Reabilitarea unui trecut literar defectuos (Alexandru Burlacu, Texistenţe I. Drama Zborului frânt; Texistenţe II. Scara lui Osiris)

Alexandru Burlacu face parte din generaţia de mijloc a criticilor şi istoricilor literari, care, de la un studiu la altul, îşi adecvează instrumentele de lucru cu privire nu numai la literatura momentului (o literatură mai eterogenă, mai bogată, mai complexă decât cea imediat premergătoare, văduvită şi aservită doctrinei ideologice şi estetice a partidului comunist sovietic), ceea ce ar părea cât se poate de logic, ci şi la literatura trecutului, interbelică sau postbelică.

Câmpul de interes al lui Alexandru Burlacu este foarte larg şi divers. O simplă enumerare a titlurilor de cărţi şi articole o dovedeşte cu prisosinţă, iar marea majoritate poartă un caracter recuperator. Acest conglomerat de interese iradiază către următoarele zone: poezia şi proza din Basarabia anilor ’20-’30, cărora le-a dedicat mai multe studii consistente; romanele fundamentale din literatura sovietică plasate sub semnul unor reinterpretări; tendinţele criticii literare contemporane; tatonări în sfera noilor paradigme poetice, postsovietice ş.a. Ca şi Andrei Ţurcanu şi alţi critici marcanţi de azi, Alexandru Burlacu îşi construieşte demersul critic gravitând în jurul câtorva idei-piloni, formulate la începutul studiului şi asupra cărora revine în permanenţă până la epuizarea temei. De exemplu, eseul despre poezia basarabeană a anilor ’20-’30 e aşezat sub semnul a două antinomii, reflectate în titlul unei cărţi (Poezia basarabeană şi antinomiile ei (2001)): poezia mimetică, a văzului, a limbajului tranzitiv, şi poezia imaginativă, expresivă, a limbajului reflexiv, cu toate consecinţele de rigoare pentru ambele tipuri de poezie. O altă idee-pivot a criticului, fertilă nu numai pentru perioada amintită, ci şi pentru cea repetată la sfârşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90, în forme evident specifice şi evoluate, este că poezia basarabeană interbelică trece printr-un proces dificil şi contradictoriu al sincronizării cu literatura din Regat. Poezia este pusă în contextul temporal potrivit, eliminându-se toate tezele socialismului vulgar din perioada RSSM, sunt analizate etapele sincronizării, de accedere la o unică literatură, cea română.

Interesele criticului apar şi mai extinse, dacă privim sumarul cărţilor de eseuri şi de articole de critică şi istorie literară. Vorbim în special de cele două volume intitulate lapidar, Texistenţe, purtând fiecare câte un subtitlu simbolic (volumul I: Drama Zborului frânt (2007), volumul II: Scara lui Osiris (2008)).

Volumul I este alcătuit din două părţi: prima conţine studii care abordează probleme de proză română şi se remarcă în special cel consacrat romanului lui Vladimir Beşleagă (aşa cum demonstrează şi subtitlul), a doua e dedicată în întregime criticii literare exersate de profesionişti sau de poeţi/prozatori în calitatea de critici.

Romanul lui Beşleagă este analizat prin prisma paradoxurilor identificate în materia epică. Chiar dacă despre Zbor frânt s-a scris enorm de la 1966 încoace (anul apariţiei acestuia), Alexandru Burlacu nu ezită să-l mai treacă o dată prin furcile caudine ale analizei, utilizând noi procedee de cercetare a artei narative şi noi criterii axiologice – toate inaccesibile pentru criticii din regimul totalitar. Demersul său e cu atât mai oportun în noul context al sincronizării cu literatura română, când critici recunoscuţi din dreapta Prutului au situat romanul lui Vladimir Beşleagă în aceeaşi galerie cu operele unor romancieri de primă mână, precum D. R. Popescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura (a se vedea eseurile lui Ion Simuţ consacrate prozei basarabene de azi).

Studiul, amplu, o adevărată monografie (acesta a fost relaţionat cu analiza detaliată a celuilalt roman important al lui Beşleagă, Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii de sine (1988), inclusă în volumul II al Texistenţelor, pentru ca mai târziu să formeze împreună corpusul unui volum separat, apărut în 2009), este alcătuit din numeroase capitole/paragrafe, în care se purcede la o deconstrucţie punctuală a romanului.

