Adrian Marino şi „succesul ideologic” (Adrian Marino, Viaţa unui om singur)

Autorul Vieţii unui om singur îşi asigură în repetate rânduri cititorii că abia după 1989 şi-a putut recăpăta „adevărata identitate: cea ideologică” (p. 140), căci decenii la rând ar fi fost constrâns să facă „figură doar de... teoretician literar” (p. 257), deşi ştia că în realitate e „un ideolog „înnăscut”... preocupat de proiecte de organizare teoretico-ideală” (p. 451). Reparaţia identitară, deşi tardivă, îi oferă şansa „de a deveni un mic „ideolog” în sensul secolului 18” (p. 463). Iar singurul aspect care îl interesează în scrierea autobiografiei sunt „momentele cu adevărat cruciale ale evoluţiei ideologice” (p. 63), oferind cititorului un gen de scriitură mai rar întâlnit – o „autobiografie ideologică”.

Această clarificare identitară generează totuşi o întrebare derutantă: de ce şi‑ar dori cineva să fie ideolog, fie şi în sens „clasic”? Cuvântul „ideologie” încă mai este încărcat de nuanţele marxiste ale falsei conştiinţe, deşi nici accepţiunile postmarxiste nu califică ideologia drept identitate de vis. Pentru postmarxişti ideologia e produs al unui aparat ideologic de stat (familie, şcoală, biserică, media) care ne modelează şi ne reproduce social pentru a fi integrabili în societate, dar şi o fantasmă necesară, ţesută din oroarea noastră faţă de real/neant; iar din perspectivă poststructuralistă ideologia e modalitatea prin excelenţă de a pune capăt pluralităţii şi indeterminării sensului, de a injecta certitudini în limbaj pentru a face posibilă decizia şi acţiunea.

Care este atunci specificul ideologiei ce se califică drept dorinţă a întregii Vieţi (viaţa autorului şi cartea autorului)? În capitolul „Închisoarea”, Marino afirmă că doar criteriul ideologic a fost şi a rămas „mai important decât toate aspectele închisorii, chiar şi cele „morale” (p. 64), căci doar criteriul ideologic, şi anume liberalismul opus totalitarismului, oferă sens celor 14 ani petrecuţi în închisoare şi domiciliu obligatoriu. Iar liberalismul lui Marino capătă diferite nuanţe pe parcursul Vieţii…. Conform propriilor mărturii, la facultate are loc „orientarea ideologică a primelor lecturi” (p. 37) şi descoperirea că „există un om universal”, „o lume unică fără barie­re... one world” (p. 37) şi constată că „nu întâmplător aveam să mă ocup, mult mai târziu de republica literelor, de literatura universală” (p. 37). Pe parcursul anilor, Marino mai descoperă că e „un neo-paşoptist fără voie” şi că repeta involuntar „momentul paşoptist: când totul trebuia luat şi construit de la început” (p. 133), în cultura română desigur, acest paşoptism devenind parte a liberalismului său. După 1989, Marino îşi formulează doctrina liberală ca în manuale, de ex. „1. recunoaşterea şi respectarea drepturilor omului; 2. disocierea radicală între stat şi naţiune; 3. diminuarea cât mai mult posibil a intervenţiei statului în toate domeniile” (p. 346), cu numeroase insistenţe asupra rolului crucial al aşa-zisei „pături mijlocii” care va genera o Românie prosperă, urbană, democratizată (de ex., Marino preferă unei Legi Ticu despre demascarea colaboratorilor cu Securitatea „un proiect ideologic, social şi economic al unei Românii viitoare – o Românie a păturii mijlocii”(p. 99)).

