Panseuri călătoare

Se întâmplă să-mi fie greu, atunci scriu tot felul de poveşti şi, foarte ciudat, încep să mă simt mult mai bine. Apoi, când nu pot avea ceea ce mi-aş fi dorit, când realizez că timpul a trecut pe dinaintea mea lăsându-mă cu nimicul în faţă, prind a scrie de parcă pe toate le-aş avea. În fine, ajung să fiu cea frumoasă, dar şi urâtă; bogată şi săracă; admirată şi respinsă. Devin o alta! Şi, indiferent de faptul că personajul nu sunt eu, prin el, prin tot ce simte acesta (graţie mie!), sunt cel/cea care a trăit momentul... (C. P.)

Femeia tomberoanelor

Am o profesie matinală. O profesie pe care alţii n-ar dori s-o aibă nici pentru o singură zi. Mie mi-a devenit dragă! Din obişnuinţă. Obişnuinţa te face sclav. Ajungi să nu gândeşti la ceea ce cred alţii despre tine. Să nu-ţi pese!

Mă trezesc mult prea devreme. Când toată lumea doarme. Îmbrac superba mea rochie de gală, dar şi de toate zilele, de care toţi se feresc. Cred că le e frică s-o atingă. O admiră doar de la distanţă. Şi, după ce îmi pun rochia cea de totdeauna, ies. Noaptea nu are nimic cu mine, nu mă mai sperie. De când am fost violată, dar a fost demult, într-o noapte, când încă nu bănuiam că poţi fi a nimănui, când mai speram să fiu... Iată de atunci nu-mi mai e teamă de nimeni şi de nimic. Am depăşit orice sentiment de teamă. Acum şi ea, frica, se fereşte de mine. Ca şi oamenii, de altfel... Nu le-o fi plăcând parfumul meu?!

Nu am nesomn, nefoame şi nici supărată nu sunt pe nimeni. De ce-aş fi? Dacă mi-ar da bineţe, i-aş saluta pe toţi. Oricum, mulţi mă recunosc şi îmi imaginez că mă invidiază! Întorc capul, mă urmăresc... E ceva! Mă simt ca o vedetă. Liberă, neangajată, independentă. Ca pasărea! Nimeni nu mă aşteaptă, nimănui nu datorez nimic. Merg săltând, de parcă aş fi la parada de cândva, din anii copilăriei. Doar că n-am în mână un steguleţ, nici baloane şi nici nu mai ştiu al cui nume să-l strig: „Trăiască!...” Dar cine să trăiască? Or, cine să moară?! Nu mi s-a dat dreptul să împart zile! Statutul meu social nu-mi permite nimic mai mult decât să exist. Dar şi asta contează!

Mă grăbesc doar dimineţile. În restul zilei, până când mă înghite noaptea, aş putea vinde timp. Am timp-berechet! Cât mi-ar da unii sau alţii?

În zori, până se trezeşte lumea, trebuie să ajung la Gara de Nord. Aici îmi fac serviciul de... nu mai ştiu de când. Demult. Din celălalt veac. Şi a trebuit să lupt pentru a obţine acest post important şi profitabil. Pentru mine. Dar a fost o bătălie acerbă! A trebuit să nu închid un ochi până-i ştiam adormiţi pe concurenţii mei. Zeloşi, hapsâni, plini de zaviste. Şi să deschid ochii înaintea deşteptării acestora. Bine că Mercur mi-a prins aripi la călcâie. Astfel zbor. Întruna. Căci nu pot fi liniştită, atâta timp cât cineva – o haimana! – îmi poate lua locul. Funcţia în numele căreia m-am sacrificat. Dar aşa a trebuit. E una dintre legile vieţii. Într-o confruntare grea poţi obţine puţinul, iar într-o frântură de secundă poţi pierde multul. Asta e! Am înţeles acest adevăr după ce am rămas şi fără ultimul meu vis. Nu mai ştiu unde şi pe cine aveam în preajmă, când l-am pierdut. De la un timp nu vorbesc cu nimeni. Ca nu cumva să-mi afle secretul! Dacă într-o bună zi altcineva ar descoperi că există un loc, un spaţiu binecuvântat, unde se poate căpătui cu de-ale gurii, va sta să vegheze toată noaptea. Ca să fie primul! Înaintea mea. Şi să ia totul. Fără a-i păsa că acel tot putea aparţine altcuiva (mie!), chiar dacă era al nimănui. Fiind primul, se va face stăpân. Pe spaţiu şi pe bunuri...

