|
adagio
chestii comune, hainele noastre atât de aproape,
lucruri simple pentru care se moare
vocea grăbită, tu, eu, câteva repere pentru tristeţe
răguşire îndesită înspre sfârşit, ar fi suficient atât
ar fi impecabil un zâmbet, de bun rămas, cât nu
tocmai se pleacă
nimic despre mine
despre noi
în trecut
am descris
doar mersul tău pe care mi-l voi aminti mult după
şi fuga pentru final.
incert
îmi zice că îi place să meargă prin parcul ăsta de
spital
ori cum se aud seara liliecii vai spune tu nu i-ai auzit
citesc pe plăcuţa de la intrare
atenţie epidemie acces restricţionat persoanelor
străine
dau pasul în urmă silvia păşeşte încrezut
tremur mă fac şi eu c-aş fi curajoasă
dar continui să pun întrebări
locuri nu sunt pe bănci dar mai ales pe băncile
umbrite
un bazin sec între alei şi poteci
ar fi fost mai lin sufletului dacă era cu apă
stăm pe beton călcâiul se sprijină-ntre fragilul
ierbii şi piatră
nu atât furii cât regrete-n cuvinte despre lucruri
care nu se spun în glas
şi aerul se face greoi poate mai uşor înăuntru
acum citesc acum înţeleg
îmi pare rău că în parcul catedralei nu cresc flori
de câmp
să fi luat pentru ea
se apropie o haită de câini vagabonzi
povestesc mai departe cu vocea întreagă
silvia îşi înfinge degetele în palma mea
peste durere spaima chircită-n stomac
o carne aproape că tremurândă şi ochii aţintiţi
înspre bătrânul
care aruncă răbdător pâine pentru câini
de parcă acolo în locul lor
ar fi o fantomă
chip
dimineţi răsuflecate fără calendar
îmi deschid ferestrele
trag de obraji soarele ştirb
mă cheamă pe strada cosmonauţilor cu lilieci violeţi
într-un septembrie atât de străin
ochiul meu care atunci tremura
acum priveşte
sunt anii de triumf
o ameţeală stranie mă copleşeşte zilnic
ca într-un somn adânc cu visele cusute
îmi satisfac spaima într-o seară bolnavă
străinii sunt mai primitori de rugă decât mine
ne vizităm trecutul din obligaţie
mergem pe trasee ştiute
ne şiroim prudent haina de garduri
strângem colacul fierbinte de duminică
ar putea fi semn de salvare
îl înţeleg doar cei mici
nu uităm drumul spre biserica
în care ne-am învăţat copilăria
să stea în picioare
la început imitând gesturile bătrânilor
care îşi ştiau păcatele
apoi aflam de aura bolnăvicioasă
o jale surdă îngrămădită acolo
fantomele stau de veghe să nu bată vântul
să nu se stingă lumânările
să nu plângă cei dragi
dar vântul se tot strecoară
pe alocuri
stinge lumina
îşi urlă singurătatea
poeţii criminali
să alergi
noaptea prin oraş
admirând blocuri imens luminate
peste tot
oamenii care te ocolesc sunt mai înalţi decât tine
nimeni nu-ţi ştie fericirea
asta te face
importantă
reala fericire e c-ai golit cafenelele
în căutarea unui om care să iubească poezia
ai moravuri solide de 5 ani
nu ţi-ai mai luat o haină nouă
cufundată fiind în lecturi de duminică
ce nu se vor sfârşi nici după sâmbăta următoare
resemnare
nu poţi să ghiceşti ce s-a strigat în urmă
după câteva zbateri
sau cât din tine a rămas
după acele cărămizi intermitente
dar peste care nu poţi păşi decât după o prăbuşire
nimeni nu te-ar fi lăsat să pleci
dacă nu ai fi deschis uşa cu mâna ta
o secundă prea strâmtă
ca să-ţi expiri tot aerul din plămâni
înainte să arzi
setea de viaţă ce te apucă la trezire
când realizezi că în urmă a fost
un simplu coşmar
în care ţi-ai trăit sfârşitul
în ‘07
am grijă cât răsărit pătrunde
înăuntru, întind rufele la uscat,
îmi zgândăr curajul
să nu mă arunc
dau apă la rădăcini
- eagles ar fi bine acum
eagles e bine tot timpul -
mă uit absent cum o albină
şi
nu spun nimic
când adorm
un pat de păianjen se sfarmă
sub mine
aş putea să mă prefac fericită
la fel ca-n ‘07
când vroiam să mă tund
şi nu aveam foarfece
vreau să vorbesc cu ţup
despre cât trebuie
să aştept deschiderea şanţului
ăsta cu cactuşi pe margini
şi când întinderea mâinii
nu o să mai fie blocaj
*
andreea se
ridică în vârful
picioarelor la balcon
niciodată n-am mai
văzut atâta verde în chişinău
fumul de ţigară
adaugă ceaţă peste clădiri
câteva lacrimi mai curg pe obraji
senzaţie că a mai păţit
aşa rătăciri
cârpiţi-vă orizontul le-am spus
să-mi iau ultima dată cartofi free un puişor şi un
machiatto fierbinte
apoi las totul
să fiu vagabond dharma
să-mi tratez sinusita cu lapte fierbinte cu miere seara
şi cinci minute
de stat cu capul în jos zilnic
să nu mai se facă spargeri de uşi
în tine
şi dinspre
şi somnul
să mi-l duc în braţe oriunde
orice urme de tălpi pe inimă nu le observ
fă cum ştii
muşcăturile de la ţânţari le-aş roade până la sânge
nu-mi mai pasă de ce se poate întâmpla mai departe
vreau să-mi dorm toată viaţa
să-i trimit dracului pe toţi cei pe care i-am tot luat
pe din ocolişuri
când situaţia a cerut rafinament
să scriu şi eu un text piramidal răsturnat
să-mi asum spusele că l-am făcut bine
că-s mare şi...
că scriu bine oricum
să pot combina clişee cu ceea ce nu se spune cu voce
şi ceea ce contează de fapt
mai mult decât altele luate-mpreună
să te ştiu în preajmă
chiar şi când nu eşti
să vină toamnă
dar de fapt...
altcineva
să observ lipsa de întuneric
să sting lumina ca să-mi apară
|
Inapoi la cuprinsul numarului