Îngerii şi râsu-plânsu

S-ar părea că îngerii sentimentelor sunt albăstrii şi, curios lucru, nu par deloc sentimentali, ci de-a dreptul calculaţi, până mai să cadă în raţionamente.

Îngerii raţiunii, adică – cei ai ideilor sau ai gândurilor, sau, poate – nu, ideile-gândurile nu sunt decât aripile acestor îngeri ai raţiunii, de culoarea – de ce culoare credeţi că sunt? – hai, imaginaţi-vă spectrul cromatic al lumii, al universului, al fanteziei, al visului domniilor voastre şi spuneţi-mi – de ce culoare sunt îngerii raţiunii cu aripi de idei, de gânduri?

Până vine vreun răspuns din partea voastră, – pardon, domniilor voastre, pentru că nu suntem în SUA, unde toţi sunt Tu, în cel mai bun caz – dumneata, pe când în Rusia Tu e o marcă de avion, de la numele constructorului Tupolev... Uite, domnule, intuitiv, acest text se ţine ca şi cum de sine însuşi, nu se trădează, nu se dezminte, – odată ce am ajuns la avion, înseamnă că suntem în ideaţia zborului, iar ace(a)sta – îi caracterizează pe îngeri. Îngerii zburători.

Aşadar, până vine răspunsul referitor la posibila culoare a îngerilor raţiunii, eu propun să considerăm că ei sunt – azurii. Adică, tot sinilii, dar mai intens albaştri şi iradianţi, pe când îngerii sentimentelor – sunt şi ei albaştri, numai că maţi, fără strălucire. Nu s-ar putea spune că sunt şterşi, ci oarecum lipsiţi de luciu, uşor împâcliţi, încât mai că-mi vine să zic că au o înfăţişare – generală – oarbă. De fapt, ei au o vedere mioapă şi o înfăţişare mată.

Iarăşi – bis! – curios lucru, însă îngerii ideaţiei fiind raţionali, concomitent, în anumite cazuri, pot fi şi sentimentali.

Asta e – lupta contrariilor în firea omului... Nu, nu e o abatere-interstiţiu de trecere la alt fir (de gând) narativ, sau un interval – între un gând şi un sentiment, ci e ceva ce vrea să spună că, mereu, în firea noastră, între sentimente şi raţiune, între raţiune şi sentimente se dă o – ei, nu, nu chiar luptă, ar fi prea tare spus, – nu se dă, ci se întâmplă o opunere, pentru primat, – care dintre ele ne va domina, într-un moment sau altul, firea, dispoziţia, conduita, condiţia, pe scurt – propulsia existenţială din acel infinitezimal interval al vieţii noastre, – să recunoaştem, nici ea departe de a fi considerată infimă ca dăinuire...

De aia se şi întâmplă că, atunci când parcă eşti predispus să cugeţi intens şi chiar o faci, te pomeneşti că eşti... foarte sentimental, că îţi dau lacrimile. Adică, atunci, în acea opunere au învins îngerii azurii, chiar ai raţiunii, însă care, vă spuneam, cad catastrofal în sentimente.

Şi invers. (Vă daţi seama: varianta a doua: când, iată, eşti pe cale să fii sentimental, dar, – nu! – eşti cugetăreţ!)

Iar când această opunere, – pentru că ne-am înţeles, nu se potriveşte să-i spunem luptă, – e una indecisă, nu se ştie care e mai tare şi mai mare, îngerul raţiunii sau cel al sentimentelor, – se întâmplă (de fapt, ţi se întâmplă) ceea ce în popor se numeşte râsu-plânsu, iar în filosofie – perplexitate. Se mai spune că omul e – crucit. Frumos, miezos, expresiv acest – crucit, numai că el nu ţine de rigorile filosofice sau psihosomatice. Deocamdată, poate. Până se mai democratizează (ele) şi filosofia, şi psihologia, pentru că ocultismul, spiritismul tot mai ofensive sunt, ca un diluant irezistibil, şi ne vom pomeni că întâlnim în tratate de filosofie expresii de felul: „Nietzsche se cruci!”, înainte de a declara că Dumnezeu e mort.

Discutam astea, încercând să nuanţăm, cu o bocitoare de profesie. Anume că: bocitoare de profesie. De fapt, domnişoara Mariana Majuru – aşa îi spune, şi e domnişoară, cred eu, pentru că, de regulă, bocitoarele sunt nefericite în căsătorie, – absolvise facultatea de filosofie la o universitate privată, dar, dintr-odată, i se ilumină, în fire şi... autoinstruire, adevărata vocaţie: să se facă bocitoare. Locul ei de muncă e la Braşov şi în împrejurimi. Pe acolo, din când în când urşii coborâţi în oraş, la ghenele de gunoi, după hrană, sfâşie vreun localnic neprevăzător sau vreun turist gură-cască, astfel că absolventa facultăţii de filosofie, devenită bocitoare patentată, nu duce lipsă de angajări în revărsări de jelanie.

Anume aici mi se lumină că, de fapt, îngerii sentimentelor sunt raţionali, iar cei ai raţiunii – sentimentali. Pentru că ce alta dovedeşte jelania, din datorie şi angajament, a bocitoarei profesioniste, decât anume atare ciudată, dar intim-reală dihotomie? Ea, fără a suferi, propriu-zis, pentru cel sfâşiat de dihanie, la Braşov şi prin împrejurimi, boceşte, uneori chiar reuşind să şi lăcrimeze fără ajutorul glicerinei, dar aceasta, de fapt, este însăşi raţiunea sub mască de sentiment sfâşietor. Bineînţeles, şi aici e ceva din râsu-plânsu, dar nu completamente, ci parţial.