Veghez întruna. Din culcuşul meu noaptea se văd stelele şi e plăcut când nu plouă, nu bate vântul. E şi mai bine când uită să vină iarna. Atunci e cu adevărat minunat. De altfel, am uitat cum se doarme până la uitare de sine. Demult nu mai am un somn profund, iar visele cele din noapte m-au părăsit, ca şi cele din zi. Şi-o fi zis că nu au ce căuta într-un cap nemângâiat.

Ziceam că vin înaintea zorilor aici. Trebuie să vin! Să fiu înaintea altora. Până şi câinii ştiu că se cuvine mai întâi eu să fac trierea mărfii proaspăt aduse, apoi le vine şi lor rândul şi dreptul de a se căpătui cu ceva. Bine că‑şi cunosc lungimea cozii! Aşteaptă rânjind şi agitându-şi nemulţumiţi cozile, dar n-au încotro. Eu, de obicei, le plătesc gestul, lăsându-le şi lor ceva. Nu sunt o ingrată. Ştiu că e mult mai dificil când ţi-o ia înainte un biped...

Merg, alerg, zbor şi... Demult nu mai întorc capul, când mă strigă cineva! Sunt conştientă că e chemat un altcineva, care puteam fi şi eu, numai că altădată. Cândva, demult. Când timpul meu depindea de al altcuiva.

Mă face să tresar de bucurie gândul că, poate, au trecut în noapte mai multe autobuze, iar pasagerii şi-au scuturat pachetele. Fără să-şi imagineze cui lasă ceea ce lasă şi câtă recunoştinţă vor primi (fără s-o ştie!). Pot avea surprize: o jumătate de chiflă, o felie de salam. Cum să dormi? Cum să nu te grăbeşti?

Aerul dimineţii îmi mângâie umerii, mijlocul. Demult, dar poate niciodată nu m-a mângâiat nimeni cu atâta tandreţe. Dar nu mă opresc, n-am timp să mă bucur. Altădată, îmi zic. Simt că dimineţii îi place rochia mea! E firesc să-i placă, dacă-i plac eu (rochiei!). Am crescut în ea, e superbă! Pare prinsă de corpul meu – e ca o lipitoare. Cu greu o dezbrac, apoi e şi mai dificil s-o îmbrac. Din acest motiv, se întâmplă ca zile întregi, săptămâni, luni să dorm în ea. E şi mai comod, şi mai simplu. Dacă cineva, care m-a cunoscut cândva, ar vrea să mă recunoască, ar trebui să mă dezbrace, dar nu cred că i-ar reuşi. Ar fi nevoit să mi-o fure (rochia). Astfel mi-ar lăsa doar leşul! Haina mea – acum, dar şi dintotdeauna, face parte din fiinţa-mi. Ea e totul de care depind. E unica mea avere. Când se va rupe definitiv, lumea îmi va vedea sufletul dezgolit. Acum însă, datorită ei, pot şi nu pot fi identificată. Deşi sunt unică. Ştiu, simt...

Sunt femeia tomberoanelor.

Ultima amantă

Deseori pleca. Nu ştiam dacă se va mai întoarce, dar îl aşteptam! Când revenea timid, cu rugă în privire abia şoptindu-mi: „Te rog, n-o să mai plec...”, îl iertam. De fiecare dată îl iertam.