Metodele de lucru ale lui Alexandru Burlacu sunt simple, stilul este lejer, spontan, neforţat, cuceritor. Criticul se mişcă cu dexteritate şi uşurinţă printre meandrele poeziei, dar şi printre resorturile prozei, inclusiv prin scriitura arborescentă a lui Beşleagă. Ceea ce Alexandru Burlacu spune despre Beşleagă, poate fi referit şi la el: „…în plan narativ, discursul monologic e înlocuit cu structura dialogică” (p. 8). Romanul este disecat pe pânze largi, şi este înscris fie în formula faulkneriană, fie în tipul de romane dorice din triada lui Nicolae Manolescu. „Structura dialogică” a criticului vizează şi modalitatea de investigare a faţetelor exterioare ale cărţii (geneză, context, miză etc.), care alternează cu confesiunile scriitorului Beşleagă, publicate în presă – uneori în termeni contradictorii – pe parcursul carierei sale, încât demersul criticului Burlacu, astfel condimentat, devine de-a dreptul incitant. Partizan al clarităţii, Alexandru Burlacu denunţă, ori de câte ori are ocazia, pasajele obscure, ermetice din comentariile lui Beşleagă, făcute la solicitarea interlocutorilor pe marginea cărţilor sale. Bunăoară, fragmentul în care Beşleagă spune că Zbor frânt ar reprezenta un roman-dispută „între lumea dreptăţii, lumea adevărului şi lumea morţii, lumea crimelor” este amendat de critic drept „evaziv” (p. 16).

Amănuntul că romanul Zbor frânt a avut un titlu de lucru, Ţipătul lăstunilor, după cum obişnuia să facă şi mentorul său Liviu Rebreanu, titlu materializat într-o carte de poeme publicată de Beşleagă în 2006, îmi întăreşte ideea că opera scriitorilor se mişcă în cercuri obsesive.

Texistenţe I conţine numeroase cronici de întâmpinare la cărţi de critică literară şi chiar de teorie a literaturii, ceea ce denotă o activitate prodigioasă, dorinţa permanentă de a ţine mâna pe pulsul literaturii. Aceleaşi simplitate şi stil nestăvilit le întâlnim la comentarea unui studiu laborios, scris de Anatol Gavrilov: Conceptul de roman la G. Ibrăileanu şi structura stratiformă a operei literare (2006). Astfel conceput, comentariul devine un instrument util pentru toţi cei ce au nevoie de ajutor pentru a pătrunde în conceptul de roman al teoreticianului comentat: „… concepţia lui Mihail Bahtin despre forma conţinutistă, aplicată în cele trei volume ale lucrării academice Teoria literaturii elaborată de V. Kojinov, S. Bociarov, G. Gacev, P. Palievski ş. a., pe care a căutat să o îmbine cu teoria operei literare ca structură artistică stratiformă (stratificată) fondată în 1931 de esteticianul fenomenolog polonez Roman Ingarden…” (p. 153).

Comentariile la cărţile confraţilor sunt exacte şi restrânse, uneori prea succinte. Volumul analizat este pus într-un context adecvat, simptomatic. Ceea ce ar lipsi în aceste scurte prezentări e tocmai luarea în discuţie a unor teze discutabile sau formulate în grabă de cutare sau cutare. Alexandru Burlacu are toate datele pentru a relansa o discuţie sau a face precizările necesare. În comentariul pe marginea volumului lui Iulian Ciocan, Metamorfoze narative (1996), unele teze ale mai tânărului său coleg ar fi meritat o desfăşurare. De exemplu, aceasta: „O posibilitate pentru reînnoirea prozei ar fi renunţarea la ontologie, luând ca exemplu poezia lingvistică, poezia care mută experimentul în planul limbajului” (p. 236). Poezia lingvistică este o paradigmă americană, în vogă prin anii ’80 ai secolului trecut, oarecum sincronă cu activitatea optzeciştilor. În cronica la cealaltă carte a lui Iulian Ciocan, Incursiuni în proza basarabeană (2004), Alexandru Burlacu este mai polemic, fără a fi dur.

Într-un anume fel, Texistenţe II se înfăţişează ca o continuare a primului volum: compartimentul de proză este suplimentat şi apare o secţiune nouă (câteva texte), consacrată fenomenului poetic de la noi. Astfel, ambele volume se prezintă ca un tot întreg, investigând panoramic literele basarabene. În cel de-al doilea este continuată cercetarea creaţiei romaneşti a lui Beşleagă. Romanul Nefericitul Filimon… este disecat cu aceeaşi mână sigură, de la scena introductivă până la final, dezlegând jocurile temporalităţii şi tipologiile narative.