Cosmopolitismul şi universalismul lui Marino sună admirabil. În Etiemble sau comparatismul militant (1982) şi în alte lucrări ce vizau republica literelor, Marino  se declară împotriva naţionalismului, imperialismului şi colonialismului şi oferă un mod de a gândi universalitatea, nu numai spaţial, ci şi „esenţial”, considerând că din totalitatea literaturilor existente se poate extrage o serie cât mai completă de elemente comune, iar pe baza lor să se elaboreze „adevărata teorie a literaturii” (p. 208). Deşi în Viaţa... afirmă deseori că se distanţează de tot ce a făcut până la 1989, subscrie totuşi la idealul universalist de cândva: „Literatura (respectiv critica) universală. O realitate şi un ideal în care cred cu tărie. O mică prefigurare a literaturii viitorului. Fără frontiere administrative, canoane restrictive” (p. 224).

Universalismul său încearcă să integreze într-un mod tulburător cultura română şi neopaşoptismul aferent: „Nu concepeam cultura şi literatura română.... decât ca o parte, un fragment al totalităţii spirituale şi culturale universale” (p. 208). Astfel Marino declară că nu a urmărit niciodată himera de a deveni „autor străin”, ci doar de „a ieşi din România în Europa în calitate de autor român” (p. 199), iar cărţile şi publicaţiile străine ar corespunde programului său personal, cultural şi ideologic de a „ne face cunoscuţi” în lume, de a fugi de colonizarea culturală, de a sparge monopolul reflecţiei critico-teoretice occidentale. Visul lui Marino era o „cultură română solidă, rezistentă, originală”, dar nu vedea decât „compilaţii, sincronizări mecanice, alinieri docile şi minore la ultima modă intelectuală” (p.329). Efortul depus de autorul Vieţii... viza cel puţin un dublu scop: să afirme cultura română şi totodată să propună la nivelul întregii lumi (academice) o nouă modalitate de a gândi literatura: „...de a intra fără complexe în critica internaţională” (p. 225).

Refuzul colonialismului cultural, precedat de demontarea unor figuri mitice ale teoriei literare, precum Roland Barthe­s căruia i-a fost asistent o vreme, este tulburător, mai ales datorită riscurilor pe care le semnalează autorul însuşi, care mărturiseşte că până la redactarea Vieţii... nu a făcut publică această poziţie, căci ea putea primi, fără voia sa, conotaţii naţionaliste. Totuşi, riscurile căderii într-un naţionalism soft nu sunt epuizate prin această confesiune. Încercarea sa de a modela ideologic o „altă Românie” şi de a arăta că, deşi cultura română e particulară ea poartă universalul în fibra ei, pare un argument secund faţă de construcţia cosmopolită universală a „republicii literelor”, iar distanţarea de cărţile şi pretinsa identitate falsă de până 1989 prejudiciază acea luminoasă construcţie/operă cosmopolită. Şi mai e un risc aici, probabil nebănuit de autorul Vieţii...: recăpătarea după ’89 a identităţii de „ideolog liberal” ar putea cădea într-un colonialism cultural dar şi ideologic pe care a dorit programatic să-l evite: pentru cine sună original nişte principii ca respectarea drepturilor omului, disocierea între stat şi naţiune, diminuarea intervenţiei statului? După ’89 legiuni de analişti politici şi experţi de politici publice afirmă în cor aceste lucruri cu scopul de a implementa multrâvnitele valori ale liberalismului occidental în spaţiile postcomuniste. Şi apoi de ce ar insista A. Marino atât de mult pe „idei ideologice liberale româneşti”, dacă e posibilă perspectiva ideilor liberale de oriunde, dat fiind cosmopolitismul său de cândva atât de plauzibil?