De obicei, o cunoşteam pe cea la care se ducea, pentru care mă schimba. Mă uita. În închipuirea mea îndurerată o aşezam alături de mine şi o vedeam mai frumoasă, mai demnă de bărbatul pe care-l împărţeam. În realitate, n-aş fi dorit s-o întâlnesc! M-aş fi simţit mică, neînsemnată.

Mă miram de femeile care procedează a­ltfel în situaţii similare. Devin răzbunătoare, agresive. Ca nişte feline se năpustesc asupra hoaţei! Aruncă pietre şi cuvinte grele cu nemiluita. Nu le-am înţeles niciodată pe femeile răzbunătoare.

Eu încercam de fiecare dată o durere consolatoare. Îmi ziceam: „Asta e! La o răscruce de drum, e firesc ca oamenii să se despartă. Cineva îl întâlneşte pe altcineva, pentru a merge mai departe...” Astfel gândeam, găsindu-i justificare. Eu îi eram întotdeauna apărătorul şi niciodată judele. Îl iertam! Iar într-o bună zi drumurile noastre din nou se intersectau şi mergeam alături o vreme, până iarăşi descoperea pe altcineva, în depărtare sau foarte aproape – la doi paşi. Atunci se repeta suferinţa mea, dar şi promisiunile de-a nu mai reveni la ce-a fost, de a nu-l mai primi înapoi...

Toate s-au întâmplat firesc. Şi eram în aceeaşi măsură de fericită, ca şi nefericită. Eram! Şi... era.

Până a-l vedea în braţele celei mai hapsâne, celei mai neîndurătoare. Nici mai frumoasă decât mine, nici mai blândă. Pentru nici una dintre amantele de altădată n‑am adunat atâta ură, dar şi neputinţă. Am înţeles, într-o singură clipă, când am aflat cine l-a momit, că zadarnic îl voi aştepta. Niciodată nu m-am simţit atât de singură şi uitată. Urâtă şi neiubită. Disperarea mă cuprinse în asemenea hal, încât nu mai vedeam drum înainte şi nici înapoi. Dacă ar fi fost să-mi iasă, din întâmplare, în cale ea – ultima şi unica amantă, m-aş fi aruncat asupra ei cu vorbe grele şi cu blesteme. Dar cine ştie? Oricum, nu se arăta! N-a făcut-o nicicând...

Şi, dacă de fiecare dată aveam o încredere ascunsă adânc în inimă şi cuget, că, totuşi, până la urmă, va reveni, de astă dată  mi-am pierdut speranţa. Ştiam că-l orbise, iar sărutându-l pe buze şi pe ochi, îl văduvi de grai, de amintiri – de mine!

Or, dacă înainte, până la ea, amantă blestemată şi fatală, vorbele iscoditoare ajungeau la mine înainte de a-l vedea cu cea pentru care mă abandonase, acum lumea părea că îşi pierduse graiul. Nu mai avea bârfe, nu mai avea insinuări infamante. Coalizaţi, în tăcere, toţi păreau că aşteaptă să vadă cum voi proceda, ce voi zice, cum voi păşi: în urmă-i sau alături, însoţindu-l ca pe un mire spre cea care din necunoscutul ei l-a ademenit şi acum îl aştepta fără să-i pese de mine. De nimeni. Îl vroia pe el! Doar al ei.

A fost ultima amantă. Cea pe care nimeni nu mi-o putea nici descrie, nici bârfi şi de la care n-a plecat, până acum, nimeni...

Gândacul

Zăceam de o săptămână şi mai bine în spital. Fusesem internată mai mult moartă decât vie. Nu-mi păsa dacă voi trăi sau nu. O pasivitate inimaginabilă îmi învăluise fiinţa şi nu doream nimic mai mult, doar linişte. Nu voiam nici mâncare! Nimic...

