Două moduri de a „executa” o carte. (Un fel de scrisoare deschisă colegului Mircea V. Ciobanu, preşedintele Juriului Premiilor USM pe anul 2009)

Dragă Mircea,

Am avut pornirea, după ce a fost făcută publică decizia privind premiile USM pentru anul 2009, să-ţi mulţumesc pentru felul în care ai înţeles să te desolidarizezi public de alegerea juriului pe care l-ai prezidat, apărând două cărţi nedreptăţite în opinia ta, a lui Emilian Galaicu-Păun şi a mea. Nu am mai apucat să o fac la momentul potrivit, după care mi s-a părut că e prea târziu, pe urmă ezitarea mea a început să mă enerveze, ca, în final, să sfârşesc prin... a mă felicita că nu m-am grăbit să‑ţi exprim recunoştinţa.

Adevărul este că, înainte de a-ţi mulţumi, ar fi trebuit, probabil, să te cert pentru faptul că întâlnindu-mă la lansarea postului de televiziune Jurnal TV, pur şi simplu m-ai somat să prezint cartea mea la concursul Uniunii Scriitorilor, asigurându-mă că prezidezi peste un juriu înţelept şi obiectiv. Vai, nici să te cert nu pot, întrucât, dacă trebuie certat cineva, acela tot eu sunt, şi asta pentru că în ciuda unor evidenţe, care îmi spuneau că lucrurile vor evolua exact aşa cum s-a întâmplat, m-am lăsat înşelat de insistenţa ta.

Am făcut-o poate şi pentru că, într-o situaţie asemănătoare, când am prezidat (printr-o întâmplare) la rândul meu juriul premiilor literare ale USM şi câţiva colegi scriitori nu îşi prezentaseră volumele la concurs, i-am convins să o facă, nu înainte, însă, de a mă asigura că ceilalţi membri ai juriului îmi împărtăşesc punctul de vedere. Sunt mândru şi astăzi de alegerea pe care a făcut-o acel juriu.

...Şi de atunci, de când juriul a luat decizia pe care a luat-o, „executându-mi” cartea, cum chiar tu ai scris, îmi tot este dat să citesc ba o opinie sau un articol, ba un interviu sau o anchetă ori să văd câte o emisiune tv despre cât de plat şi de mediocru a fost anul literar 2009, în care nu a apărut „nimic demn de reţinut”. Şi cam peste tot, tonul acestui tip de abordare îl dai tu.

Nimic nefiresc, probabil, în gestul de a lua apărarea unei cărţi, ca pe urmă să o expediezi în categoria „nimic demn de reţinut”. Cu atât mai mult, cu cât îţi iei precauţia de a băga laolaltă în respectiva categorie şi cărţile premiate, şi pe cele nepremiate. Ai alibi, cum se zice.

Îngăduie-mi, totuşi, să fiu nedumerit de uşurinţa cu care taxezi cărţile unui an, fără să te osteneşti nici o clipă cu o minimă argumentare. Măcar şi din considerentul că, în corul de voci care au scris ori au vorbit despre, de pildă, cartea mea, eşti singurul care ai opinia pe care o ai. Îmi cer iertare pentru că sunt nevoit să aduc aici câteva din părerile despre un volum „prin nimic demn de reţinut”, dar nu văd altă soluţie.