Astfel că, seară de seară, când aflu la PRO TV că la Braşov, în plin oraş, lângă vreo ghenă de pe aleea de sub Tâmpa, a mai fost sfâşiat un localnic... Pentru că unii dintre braşoveni obişnuiesc să umble după urşi, ca să-i fotografieze, să-i filmeze, ieşind că, de fapt, – să-i alimenteze cu propria lor carne de oameni nesăbuiţi! Ba mai mult: în cartierul Răcădău, mai ales, unde containerele de gunoi se golesc de două ori pe zi, unii aşa-zişi iubitori de animale au ajuns să pună la ghene platouri cu prăjituri şi cu ciocolată, să atragă urşii pentru a-i putea fotografia şi filma... Aşa că acolo, la ghene – haţ! – ursul cu gheena! Drept urmare, licenţiata în filosofie, astăzi – celebră bocitoare profesionistă, va ţine iar un recital de pomină. Iar de cade în labele ursului vreun turist străin, rânduiala cu bocet se face până la tren, iar dacă rudele venite să ridice bietul nenorocit doresc – bineînţeles, plătind, – bocitoarea poate să însoţească, melopeic, sicriul până la aeroportul Otopeni sau chiar până la cel de destinaţie, din Germania sau Italia, să zicem, pentru că, de când suntem intraţi în UE, nu mai avem probleme cu viza. Astfel că absolventa de filosofie e totdeauna cu paşaportul la îndemână, în poşetă, pentru că nu se ştie când – pac! – apare momentul potrivit pentru a însoţi vreun nefericit în patria sa mumă.

Iar eu, vă spuneam, serile, de cum aud din gura crainicului TV cuvântul „ghenă”, îmi spun că iarăşi situaţia nu e tocmai roză. Cum zice dicţionarul de argou, iar ajuns-a cineva ghenă...

Dar cel mai curios lucru mi s-a întâmplat pe cale cybernautică. Adică, deunăzi, via internet, primesc de la cunoştinţa mea, absolventă a facultăţii de filosofie, care astăzi îşi câştigă viaţa prin bocet, un text. (Îşi câştigă viaţa prin… moarte, cum ar veni…) Text ataşat intitulat „Îngerii”. Nu, ne e spam, îmi zic, nu sunt viruşi, pentru că deja cunoşteam adresa electronică a expeditorului, – mai făcusem schimb de ceva mesaje.

Prin urmare, citesc, şi îmi dau seama că în textul în cauză ar fi o intenţie de nuveletă. Aşa ceva.

De altfel, textul nu e prea extins, aşa că îl reproduc şi pentru domniile voastre:

„Îngeri ai simţămintelor, pogorâţi asupra mea, atingeţi-mă cu aripile voastre sinilii, învăluiţi-mă cu aura voastră! Priviţi în jos la sfâşietoarea tristeţe ce cutremură pământul! Vă aştept, o, îngerilor! Pielea mea s-a uscat, ca cea din legenda mankurtului (de minte scurtului) lui Cinghis Aitmatov – pielea lipită pe capul ras al jertfelor care, de la calota tot mai încleştătoare, au a-şi pierde memoria, a-şi uita părinţii, neamul, ţara! Pielea mi s-a uscat, ochii mi-s învăluiţi de întuneric, iar genele – acoperite de praf argilos. Nu mi-a rămas decât unul creierul, lunecos, tumefiat, ce pulsează în locul inimii. Creierul lunecos ca un tobogan al disperării, al bocetului! Aruncaţi barem o singură privire spre mine, fie şi fugitiv(ă), şi poate că după aceea sângele meu va începe din nou să circule, să se înfierbânte, iar ochii – să vadă! Vă rog, nu-mi întoarceţi spatele! Nu începeţi a vă mesteca sau rumega guma! Încetaţi să mai goniţi muştele cu îmbârligături şi şfichiuiri de coadă! „Mu-u!” – îmi răspunseră îngerii. Şuier de bici, dungi roşii pe pielea spinării, pas împleticit spre zalhana”.

Cuvântul „zalhana” nefiindu-mi cunoscut, am deschis dicţionarul, aflându-i sinonimele: măcelărie, abator, tăietorie, belitoare... Livresc: scaun.

Bu-u-un! (Uite, dom’le, mă surprind că acest „bu-u-un!” pe care îl rosteşte omul consună perfect cu pateticul „mu-u-u(n)!” cu care îi răspunseră îngerii bocitoarei noastre profesioniste. Din Braşov. Cu adevărat, râsu-plânsu! Sau, poate, – râsu-pâs(u)! Anume că – pâs(u): a nu (mai) spune nimic... Mai ales, cuvântul „ghenă”, „gheenă”... Pentru că din nou acolo... sub Tâmpa... (ce loc bine botezat!)... Iar se declanşează domnişoara absolventă la filosofie care în noua sa profesie vede doar un singur inconvenient: cam mult timp trebuie să umble în veşminte cernite... Încolo... cine ştie... De fapt, filosofiei îi cam merge în negru... Nu că i-ar sta bine, cum se mai zice, dar de mers – îi merge. În negru. De altfel, ca şi...

Pâs!

1