Deodată, privind cu indiferenţă la tot ce se mişca dincolo de geam, văzui pe sticlă, mişcându-se ca într-un miraj, un gândac mic, ciudat. Se împiedică de plictiseala din ochii mei, apoi scuturându-şi lăbuţele porni caraghios mai departe, de parcă ar fi plutit pe valuri. De unde s-a luat? Ce căuta şi unde se duce?

Privirea-mi absentă se învioră, luându-se după gângania care prinsese la curaj, deşi alerga disperată din colo-încoace. Aş fi putut cu o simplă mişcare a mâinii s-o strivesc şi într-o clipită n-ar mai fi rămas nici urmă de‑a ei. Dar, urmărindu-o cum se zbuciuma, căutând ceva (cine ştie ce?!), mă văzui pe mine. Ca într-o oglindă cu două feţe: eu şi ea. Ea – omul! Eu – gângania... Părea că ne schimbasem cu rolurile. Îi simţeam neliniştea. Ea rămase în nemişcare. Atunci am simţit o milă copleşitoare pentru vietatea rătăcită, cum nu simţisem demult pentru nimeni. Am luat o fărâmitură de pâine de pe noptieră şi am pus-o alături de insecta singuratică şi derutată.

„Las-o să trăiască, mi-am zis, e şi ea creatura lui Dumnezeu!” Şi imediat mă învălui o bucurie, un dor nestăvilit de a mă face bine, de a mă ridica şi a mă întoarce acasă. De a trăi! Simţii că mi-e foame. Nu-mi puteam aduce aminte de când nu pusesem o fărâmitură în gură. Ce mi‑aş dori să mănânc? Pâine!

Sustrasă de gânduri aproape că uitasem de gândac, iar când mi-am amintit, zadarnic l-am căutat. Nici semn că ar fi fost. De afară se uita înăuntru, prin geam, drept în ochii mei de om-insectă, întrebătoare şi zbârcită, toamna. O fi urmărit şi ea gângania?! Acum mă întreba unde s-o fi ascuns. Unde?

Căutând aproape contrariată fiinţa care îmi venise în vizită deloc întâmplător, am descoperit doar fărâmitura de pâine. De gândac nici pomină. Cred că mi s-a năzărit, mi-am zis. Am visat! Venise să-mi amintească de ceva important...

Oaspetele nedorit

N-a fost câteva zile. De acum toţi credeau că s-a prăpădit. Mai întâi, s-au alarmat. Şi-au amintit de năzbâtiile lui de pe când era micuţ. Cei mai mici şi mai sentimentali l-au plâns. Şi, când credeau că n-o să mai vină, într-o zi, au auzit semnalul cunoscut: o izbitură şi o râcâială uşoară pe dinafara uşii. El era! Au sărit toţi buluc să-i deschidă. S-au lovit cap de cap în faţa uşii. Erau nerăbdători să-l vadă. Şi au deschis...

În prag stăteau doi – el, rătăcitul, însoţit de o bălaie cam jerpelită, dar cu semnele nobleţei pe chip. El s-a ferit, împingând-o pe ea să intre, dar, văzând împotrivirea celor din casă, înlemni. Nu se aşteptase la o asemenea întâlnire. Credea că-i va bucura. Îşi aducea mireasa la el acasă, mama viitorilor lui copii, dar... Toţi îi priveau aleasa ca pe o străină. Lui îi făcură loc să intre, pentru ea însă, cea care-i era atât de scumpă, nu aveau nici loc, nici ochi! Păreau orbi. Nu vedeau cât e de frumoasă, cât este de delicată, cât e de deosebită?! Nu voiau să vadă. Aveau nevoie numai de el...

Au îmbrâncit-o şi ea rostogolindu-se pe scări îl chemă în ajutor. Simţi o mână care încercă să-l tragă în casă, apoi reuşi să vadă uşa care-şi închidea gura căscată şi tot atunci se smunci, se rupse din mâinile care-l cuprinseseră cu dragoste şi se rostogoli şi el ca un balon din urma celei pe care atât de mult o căutase şi pe care cu atâta bucurie o găsise.

