuţa fiară mândră şi sfidătoare m-a captivat. Judecând după blana lucioasă şi clopoţel, am intuit că avea un stăpân. Poate că în vilă se adăpostea ceva mai mult decât fantomele Barcelonei dispărute. M-am apropiat şi am pus mâinile pe stâlpii de la intrare. Fierul era rece. Ultimele lumini ale amurgului făceau să strălucească dâra lăsată prin pădure de sângele vrăbiuţei. Stropi de un roşu aprins trasau drumul prin labirint. Am înghiţit iar în sec. Mai bine zis, am încercat. Aveam gura uscată. Ca şi cum ştia ceva ignorat de mine, sângele îmi bătea puternic în tâmple. Am simţit poarta cedând sub greutatea mea şi am înţeles că era deschisă.

La primul meu pas înăuntru, Luna lumina chipul palid al îngerilor de piatră ai fântânii. Mă priveau. Picioarele mi s-au înfipt în ţărână. Aşteptam să-i văd sărind de pe socluri şi transformându-se în demoni cu gheare de lup şi limbi de şarpe. Dar nu s-a petrecut nimic. Am respirat adânc, gândindu-mă să renunţ la imaginaţie sau, şi mai bine, la timida explorare a acelei proprietăţi. O dată în plus, altcineva a hotărât în locul meu. Sunete celeste au invadat tenebrele grădinii ca mireasma unui parfum. Le-am auzit susurând şi dăltuind o arie cu acompaniament de pian. Era cea mai frumoasă voce pe care o auzisem vreodată.

Melodia mi s-a părut familiară, dar n-am recunoscut‑o. Melodia venea din casă. Am mers, hipnotizat, pe urma ei. Chipul luminii vaporoase se filtra prin uşa întredeschisă a unei galerii cu geamuri. Am recunoscut ochii motanului, care mă pironeau de pe glaful unei ferestre mari de la primul cat. M-am apropiat de galeria luminată din care izvorau acele sunete cu neputinţă de descris. Vocea aparţinea unei femei. Înăuntru clipea haloul slab al unei sotnii de lumânări. Lumina dezvăluia trompa aurie a unui vechi gramofon, pe care se rotea un disc. Pe negândite, m-am surprins înaintând prin galerie, captivat de sirena din gramofon. Pe masa cu gramofonul, am distins o sferă strălucitoare. Era un ceasornic de buzunar. L-am luat şi l-am cercetat la flacăra lumânărilor. Acele stătuseră în loc, iar sfera se făcuse cioburi. Ceasornicul mi s-a părut de aur şi la fel de vechi ca şi casa în care eram. Ceva mai încolo, stătea cu spatele la mine un jilţ uriaş, ce privea spre şemineul deasupra căruia am zărit portretul în ulei al unei femei în alb. Ochii ei mari şi cenuşii, trişti şi fără fund, dominau sala.

Brusc, vraja s-a făcut cioburi. O siluetă s-a ridicat din jilţ şi s-a întors spre mine. Plete albe şi ochi aprinşi ca jăraticul au strălucit în beznă. N-am putut zări decât două mâini imense şi albe care se întindeau spre mine. Cuprins de panică, am luat-o la goană spre uşă, iar în drum m-am împiedicat de gramofon şi l-am dat jos. Am auzit cum acul rănea discul. Vocea celestă s-a spart cu un geamăt infernal. M-am năpustit în grădină, simţind cum mâinile îmi atingeau cămaşa, şi am străbătut-o cu aripi la picioare, pe când frica îmi ardea în fiece por al trupului. Nu m-am oprit nicio clipită. Am fugit fără răgaz, neprivind în urmă, simţind că abia puteam respira. Eram deja acoperit de o sudoare rece; luminile internatului străluceau la o distanţă de vreo treizeci de metri.

M-am furişat spre uşa de lângă bucătărie, care nu era niciodată păzită, şi m-am târât până în odaia mea. Probabil că toţi ceilalţi interni erau de ceva vreme în sala de mese. Mi-am şters sudoarea de pe frunte, şi, treptat, inima mea şi-a recâştigat ritmul obişnuit. Începeam să mă liniştesc, când am auzit că nodurile unor degete băteau în uşă.

— Óscar, e timpul să cobori la cină, a spus glasul unuia dintre tutori, iezuitul raţionalist Seguí, care detesta să facă pe poliţistul.

— Chiar acum, padre, am răspuns. O clipă.

