Îngerul şi autostrada

De când mă ştiu mi-am dorit să ajung la Roma. Cultura şi civilizaţia italiană m-au fascinat încă din adolescenţă, raportarea mea la acest spaţiu a avut mereu o aură mitică, de vis, de mister ce nu se lăsa pe deplin descifrat şi împărtăşit decât printr‑o prezenţă fizică la faţa locului. Nu mi-am iertat mulţi ani această „pată albă” pe hărţile mele interioare (deşi nu era tocmai o „pată albă”, dar despre această nuanţă mai specială prefer să vorbesc altfel şi cu un alt prilej), hărţi întocmite în epoca post-89, când am putut ieşi în Occident, după căderea Cortinei de Fier, iar faptul că, tot nutrind dorinţa asta, între timp, parcă râzându-şi de mine, zeci de mii de basarabeni au plecat în peninsulă, care şi cum au apucat, majoritatea ilegal, mânaţi de sărăcie nicidecum de reverii culturale – acest fapt, zic, mi-a accentuat frustrările, transformându-le într-un fel de resentiment, a cărui mărturisire ar trebui luată, totuşi, în registrul relativist al convenţiei sugerate de nişte note de călătorie. Dacă ai vreo câteva sute de euro puşi deoparte şi, fireşte, o viză italiană în paşaport sau, cel mai bine, un paşaport românesc, îţi poţi asuma oricând, pe cont propriu, o asemenea escapadă. Te îmbarci la Bucureşti într-o cursă low cost – adică în schimbul a 30-50 de euro, tur-retur, soluţie de care nu te poţi bucura în Basarabia (piaţă mică, popor cu o identitate nelămurită, clanuri mafiote în economie – de unde se vede unul din dezavantajele practice majore ale aflării acestui ţinut în afara Europei, decuplat de România!). Şi mai departe e la fel de simplu: cobori la Roma şi te laşi ghidat de instinct, de îndemnurile inimii, de vocea strămoşilor latini, la vatra cărora te întorci, după aproape 2 000 de ani – tu, nefericit urmaş al legiunilor pierdute în Dacia hiperboreeană –, topindu-te în îmbrăţişarea „cetăţii eterne”.

Într-un timp al marilor migraţii, pretextul unei expediţii italiene avea să apară spontan şi firesc. Accademia di Romania şi Asociaţia „Dacia”, a basarabenilor din Roma, ne-au invitat, pe mine şi pe Vasile Gârneţ, pentru a susţine o conferinţă, pe 31 martie 2010, pe tema Situaţia actuală a literaturii române din Republica Moldova. Sejurul de o săptămână şi deplasarea ne-au fost asigurate de Institutul Cultural Român.

O primăvară frumoasă, neobişnuit de caldă, dar familiară localnicilor ne-a întâmpinat în aeroportul „Leonardo da Vinci”, situat pe malul Mediteranei, ale cărei valuri păreau că invadează pista de aterizare. Ocru şi diverse nuanţe de maro sunt culorile predilecte ale clădirilor din capitala Italiei, pigmentate cu verdele închis al obloanelor, şi vegheate, de la înălţimi ameţitoare, de coroanele plate, ca nişte pălării cu boruri, ale pinilor uriaşi, sobri şi impunători. Legendarii pini romani flanchează Via dei Fori Imperiale, însoţesc ca un cortegiu taciturn şi măreţ carele triumfale ale împăraţilor, în trecerea lor pe Via di Sant Gregorio, de la Arca lui Constantin până la Piazza di Capena; pinii umbresc vilele somptuoase, înecate în verdeaţă, din Via Salari, colinele ce însoţesc Via Apia, sunt gardienii credincioşi ai marelui oraş. Dacă ai încerca să atentezi la integritatea lor, te aşteaptă o amendă de 1 000 de euro. Abia după ce i-am văzut, am înţeles că de dragul acestor pini imperiali, cum nu mai există nicăieri în altă parte, trebuia să ajung la Roma… M-am întrebat adesea, în capitala Italie­i: oare basarabenii noştri care muncesc aici observă frumuseţile sale? Cum îşi exteriorizează sentimentele, cum se manifestă, ce fac? În mod sigur, nu redactează impresii de călătorie. E un „moft” din alt secol, pe care puţini şi-l mai permit în vremuri de criză.