Revenim la legătura dintre Marino şi entitatea numită „cultura română” care se developează în toată intimitatea ei pe parcursul Vieţii... Deseori după zile de scris şi redactare, epuizaţi şi obosiţi, la capătul răbdării, A. Marino şi doamna L. se consolează reciproc: „Pentru cultura română” (spunea el). Doamna L. răspundea: „... pentru tine” (p. 496). Doamna ar putea fi destul de aproape de adevăr(ul liberal), căci din perspectiva liberală („îmbrăţişată” de autor), cultura română nu există în sine, ci doar în măsura în care şi-o revendică persoanele concrete când fac opţiuni, pardon, personale. După ’89, proiectul lui Marino şi cel al României sunt unul: „ştiam tot mai bine ceea ce doream. Şi mie şi întregii societăţi şi culturii româneşti” (p. 344). În ultimele pagini ale Vieţii..., pariul lui Pascal este reformulat prin pariul culturii române „dacă-l câştig, câştig totul. Adică, cel puţin deschiderea altor perspective, utile, fecunde – măcar în parte – culturii române” (p. 517). Miza atât de mare pentru entitatea numită „cultura română” ne-ar putea părea excesivă, dar cele detectate până acum nu epuizează încă profunzimea legăturii pătimaşe dintre cultura română şi A. Marino. Mai e un fald greu de nuanţe şi plin de explicaţii, justificări şi legitimări.

Întrebarea dacă Marino a colaborat sau nu cu securitatea, după cum se ştie, nu îşi găseşte un răspuns clar în Viaţa unui om singur. Oricum, descriind în amănunte unele situaţii când simple răspunsuri pe care trebuia să le dea autorităţilor, îndeosebi în perioada întemeierii şi editării Cahiers roumains d’etudes litteraires, ar fi putut trece drept cedări, afirmă: „nu aveam deloc sentimentul cedării personale, dintr-un motiv pentru mine esenţial: apăram o serie de proiecte culturale importante” (p. 240). Marino se întreabă ce este preferabil: un gest sublim unic de contestare deschisă şi definitivă a autorităţii sau faptul de „a întemeia prima revistă românească de studii literare, în limbi străine, a scrie mai multe cărţi...?” (p. 240). Deşi afirmă că ambele răspunsuri pot fi acceptabile, iar pentru aceste dileme teribile trebuie culpabilizat regimul care le genera, cititorii Vieţii... ar putea detecta o speranţă camuflată în afirmaţia „opera” salvează în cultură, în ultimă analiză, toate slăbiciunile „creatorului” (p. 229), altfel spus, o speranţă că o posibilă colaborare cu poliţia politică nu ar trebui să de-legitimeze construcţia intelectuală şi teoretică. În acelaşi timp, întrebarea de ce ar fi scrierea de cărţi o activitate importantă, valoroasă „în sine”, îndeosebi indiferent de preţ, rămâne fără răspuns.

Preţul pentru operă oricum a fost enorm, afirmă în repetate rânduri autorul Vieţii... Privaţiuni, umilinţe de tot soiul, student sărac la 60 de ani, documentări sub „emblema eternului şi inevitabilului xerox” (p. 154), jungla vieţii literare de acasă, „mentalitatea mic-profesională” (p. 201) din Occident, concurenţa acerbă şi toate mecanismele validării eforturilor deopotrivă de acasă şi din străinătate. Datorită preţului plătit şi amintirilor neplăcute pe care le-a provocat geneza şi receptarea lor, autorul îşi repudiază cărţile de până la 1989: „nu îmi mai plac, nu le mai „iubesc” (p. 140). Pe alocuri Viaţa unui om singur pare nu o „biografie ideologică”, ci o autocritică a unei fiinţe umane care îşi disecă neîncetat şi necruţător nevoia de succes. Autorul afirmă chiar că doreşte să analizeze în cazul său „cum funcţionează întreg mecanismul marginalizării, eliminarea progresivă din sistemul de referinţe şi date” (p. 473) şi disecă mecanismele recenziilor reciproce, procedeele mafiilor şi grupurilor (literare) închise care consacră sau, dimpotrivă, izolează, ignoră, blocând succesul. Astfel, contabilizează câţi autori şi de câte ori îl citează şi uneori constată că nu e amintit în antologii, articole şi se întreabă cu nedumerire cum se poate să fii cel mai tradus critic român în străinătate (aminteşte că cele 11 volume de critică şi teorie literară publicate în limbi străine sunt mai multe decât volumele „generaţiei Lovinescu-Călinescu-Vianu” luate la un loc) şi nimeni să nu facă niciodată nici cea mai mică menţiune în acest sens. Privindu-şi opera, afirmă că a existat „o recepţie reală, uneori chiar masivă, dar strict marginală şi fără nici o influenţă” (p. 488), la fel cum constată că Dicţionarul de idei literare (o altă operă a sa importantă) e doar un „folclor documentar”, un „bun public” (p. 489), fără „influenţă reală”, fapt care i se pare absurd şi o „nedreptate obiectivă”. Autorul ţine să asigure cititorul că nu caută vreun succes personal: „Dacă deplâng o evidentă lipsă de „recunoaştere” cauza este alta, categoric profund regretabilă pentru nivelul spiritual românesc... Eram şi sunt ferm convins că măcar unele dintre ideile mele sunt necesare şi utile României moderne, iată de ce mă preocupă „publicitatea” lor, spargerea unor blocade, indiferenţe şi obstrucţii. Nu este deci vorba de căutarea unui „succes” personal, egocentric, ci de unul obiectiv” ( p. 477). Succesul obiectiv dorit de A. Marino ar fi şi „succesul ideologic” (p. 487) necesar României.