Tot aici Alexandru Burlacu încearcă să reabiliteze romanul lui Vasile Vasilache, Povestea cu cocoşul roşu (1966), utilizând o grilă postmodernistă. Unii critici mai în vârstă s-au arătat surprinşi de grila de lectură aplicată unui roman din perioada sovietică, adică de posibilitatea de-a aşeza un roman proteic, logoreic, populat de o lume colhoznică adeseori tembelă, un roman caracterizat printr-o lipsă programatică a subiectului, pe patul – e adevărat, spaţios, generos – al posmodernismului apărut la noi peste ani şi epoci. Criticul conştientizează, din start, riscurile, dar nu renunţă la demonstraţie, lăsând totodată uşile deschise unor noi interpretări. În efortul aproape disperat al lui Alexandru Burlacu contează nu atât argumentele sale, care nu sunt irefutabile (criticul invocă, în primul rând, fragmentarismul propagat de autorul romanului la toate nivelurile, în special deconcertarea vocilor narative, scoţând astfel naratorul principal de sub incidenţa unor judecăţi aspre, detaliu de care autorul Poveştii… a fost acuzat în epocă; invocă crearea unui univers antiutopic, în spiritul literaturii ruse; disertaţiile interminabile ale Academicianului imprimă operei un caracter de metaroman, propriu literaturii postmoderniste; apoi enumeră trăsături mărunte, dar nu mai puţin relevante: ludicul, ironia, parodicul, simulacrul, ambiguitatea), pentru că nu discută, totuşi, despre Numele trandafirului. Este mai important faptul că Alexandru Burlacu lărgeşte orizontul de receptare a  unor opere sovietice aproape proscrise, le scoate din anonimatul indiferent pentru a le readuce în contemporaneitate.

Şi în abordarea poeziei, Alexandru Burlacu este la fel de constructiv fie că vorbim de modalităţi absolut noi sau complementare de tratare a unor teme vechi, fie că ne referim la descoperirea unor teme noi. Chiar şi în investigarea poeziei lui Grigore Vieru, despre care s-a scris enorm, criticul găseşte o nişă proprie: artele poetice. Pe parcurs, sunt enunţate unele teze neacoperite, lăsate poate pentru studii viitoare. De exemplu: „Un ochi atent poate identifica pe marginea poeziei lui Vieru coexistenţa mai multor componente, elemente din poezia lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Stănescu ş.a.m.d.” Sau mai încolo: „Un dialog de creaţie e susţinut cu Constantin Brâncuşi, Constantin Noica, Nicolae Labiş” etc., etc., dar nu mai apucăm să vedem cât de eminescian, arghezian, blagian sau stănescian este Vieru. Într-un alt eseu, paralelismul între Andrei Ţurcanu, poetul, şi Vladimir Beşleagă este dus până la capăt: „…labirintul şi îndărătnicia, asumată cu luciditate, oarba rătăcire prin beznele sale sunt caracteristice în egală măsură pentru ambii autori” (p. 198).

În mai multe locuri, criticul face o contabilitate rece a romanelor rezistente din trecut (interesante ca lectură şi variate din punct de vedere hermeneutic), şi de fiecare dată „lista lui Schindler” rămâne aceeaşi. În 20 de ani de democraţie, starea de lucruri nu s-a schimbat esenţial, demonstrând că romanul nu se poate dezvolta nici într-o societate constrânsă ideologic, dar nici într-una lipsită funciarmente de piaţă, de mecanismul cererii şi ofertei. În aşa fel ajungem la o situaţie paradoxală, când demersul critic depăşeşte cantitativ şi calitativ producţia de romane.

Romanele sovietice cele mai reuşite sunt analizate de Alexandru Burlacu mai mult în latenţa lor, în forţa lor anticipativă decât în materia propriu-zisă. Pe fundalul unei crize de lectură, lipsa romanului de tip occidental, cu tramă bine definită, a romanului „vizual”, ale cărui detalii realist-existenţiale de interior sau de decor să fie puse în serviciul unui scenariu, aproape ca în film, cu împliniri sau răsturnări spectaculoase sau cu caracter intim, aprofundează problema. Măcar prin demersul critic să punem bazele unei şcoli a romanului, cu exerciţii oricând utile.

________________