Cât de fericit şi încrezător urcase treptele şi cât de dureros aluneca. Închise ochii ca să-i rămână sub pleoape imaginea uşii deschise prin care se strecurau capetele stăpânilor. Simţea că nu se va mai întoarce niciodată.

Şi de atunci nimeni n-a mai văzut urcând pe scară, spre etajul patru, unde locuise, motanul negru.

Duminica

Când e somnul mai dulce soneria, ca o alarmă defectată, trezea toată casa. Acelaşi lucru se întâmpla în fiece duminică. De când s-au căsătorit.

Toată săptămâna sunt nevoiţi să se scoale cu noaptea-n cap să se ducă la lucru. Duminica este unica zi pentru destindere! Aşa s-ar cuveni să fie, numai că... Soneria îi scoate din minţi. Sună o dată – încet, timid, se cunoaşte că e cineva de la ţară. Dar, oricât de încet şi scurt ar fi sunetul, oricum îi trezeşte. Poate fi doar mama-soacră! De când a ieşit la pensie, altă treabă n-are decât să vină să-i viziteze. Fie ploaie, fie viforniţă, fie îmbulzeală la tren – vine! Şi de fiecare dată când deschide uşa, se justifică: „Iarăşi v-am trezit! Dar eu mi-am zis să vin mai devreme, ca nu cumva să vă porniţi voi la mine!” Poate glumea, dar poate că îşi dădea seama că dânşii nici de gând nu aveau să o ia la drum cu noaptea-n cap.

Dacă i-a văzut duminica trecută, la ce a trebuit să vină şi în această duminică? Ca să le tulbure somnul? Vine se aşază ca la dânsa acasă şi începe a-i descoase cu aceleaşi întrebări: Ce mai faceţi? Cum o duceţi cu sănătatea? Aveţi din ce trăi?

Dacă vede că n-au ce-i spune, începe a îndruga verzi şi uscate: că s-a însurat cutare, că a murit alt cutare – nici nu-i pasă că nu-i interesează nici cât negru sub unghie informaţiile ei. Dar trebuie s-o asculte! Iar întrebarea: „Pe-aici ce se mai întâmplă?” – îi scoate din sărite. Îşi închipuie că la oraş lumea umblă cu noutăţile aşa ca la ţară. Dacă vede că nu ştiu nimic nici de vecinul de palier, clatină din cap, de parcă ar fi vorba de sfârşitul lumii. Dar uneori se şi minunează: „Cum se poate să trăieşti ca în pădure, dar poate şi mai rău, ca în pustiu?!”

Mai bine s-ar astâmpăra în satul ei cu tot cu noutăţi! Ar vizita-o o dată pe lună, oare nu-i e de ajuns? Duminica trecută s-a plâns că o dor picioarele. Dacă o dor, să le ţină grămadă, acasă, să nu le poarte pe drumuri... Nu că s-ar fi bucurat, dar  s-a gândit că poate s-a mai astâmpăra şi ea în cuibul ei. Să poată să se odihnească duminicile, ca toată lumea. Dar uite că n-a fost să fie: iarăşi dă de veste soneria! Şi e nerăbdătoare...

Iată va intra şi, într-o clipită, se va umple casa de miros de drum, de tren. Trebuie să aerisească casa două zile, după ce pleacă.

Apoi, dacă vine şi vine, ar putea, cel puţin, să se înfăţişeze decuseară. Au ajuns ca în fiecare sâmbătă în loc de noapte bună să se întrebe. Ea: „Oare şi mâine vine mamă-ta?” El: „Dormi liniştită că eu îi deschid!” Ea adoarme, el aşteaptă soneria. Şi tot aşa.

