„Bildungsjurnalul” lui Andrei Pleşu (Note, stări, zile)

Volumul lui Andrei Pleşu Note, stări, zile (Bucureşti: Humanitas, 2010) este o specie inedită, putem spune, de jurnal de instrucţie şi formare, un „Bildungsjurnal” în vremuri de cumpănă, cuprinzând însemnări, timp de patru decenii, între anii 1968 şi 2009.

„Cuvântul înainte” conţine o profesiune de credinţă. Autorul declară, pe de o parte, că îl incomodează egolatria pedantă, prezentă, inevitabil, îndărătul fiecărei note, că nu crede în înregistrarea contabilă a meteorologiei cotidiene (este adevărat, pe alocuri dăm de o „meteorologie a lecturilor”, dacă e să folosim formula lui Radu Petrescu, nume deloc întâmplător în definirea jurnalului). Pe autor îl deranjează transformarea intimităţii proprii în spectacol planetar sau exhibarea patetică a unor mostre de zbucium privat. Jenant i se pare şi encomionul indirect, notat scrupulos, cu o ipocrită modestie („M-am întâlnit deunăzi cu profesorul X. de la Sorbona, care era încântat de conferinţa mea de-acum două săptămâni. O amabilitate, fireşte. Sau poate nu.”).

Pe de altă parte, totuşi, Andrei Pleşu admite că „un jurnal poate avea o utilă dimensiune documentară: poate consemna împrejurări de epocă semnificative, întâlniri cu oameni interesanţi, conjuncturi sufleteşti neobişnuite, informaţii de istorie politică şi culturală (cu condiţia depăşirii oricărei anecdotici minore şi a oricărei afectări auto-referenţiale)”, de altfel o condiţie care trimite la poncifele mai multor jurnale mediocre. Îmi apar involuntar în memorie o sumedenie de banalităţi din caietele şi jurnalele lui Liviu Rebreanu, care, raportate la scrisul său, se fac substanţiale, uneori picante şi extrem de savuroase.

În logica îndreptăţirii jurnalului ar fi şi „excelenţa stilistică”, pentru că „proza unui mare scriitor este, oricând, bine-venită”, iar „jurnalul mai poate avea şi savoarea picanteriei, dacă dezvăluie „dedesubturi”, evoluţii inavuabile, confesiuni nemiloase”. Fără a evacua genul din literatură, autorul are convingerea că „obiceiul de a te situa în centrul observaţiilor şi analizelor proprii probează o dilatare a personalităţii”, care nu îl ispiteşte şi, prin urmare, încheie sentenţios: „Cred, mai curând, că nu suntem fericiţi şi întregi decât când uităm de noi înşine”. O idee care luminează creştineşte.

Ideea editării acestei cărţi stă în despărţirea sau uitarea de sine, în descoperirea alterităţii sale: „îmi fac iluzia că nu eu sunt prezent în paginile ei”. Andrei Pleşu mărturiseşte: „Prezent e un ins care, între 19 şi 60 de ani, a traversat (şi traversează încă) un episod de Bildung, adică de instrucţie şi formare. În definitiv, ceea ce ofer este istoria fragmentată a unui autodidact. Ea poate interesa, cred, o categorie de cititori (mai ales tineri) aflaţi în căutarea unui drum, a unui orizont de interogaţie şi de lectură care se alcătuieşte, în fond, de la sine, prin întâlniri modelatoare, curiozităţi, obsesii, şanse şi neşanse existenţiale, candori şi eschive, oportunităţi provocatoare, surprize şi inerţii. Dincolo de vremuri, mai mult sau mai puţin apăsătoare, dincolo de accidente şi precarităţi auto-biografice, dincolo de limitele şi derapajele personale, un asemenea drum este posibil şi merită asumat. Asta e tot. Nu vreau să demonstrez, prin paginile care urmează, nimic altceva. Nu mă propun ca model, ci ca studiu de caz”. Anticipând întrebarea despre rostul unei asemenea cărţi, autorul se destăinuieşte: „M-aş bucura, fireşte, ca cititorul să dea, din când în când, şi peste vreun gând stimulator sau peste vreo formulare izbutită: să cadă pe gânduri sau să se amuze”.

Drept moto al acestui jurnal ar putea fi luat un citat programatic din 29 martie 1968: „Gauguin: „…mă voi forma din nou, departe de toţi oamenii” (Descartes: mă voi forma din nou, departe de toate certitudinile)”.