M-am grăbit să-mi pun sacoul de rigoare şi am stins lumina din încăpere. Am zărit prin fereastră spectrul Lunii, care se înălţa deasupra Barcelonei. Doar atunci, am observat că încă mai aveam ceasornicul de aur în mână.

***

n zilele următoare, ornicul nenorocit mi-a devenit tovarăş nedespărţit. Îl luam peste tot cu mine şi chiar dormeam cu el sub pernă, căci mă temeam ca nu cumva să-mi fie găsit, şi să fiu întrebat de unde îl luasem. N-aş fi ştiut ce să spun. „Fiindcă nu l-ai găsit, ci l-ai furat”, îmi şoptea un glas acuzator. „Termenul tehnic e furt şi violare de domiciliu”, adăuga glasul care, ciudat, semăna suspect cu al celui ce dubla vocea lui Perry Mason.

Noapte de noapte, aşteptam răbdător să adoarmă toţi colegii şi să-mi privesc comoara. De cum se instala liniştea, cercetam ceasornicul la lumina lanternei. Nicio vinovăţie de pe lume nu mi-ar fi putut slăbi fascinaţia trezită de prada primei mele aventuri din „crima dezorganizată”. Ornicul era greu şi părea din aur masiv. Sfera de cristal spartă ducea cu gândul la o lovitură ori căzătură. Am presupus că impactul îi distrusese mecanismul şi împietrise acele pe vecie la şase şi douăzeci şi trei. Pe dosul lui puteam citi: Pentru Germán, în care glăsuieşte lumina. K.A. 19. 01.1964.

Mi s-a năzărit că ceasornicul valora, probabil, o avere, iar remuşcările n-au întârziat. Vorbele gravate mă făceau să mă simt ca un hoţ de amintiri.

Într-o joi mânjită de ploaie, am decis să-mi împărtăşesc secretul cuiva. Cel mai bun prieten pe care îl aveam în internat era un puşti nervos, cu ochi pătrunzători, care stăruia să răspundă la sigla JF, deşi aceasta avea o legătură prea mică ori inexistentă cu numele lui real. JF avea un suflet de poet eliberator şi o minte atât de ascuţită, încât uneori îşi tăia limba cu ea. Avea un trup debil, şi era suficient să menţionezi vorba „microb” pe o rază de un kilometru, pentru ca el să creadă că se molipsise de ceva. Odată, am căutat într-un dicţionar cuvântul „ipohondru” şi i-am făcut o fotocopie.

— Poate nu ştii că biografia ta se află în Dicţionarul Academiei Regale, l-am anunţat.

A privit scurt fotocopia şi mi-a aruncat o privire-crampon.

— Încearcă să cauţi la „i” de la „idiot” şi ai să vezi că nu-s singura celebritate, a replicat JF.

În acea zi, în curte, la ora recreaţiei de la amiază, JF şi cu mine ne-am strecurat în întunecoasa sală de festivităţi. Paşii noştri trezeau pe coridorul central ecoul unei sotnii de umbre ce păşeau pe vârfuri. Lumina de culoarea oţelului cădea în două fascicule pe scena prăfuită. Ne-am aşezat în poiana de lumină, în faţa rândurilor de scaune goale, ce se topeau în beznă. Răpăitul ploii zgâria geamurile de la etajul întâi.

— Ei bine, a răbufnit JF, la ce atâta mister?

Fără să scot vreun cuvânt, am scos ceasornicul şi i l‑am întins. JF a ridicat din sprâncene şi l-a evaluat. L-a preţăluit pe îndelete timp de câteva clipe, apoi mi-l înapoie cu o privire intrigată.

— Ce părere ai? am întrebat.

— Cred că-i un ceasornic, a replicat JF. Cine mai e şi Germán ăsta?

— N-am nici cea mai mică idee.

Am început să-i relatez amănunţit aventura pe care o trăisem în urmă cu câteva zile în vila părăginită. JF mi-a ascultat înşiruirea faptelor cu răbdarea şi atenţia aproape ştiinţifice ce-l caracterizau. La sfârşit, a părut să cântărească totul înainte de a-mi împărtăşi primele impresii.

— Vrei să zici că l-ai furat, a conchis.

— Nu asta-i chestiunea, am obiectat.

— Ar trebui văzut ce crede acest German, a obiectat JF.

— Acest Germán e mort, probabil, de mult, am sugerat nu prea convins.