Aseară şi-a zis: „Dacă din nou mă trezeşte la ora şase, îi spun să se care cu tot cu ouăle, cu găina şi cu tot ce mai are în torbă.” Aşa şi-a zis. Dar cine ştie dacă ar fi făcut aşa. Acum aşteaptă să-i audă glasul. Dar nu aude pe nimeni dincolo de uşa ferecată. „Hei! A sunat cineva la uşă, n-ai auzit?” întreabă el. Ea însă, cu voce somnoroasă îl linişteşte: „Ai visat! N-a sunat nimeni.” Într-adevăr, visase – nu era nimeni. Dar s-a dus să vadă, a deschis uşa, s-a uitat în jos pe scări. Nu era nimeni.

Veni supărat şi se întinse în culcuşul cald, dar nu mai putu adormi. Era supărat că n-a fost nimeni. Şi toate gândurile-i erau la cea care le tulbura duminicile. Se întreba cum de a trăit o viaţă fără să ştie o buche? Parcă nu-i femeie proastă, dar aşa şi n-a citit o carte. Dar niciodată n-a rătăcit drumul la ei şi nici încotro a  luat-o...

Slavă Domnului că s-au odihnit măcar o duminică. Abia spre amiază tresăriră din cauza unui sunet scurt, timid, dar parcă mai altfel. Nu putea fi ea, mama-soacră! Soneria îi cunoştea mâna. Aproape odată s-au ridicat şi, nerăbdători să afle cine-i, au deschis uşa. În prag stătea un frate de-al mamei-soacre. Cu capul gol, nefiind în stare nici să dea bineţe, nici să ridice privirea. Părea venit la oraş în grabă pentru a aduce o veste greu de spus.

Bătrânul

El poate într-o clipă să schimbe omenirea. Doar un cuvânt să rostească şi toţi i s-ar închina, implorându-l: Stai! Îngăduie! Aşteaptă... Mai am ceva de făcut!

Ce fiinţe naive mai sunt şi oamenii aceştia! Mereu au de făcut ceva, chiar şi atunci când vine timpul să se dezică de toate. Căci la trecerea, unde-i poate aduce doar El, nu mai au nevoie de absolut nimic şi de nimeni. Totul e până acolo. Adică până aici. De unde nu se mai poate nimeni întoarce. Ei, oamenii însă, mereu mai vor ceva. Mai au de făcut ceva. De pus la punct nişte relaţii. De reglat nişte conturi. Întruna neîmpăcaţi, nemulţumiţi! Iar dacă li s-ar aminti că sunt provizoriu aici, ar crede cu încăpăţânare că vremelnicia nu pe ei îi priveşte.

Îşi plâng semenii în modul cel mai făţarnic. Egoismul şi cruzimea le sunt, totuşi, specifice. Au devenit ca nişte atomi ai universului împodobit chiar de ei, aşa cum  fac, de obicei, cu pomul de Crăciun.

Dar cum se amăgesc! Cu vorbele care-i înalţă pe unii coborându-i pe alţii. Se cred unici şi perfecţi. Atâtea miliarde de unităţi în unicat!

Şi mereu speră! Cred în lucrurile imposibile mai mult decât în ceea ce poate fi posibil. Se lasă ademeniţi de un măr aruncat de o vrăjitoare pe care n-o văd. Aleargă, iar când sunt aproape şi pot să-l atingă, se răzgândesc.

Atât de neştiutori de orbi sunt! Pentru că nu pot şi nu vor să înţeleagă în ce măsură le pot percepe pe toate.

El Unicul ţine în frâu omenirea. Ca pe o femeie frumoasă şi desfrânată, care încearcă mereu să-l convertească şi îi provoacă întruna suferinţă.

Bătrânul nu e un pustnic care şi-a călit virtuţile în deşertul lumii şi acum spovedeşte suflete profane. El nu urăşte şi nu condamnă, e rece şi măreţ ca un jude care ascultă şi are răbdare să vadă fapta fiecăruia...

Oricând ar putea să-i întoarcă spatele vetustei civilizaţii, s-o arunce peste paravanul dens al gravitaţiei, dar n-o face. De ce?...

S-o fi temând, oare, de singurătate?!

1