Cartea este un amalgam de fragmente selectate din caietele autorului, un amestec de texistenţe, evenimente, împrejurări, impresii şi stări, o emanaţie a unei sensibilităţi uneori jucăuşe, alteori exacerbate, cu judecăţi pregnante, oarecum neobişnuite, cel puţin, pentru vremurile unui regim totalitar. Recunosc că lectura acestei cărţi mi-a produs mai multe satisfacţii, dar mi-a stârnit, din păcate, şi mai multe tristeţi şi regrete când mă gândesc nu numai la evenimentele şi cărţile care m-au marcat, dar şi la propriile mele ambiţii, neputinţe, experienţe şi speranţe.

Compartimentat în Note, stări, zile (care constituie o parte substanţială), Texte comentate, Anexe, volumul mai propune o mică antologie pentru vremuri de tranziţie şi recitiri răzleţe cu ţinte precise în actualitatea stringentă. Majoritatea textelor au apărut, de-a lungul anilor, în Dilema. „Le-am ales dintr-o sumedenie de caiete vechi, care conţin o materie cam de 5-6  ori mai amplă decât cea selectată”.

O decepţie e că te poţi alege cu unele aşteptări înşelate. Zgârcit, foarte zgârcit e Andrei Pleşu în însemnările sale despre Constantin Noi­ca, Petru Creţia şi Gabriel Liiceanu, dar nemăsurat de generos, de o vorbă, cu amintirile revelatorii despre renumitul Trabant, reanimat în câteva pagini memorabile prin pitoresc şi exactitate, prin acuitatea reprezentărilor („Am fost, vreme de zece ani, şofer de Trabant”). Fragmentul este de fapt un superb elogiu adus posibilului care e mai tare decât realul.

I-am putea reproşa diaristului şi impresiile fugare de la 1991, reţinând la Chişinău doar nişte interogaţii dezarmante dintr-un dialog jenant. „Cum putem avansa către o „confederaţie culturală”? Uneori, notează autorul, interlocutorul de peste Prut se ascunde sub candoare lirică şi tragism („Suntem nişte copii cu inima în afară – spune Grigore Vieru. Trebuie să o reaşezăm la locul ei”). Aportul românesc e simultan dorit şi temut: „Daţi-ne cu linguriţa, cum dai bolnavului, nu cu polonicul”. „Nu putem asimila cu toptanul”. Cineva mi se plânge de nivelul general al vieţii intelectuale („suntem la genunchiul broaştei”). „N-am trecut de Bolintineanu” – îmi spune altcineva. Stau de vorbă cu oameni cât se poate de realişti: ştiu ce le lipseşte, ştiu ce vor. (Dincoace nu suntem la fel de lucizi şi exacţi.) E acută necunoaşterea limbilor străine. Un tânăr scriitor analizează raportul dintre socialismul victorios şi alunecarea în provincial şi marginalitate. Ideologia provincializează. „Noi ce să vă dăm? N-am vrea să fim mereu cei care cer”. „Să ieşim în lumea largă?” – ricanează cineva. „Dar trebuie mai întâi să ne regăsim pe noi înşine. Când nu te-ai aşezat încă în naţional, e o fudulie să vorbeşti de universalitate”. Şi un argument imbatabil: „Tip de dezbatere românească: grâu sau orz? Mai bine grâu. E mai ortodox. Sau, poate, mai bine orz. E mai european…”.

Deosebit de sugestivă e strategia debutului acestui jurnal substanţial (o notă făcută la 1 ianuarie 1968) cu autoironii şi persiflări: „Mă regăsesc, nu fără vanitate, în câteva locuri din jurnalul lui Jules Renard. În umorile lui, de pildă, marcate de ciclotimie: când încântat de sine, când sigur că va rata, când bucuros să piardă timpul, când hărţuit de simţul datoriei. E spiritual şi stupid, galant şi gaffeur, chinuit, înspăimântat de ridicol, leneş. Reacţionez, citind, la fel de ambiguu: sunt deopotrivă flatat şi indispus. Un păgubos joc dublu: să trăieşti şi să te analizezi în acelaşi timp. Şi din cauza acestei duplicităţi, să le faci prost pe amândouă”. Pe bună dreptate, afirmă autorul: „Suntem, neîndoielnic, şi ceea ce citim”.

1