Prin urmare, în viaţa celui ce se declară un om singur, totul a fost făcut în numele culturii române, care însă nu a băgat de seamă eforturile depuse: „Poţi „să mai iubeşti” o cultură care nu a înregistrat... o asemenea activitate?” (p. 226). Autorul recunoaşte că această concluzie l-a „mizantropizat” (p. 226). Aici ar fi şi „cheia” atitudinii, nu doar critice ci uneori vitriolante, faţă de contemporanii săi care sunt apreciaţi în măsura în care contribuie la succesul ideilor necesare culturii române, idei care au fost generate de A. Marino.

Convingerea lui Marino este că orice geniu, fie el contemporan sau nu, „cade inevitabil sub critică” (p. 48). Subscriu la această convingere, dar cu infinita părere de rău că A. Marino consideră, în propoziţia imediat următoare celei despre geniu şi critică, condamnarea la moarte a lui Socrate drept o formă a criticii: „La Atena aş fi votat, fără nici o ezitare, pentru condamnarea lui Socrate.” (p. 48). Să nu fi văzut Marino că Socrate doar îşi exersa spiritul critic şi îi învăţa şi pe alţii – care aveau urechi de auzit – să-l exerseze, iar  „crima” lui Socrate a constat tocmai în critica ideilor celorlalţi, în examinarea şi demascarea ideilor primite de-a gata?

Prin paginile Vieţii... răzbat deseori calităţi aproape socratice ale autorului, dar care sunt contrazise de insistenţa unor afirmaţii cu sens invers, la fel cum revendicarea calităţii de ideolog, care presupune formularea unor convenţii drept adevăruri şi respectarea lor, e în contradicţie cu războirile cu familia, liceul, şcolile prin care a trecut, descrise în capitolul intitulat sugestiv „Primele represiuni” şi care indică refuzul oricăror „aparate” de reproducere ideologică şi socială. „Ideologul” e apoi în contradicţie cu statutul de „antielev” al lui Călinescu, dar şi cu statutul de liber profesionist cu care se mândreşte, căci fiind fără carte de muncă era şi fără frica de a putea fi ameninţat cu vreo concediere, retrogradare şi astfel şi-a păstrat libertatea de scris şi acţiune. Refuzul de a subscrie la legile „junglei vieţii literare”, ca şi incapacitatea de a se articula la canoanele vieţii universitare occidentale, nu sunt în armonie cu dorita cuminţenie a unei clase mijlocii, burgheze care se reproduce şi există tocmai prin respectarea convenţiilor.

Oricât de incomod ar fi, şansa cititorilor e să-l prefere pe Adrian Marino care invită la permanenta zdruncinare a convenţiilor şi nu la afirmarea lor „ideologică”.

_____________

Adrian Marino, Viaţa unui om singur. Polirom, 2010

1