JF şi-a frecat bărbia.

— Mă întreb ce va spune Codul Penal despre furtul cu premeditare de obiecte personale şi ceasornice cu dedicaţie, a subliniat prietenul meu.

— N-a existat nici premeditare, nici vreun copil mort, am protestat. Totul s-a petrecut brusc, n-am avut vreme să gândesc. Când am observat că ceasornicul era la mine, era deja târziu. Şi tu ai fi făcut la fel în locul meu.

— În locul tău, eu aş fi făcut un stop cardiac, a precizat JF, care era omul mai curând al vorbelor decât al acţiunii. Presupunând că aş fi fost atât de nebun, încât să intru în vila aceea pe urmele unui motan luciferin. Ar trebui să ştii ce tipuri de germeni se pot lua de la o asemenea dihanie.

Am tăcut câteva clipe, ascultând ecoul ploii în depărtare.

— Mă rog, a conchis JF, ce-i făcut e bun făcut. Doar n-ai de gând să te mai întorci acolo, nu-i aşa?

Am zâmbit.

— Singur nu.

Ochii prietenului meu s-au făcut cât cepele.

— A, nu! Nici gând.

Chiar în după-amiaza aceea, la sfârşitul cursurilor, JF şi cu mine am şters-o pe uşa de la bucătărie şi ne-am îndreptat spre strada misterioasă ce ducea la micul palat. Pe carosabilul pietruit era plin cu bălţi şi frunze uscate. Un cer ameninţător acoperea oraşul. JF era mai palid decât de obicei, căci nu era în toate apele. Vederea cotlonului prins în trecut îi strângea stomacul, făcându-i-l cât un testicul. Liniştea era asurzitoare.

— Eu cred că ar fi mai bine să ne întoarcem şi s-o ştergem de aici, a murmurat, dând câţiva paşi înapoi.

— Nu te purta ca găinile.

— Nu apreciem găinile la justa valoare. Fără ele n-ar fi nici ouă, nici…

Pe neaşteptate, un clinchet de clopoţel s-a risipit în vânt. JF a amuţit. Ochii galbeni ai motanului ne priveau. Brusc, a şuierat ca un şarpe şi a scos ghearele la noi. Pe spate, blana i s-a înfoiat, iar printre buze i s-au arătat colţii ce luaseră viaţa unei vrăbii cu câteva zile în urmă. În depărtare, un fulger a aprins lumini pe bolta cerească. Am schimbat o privire cu JF.

Peste cincisprezece minute, stăteam pe o bancă lângă iazul din claustrul internatului. Ceasornicul era tot la mine în buzunar. Mai greu ca niciodată.

Şi acolo a rămas tot restul săptămânii, până sâmbătă în zori. Când dădea să se crape de ziuă, m-am trezit cu vaga senzaţie că visasem vocea din gramofon. Dincolo de fereastră, Barcelona se aprindea pe o pânză cu umbre de culoare roşu intens, o pădure de antene şi acoperişuri-terasă. Am sărit din pat şi am căutat blestematul de ceas care îmi fermecase viaţa în ultimele zile. Ne-am privit unul pe altul. În sfârşit, gata să înfrunt misiuni absurde, am decis să pun capăt situaţiei. Aveam să-l dau înapoi.

M-am îmbrăcat în tăcere şi am traversat în vârful picioarelor coridorul întunecos de la etajul patru. Nimeni n-avea să-mi observe absenţa până la zece ori unsprezece dimineaţa. La ora aceea speram să fiu înapoi.

Afară, străzile zăceau sub tulburea mantie purpurie ce învăluie zorii în Barcelona. Am coborât până în strada Margenat. Cartierul Sarriá se deştepta în jurul meu. Norii îl pieptănau de la mici înălţimi, captând primele lumini din haloul auriu. Faţadele caselor se desenau printre fisurile negurii şi frunzele uscate ce zburau la voia întâmplării.

N-am întârziat să dau de acea stradă. M-am oprit o clipă pentru a sorbi tăcerea, pacea ciudată ce domnea în acel colţ pierdut al oraşului. Începeam să simt că lumea se oprise odată cu ornicul pe care îl purtam în buzunar, când am auzit un sunet în spatele meu.

M-am întors şi am asistat la o imagine de vis.

_________

1. Bulevardul Buna-Vestire.

Traducere din limba spaniolă şi note
de Ileana Scipione.

Roman în curs de apariţie la Editura Polirom

1