***

Roma e îmbibată de artefacte ale vechilor civilizaţii, însă, în egală măsură respiră şi prin plămânii legendelor urbane plămădite aici de artele secolului XX. Şi prima dintre ele este cinema-ul, disputat aprig de publicitate care, la rândul său, îi împrumută şi reciclează simbolurile. Berea „Peroni” (Nastro Azzurro): domnişoara în roşu, care coboară din avion şi se opreşte, pentru a-şi lăsa admirat zâmbetul de blitzurile zecilor de paparazzi îmbulziţi pe ambele părţi ale trapei. Şi statuia, magnifică, a lui Christos, purtată de un elicopter deasupra monumentelor milenare ale Romei şi peste acoperişurile cu grădini suspendate, de unde îţi fac cu mâna tinere voioase în costume de baie sumare – blocuri din cartierele noi, construite cu ocazia Jocurilor Olimpice de vară din 1960, în plină „expansiune” a neorealismului italian. Marea metropolă de pe Tibru şi-a relansat, mulţumită artei cinematografice, romantismele şi misterele. Imaginile cu vedete de film sunt la fel de indestructibil legate de mitologia locului precum Colosseum-ul, Piaţa Navona, insula Tiberina sau Bazilica Sfântului Petru... Una dintre aceste „efigii moderne” o alcătuiesc Audrey Hepburn şi Gregory Peck. Prinţesa rebelă şi ziaristul american din „Vacanţă la Roma” (1953, regie William Wyler, 10 nominalizări la Oscar) trăiesc o mare poveste de dragoste pe aleile  miticului oraş. Cei doi îndrăgostiţi savurează îngheţată pe treptele din Piazza di Spagna, colindă cu scuterul ulicioarele întortocheate, îşi fac declaraţii de dragoste în lumina arămie a unui amurg fastuos, pe fundalul unor ziduri încărcate de glorie. Audrey Hepburn şi Gregory Peck te însoţesc pretutindeni, îi vezi pe nenumăratele afişe şi calendare, comercializate la dughenele de suvenire, inspirând cu idila lor tulburătoare cuplurile de amorezi zburătăcite aici din întreaga lume, pentru propria lor aventură la Roma.

***

Sediul Accademiei di Romania a fost ridicat pe banii statului român, sub domnia Regelui Ferdinand, pe un teren de aproximativ 5.000 mp² în Valle Giulia, pus la dispoziţie, pe 8 iulie 1921, de Guvernatorul Romei. Iniţiativa fondării instituţiei, numită la acea dată „Academia Română de Istorie, Arheologie şi Arte Frumoase”, aparţine lui Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan (acesta din urmă fiind şi primul ei director). În 1947 regimul comunist din România a decis închiderea instituţiei. După două decenii de degradare lentă, lucrările de restaurare a clădirii s-au reluat în 1967 şi instituţia s-a redeschis în 1969, având statutul de Biblioteca Româna de la Roma. După căderea regimului totalitar de la Bucureşti, instituţia şi-a schimbat din nou titulatura, recuperându-şi destinaţia iniţială. Academia desfăşoară activităţi de promovare culturală, organizează expoziţii de artă, concerte, conferinţe şi spectacole. Găzduieşte tineri cercetători, titulari de burse de studiu în Italia, postuniversitare şi postdoctorale, în domeniile Istoriei, Arheologiei şi Artelor Frumoase…