„Sex & Perestroika e un roman pe care îl aşteptam de mult (…), e o mostră de literatura foarte aerisită, de o directeţe şi cu un umor care pe mine, unul, m-au trimis cu gândul la romanele lui Kurt Vonnegut” (Cătălin Sturza)) „...nu este doar o carte-eveniment, ci şi o carte-spectacol.” (Grigore Chiper) „Constantin Cheianu revine la scriitura autobiografică, parcă pentru a reconfirma că aceasta poate fi în egală măsură expresia literară a memoriei (…) şi cadrul (aproape) perfect pentru dezbaterea unor probleme/teme incomode pentru memoria colectivă.” (Alina Tofan) „Cartea aceasta are marele merit de a surprinde evoluţia intelectualităţii basarabene înainte şi după 1989” (Observator Cultural) „Scriitura lui Constantin Cheianu naşte un fel de meta-ficţiune în jurul faptelor relatate, care nu le diminuează veracitatea, ci le înzestrează cu o calitate specială. E vorba de ecoul de recognoscibilitate, de senzaţia de credibilitate tulburătoare...” (Vitalie Ciobanu); „Ca nimeni altul Constantin Cheianu reuşeşte să arate cum moldovenii erau dresaţi (…) să dispreţuiască un popor numai pentru că vorbea aceeaşi limbă” (Dumitru Crudu) „…o carte interesantă, cel puţin prin faptul că ea constituie o mărturie coerentă, vie, bine structurată şi bine documentată, a unui basarabean, despre relaţia lui cu România” (Cristina Ispas).

Este doar o parte din opiniile „pozitive” despre cartea mea, apărute în reviste importante de aici şi de peste Prut. Ca să nu mai amintesc de numeroasele interviuri pe care le-am dat în ziare, la radio şi la televiziuni, (inclusiv interviul de două pagini în Observator Cultural), ca şi cele patru lansări ale cărţii pe care le-am avut la Chişinău şi Bucureşti.

Cu toată lipsa de modestie, o să mai trec în revistă şi detaliul că este singura carte de literatură din ultimii „n” ani, apărută la noi, al cărei prim tiraj (mic, este adevărat, dar perfect comparabil cu altele) s-a epui­zat în primele două săptămâni. Al doilea tiraj, apărut într-o colecţie, Cartier Popular, în care, până la mine, au fost editaţi – mă cutremur de teribila-mi infatuare! – doar autori clasici, este pe cale să se epuizeze.

În fine, este o carte care a scandalizat juriul USM (nu ştiu cât de multe au izbutit să o facă), fiind „executată” pe criterii deloc literare, în prezenţa ta. Şi mai este o carte, pe care, cumva indirect, ai comentat-o la lansarea de la Teatrul „Satiricus”, când văzând mulţimea adunată, (eu nu invitasem decât vreo 30 de persoane), mi‑ai spus: „Dacă vine atâta lume neinvitată, înseamnă că cititorul nostru începe să se întoarcă cu faţa spre carte”. Să înţeleg că astfel de fraze se spun doar în surdină autorului la lansare, nu şi în spaţiul public, unde trebuie să pari grav şi hiperexigent? Unde e recomandabil să nu ai „slăbiciunea” unor aprecieri pozitive, pentru a nu risca nimic şi consacrându-ţi, în schimb, o imagine a infailibilităţii?

Oare toate aceste fapte şi opinii exprimate de scriitori şi critici respectabili în reviste importante nu-i dau nici un relief cărţii mele, lăsând-o să zacă în categoria „nimic demn de reţinut în anul 2009”?

Am scris rândurile acestea după ce am ajuns la o tristă constatare. Dacă până nu demult aveam iluzia că ne îndreptăm, totuşi, şi în Moldova, spre o minimă normalitate în procesul literar, că avem în critica şi literatura noastră din ce în ce mai multe voci competente şi imparţiale, acum nu mai am această certitudine.

Am încetat de ani buni să mai aştept semne încurajatoare în acest sens de la o organizaţie bolnavă precum e Uniunea Scriitorilor, al cărei juriu, iată, nu apreciază ci „execută” cărţi. Mă mâhneşte, însă, să descopăr că nu poţi avea parte de o dreaptă judecată nici din partea unor colegi al căror scris altminteri îl apreciez. Dă-mi voie să spun că nu văd nici o diferenţă între „execuţia” operată de juriu şi aceea de a fi trecut la capitolul „nimic demn de reţinut”.

Iată de ce m-am văzut nevoit să fac ultimul lucru pe care ar trebui să şi-l permită un autor şi pe care cu siguranţă îl voi regreta, acela de a-mi apăra propria carte. Dar îmi asum acest risc, gândindu-mă că, poate, se înfiripă aşa o discuţie despre onestitatea actului critic.

1