Somptuosul edificiu e constituit dintr-un dreptunghi cu trei nivele şi are o grădină interioară sub cer liber, verde şi foarte cochetă, în care bursierii şi oaspeţii Academiei se pot reculege sau dialoga într-o atmosferă liniştită şi prietenoasă. Întâlnirea noastră cu diaspora basarabeană şi cu un grup de ziarişti români şi italieni, specializaţi în problemele imigraţiei, s-a derulat în spaţioasa sală de conferinţe, cu participarea dlui Mihai Bărbulescu, directorul Accademiei di Romania, a scrii­torului Ştefan Damian de la Cluj, stabilit la Roma. Au fost prezente gazdele noastre, conducătorii Asociaţiei „Dacia”, Tatiana şi Vitalie Ciobanu. Alte nume: Tatiana Chiriţă (sora cunoscutului editor şi traducător din franceză Gheorghe Chiriţă), talentata fiică a acesteia, Isabelle Haile, care a încântat asistenţa cu piese interpretate la pian şi voce. Profesoarele Valentina Corcodel, Claudia Lupaşcu, Liuba Marian, Nina Popescu, Emilia Gramatic. Ziaristul Victor Druţă de la Gazeta Basarabiei (publicaţie ce apare la Roma), Tatiana Fomin (verişoara politicianului Oazu Nantoi), tinerele Daniela Bivol şi Violeta Ciobanu, traducătorul Iulian Damian. Pe unii din aceşti oameni până nu demult încă-i mai remarcam pe la diferite manifestări politice sau culturale în Chişinău. Modelul e următorul: la un moment dat cineva dispare din „peisaj”, pentru ca să-l redescoperi, când nu te aştepţi, pe alte meridiane. Omul parcă e acelaşi, dar are un nou accent, un mod diferit de a vedea lucrurile, o privire încărcată de conştiinţa unor adevăruri inaccesibile înainte… Sunt foarte conectaţi la realităţile de acasă şi suferă pentru destinul „tinerei noastre democraţii”. Fiecare basarabean de la Roma are o istorie în spate, exemplară pentru condiţia de refugiat, pe care este dispus să ţi-o mărturisească de la un grad încolo al sincerităţii. Nu e uşor în Italia pentru nişte străini ca ei, dar abia ajunşi în peninsulă şi-au dat seama în ce „fundătură” au trăit în Moldova şi câte „secole” ne despart de Europa civilizată.

Asociaţia „Dacia” e implicată în numeroase proiecte de promovare şi acomodare a imigranţilor la nivelul comunităţilor locale, desfăşoară acţiuni de informare şi asistenţă juridică printre basarabeni, se ocupă de găzduirea şi organizarea diferitor turnee culturale la Roma, dar şi a unor întâlniri cu liderii partidelor din Moldova. Orice adunare publică înseamnă un bun prilej de a răspândi „fluturaşi”/foi volante cu informaţii despre activităţile Asociaţiei şi serviciile pe care le oferă. Mai ales în noaptea Învierii, la catedrala San Camillo, unde se adună moldovenii pentru „a lua lumină din lumină” (slujba se ţine în limba română), dar şi a schimba veşti despre cei de acasă. Responsabilii de la „Dacia” îşi doresc un interes mai pronunţat, mai puţin formal, o susţinere mai concretă din partea politicienilor de la Chişinău, nu doar pe durata campaniilor electorale, atunci când vin să „recolteze” voturile diasporei, cum se va întâmpla şi în această toamnă.

***

Italia te seduce deopotrivă cu îngerul care îşi bagă spada în teacă în vârful Castelului Sant’Angelo (simbolizând încetarea unei epidemii de ciumă în anul 590, dar şi sublimarea energiilor războinice în opere de artă, prezente din abundenţă aici, oriunde îţi arunci ochii) şi cu excelentele autostrăzi care leagă Roma de aeroport şi străbat ţara de la nord la sud. Tradiţie plus modernitate –  formula câştigătoare. În capitală însă traficul e nebun, cel puţin pe arterele principale. Traversările de intersecţii se fac prin acordul instantaneu al şoferilor (limbajul gesturilor este foarte elocvent şi adesea provoacă explozii de nervi, totuşi, pasiunile uşor inflamabile se sting repede şi oamenii îşi văd de drumul lor fără ranchiună). Foarte multe motociclete şi scutere strecurându-se abil printre maşinile blocate în ambuteiaje. Cele mai agreate sunt autoturismele de dimensiuni mici, Fiat-urile multifuncţionale, rar vezi vreun Jeep sau un Land rover. Străduţele Romei îţi cer multă supleţe şi abilitate. Automobilele Smart, cu două locuri, de asta sunt convenabile – le poţi aşeza nu doar în sensul ci şi „de-a latul” străzii. Aşa nu rişti să fii prins în capcana vecinilor, în parcare, şi îţi vei relua cu uşurinţă deplasarea în umbra pinilor imperiali.

Arrivederci, Roma! Vom mai avea destule de vorbit…

1