Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 5-6 (185-186), mai-iunie : Proză : Marcel Gherman : 2049

Proză

Marcel Gherman

2049

Unreal seeming yet more real than life,

Truer than things true,

If dreams these were or captured images,

Dream’s truth made false earth’s vain realities.

-         Sri Aurobindo

 

Ochii săi contemplau valurile învolburate ale Oceanului Indian în amurg. Fu cuprins de exaltare în faţa acestui prodigiu al naturii. O simfonie fără de început şi fără de sfîrşit, reluată în mii de voci de forţa nestăvilită a talazurilor. Fiecare flux şi fiecare reflux înfăţişa un nou mister al vieţii. Să fi fost oare asfinţitul acelaşi cu un milion de ani în urmă, va rămîne oare la fel de sublim peste secole, sau în decursul unor eoni? Se gîndi la imensitatea timpului. O linie trasată în neant, un cerc care se măsoară pe sine, un labirint al rătăcirilor perpetue, sau un miraculos Arbore Asvattha, ale cărui frunze sînt scripturile Veda? Strălucirea candidă a cerului şi tumultul oceanului, această imagine reprezenta chintesenţa lumii.

Vîntul rece îi mîngîia chipul, aducîndu-i din depărtări un aer înmiresmat. Întreaga panoramă era scăldată într‑o iradiere fină de rubin. Soarele tropical se stingea asemenea unei uriaşe păsări de foc în necuprinsa întindere de ape.

Îşi întoarse privirea spre ţărm. Se afla pe o plajă din Kerala. Palmieri înalţi dominau zona, legănîndu-se odată cu respiraţia impetuoasă a musonului. Dincolo de o fîşie de vegetaţie luxuriantă se întrezărea periferia oraşului. Simţi cum traversează frontiera nevăzută dintre două tărîmuri.

Era un bărbat uscăţiv, de statură mijlocie. Avea părul cărunt tuns scurt, semn al rigorii pe care şi-o asumase pe parcursul întregii vieţi. Veşmîntul de un galben intens îi trăda statutul special de ascet din Ordinul Sannyasa. Spre deosebire de cel al asceţilor din antichitate, acesta era ţesut dintr-o stofă sintetică strălucitoare, alcătuind o îmbinare ciudată de arhaism şi modernitate. Purta la gît un şirag de mărgele din lemn de santal, iar în mîna dreaptă strîngea un baston masiv cu incrustaţii, care îl însoţea în mod constant în timpul deplasărilor îndelungate. Se întorcea din nou şi din nou pe acest ţărm solitar, a cărui imagine se imprimase în privirea sa blîndă şi senină. Ochii larg deschişi aveau adîncimea oceanului. O bucurie secretă îi marca întotdeauna chipul. Buzele sale schiţau un zîmbet vag, al cărui mister ar fi fost descifrat cu dificultate de alţii.

Printr-un impuls de moment, se îndreptă încet spre oraş. Nisipul pur foşnea sub tălpile sale. Sandalele lăsau urme uşoare pe plaja scăldată de valuri. Ţărmul era presărat cu scoici şi cu amprente de crabi. O ţestoasă cu carapacea tocită de timp se mişca lent spre apă, fără ca să-i acorde vreo atenţie bizarei siluete bipede. Condus de un instinct necontrolat, enigmaticul animal preistoric nu vedea în faţa sa decît ţelul final, spre care se orienta cu întreaga forţă. Cu fiecare zvîcnire, creatura devenea mai aproape de locul pe care-l rîvnea.

Se depărta tot mai mult de ocean, dar impresia de grandoare continua să-l stăpînească. Intui o anume zonă a sufletului care rămînea imobilă, într-o stare de plenitudine perpetuă, un martor detaşat care observă calm realitatea, mereu neatins de fervoarea existenţei. O origine a conştiinţei, un focar al raţiunii, ochiul minţii, diamantul din centrul lotusului. Acesta să fi fost miezul fiinţei sale, sinele său adevărat?

După cîţiva paşi se apropie de o masă compactă de vegetaţie. Intră în umbra unui desiş şi o luă agale pe o potecă ce şerpuia spre deal. Păsări exotice se ascundeau printre ramuri. Le auzea agitaţia, le auzea fîlfîitul aripilor şi ciripitul strident. O conversaţie pasionată prin care îşi împărtăşeau bucuriile zilei, înainte de a fi absorbite de liniştea nopţii şi de a visa visele unor păsări. Viaţa palpita în această junglă miniaturală. Nenumărate specii de plante îşi desfăşurau tulpinile printre arborii tremurători. Flori rare îşi deschideau maiestuos petalele, răspîndind parfumuri în aerul rece şi umed. Această junglă amintea de cea în care se retrase Sri Rama, după ce îşi părăsise palatul, sau de tărîmul misterios unde englezul Kipling îl abandonă în faţa neliniştilor vieţii pe Mowgli al său.

Ieşi din sanctuarul micii păduri tropicale pentru a se pomeni în faţa unei autostrăzi de viteză. Din cînd în cînd automobile treceau rapid pe lîngă dînsul, ca nişte fantome provenite dintr-un viitor îndepărtat. Carcasele lor din plastic şi oţel rezistent păreau proaspăt ieşite de pe benzile rulante ale unor uzine japoneze sau europene. Percepu contrastul dintre serenitatea junglei şi rigoarea glacială a tehnologiei. Totuşi cît de perfecte păreau creaţiile naturii şi ce imitaţii palide ale lor erau maşinăriile produse de mecanica Newtoniană...

Aşteptă un moment potrivit şi trecu de cealaltă parte a şoselei, unde se zăreau primele clădiri ale metropolei.

Apoi se îndreptă pe o stradă ce ducea în inima oraşului. Trecea pe lîngă construcţii cu cîteva nivele ce alcătuiau un amalgam de stiluri arhitecturale. Unele dintre aceste edificii erau vechi de două sau trei secole. La cîte evenimente au asistat aceşti martori silenţioşi în acest interval... Cîte lucruri nu mai erau aceleaşi... Deodată avu revelaţia forţei covîrşitoare a timpului, ca un val nestăvilit de schimbare care înalţă şi nivelează, care creează şi distruge, care degradează şi desăvîrşeşte. Un joc perpetuu al lui Brahma, Vishnu şi Shiva, în care trecutul se confundă cu viitorul, Alfa cu Omega, iar dansul lui Nataraja de la sfîrşitul istoriei plăsmuieşte mereu materia unei alte lumi. Nici o fiinţă nu părea a fi în stare să reziste în faţa forţei absolute a schimbării. Cîte hoarde de războinici nu s-au ridicat pentru a fi măcinaţi de fălcile lui Yama!

Avu senzaţia că toate lucrurile pe care le văzuse pînă atunci nu făceau decît să întreţină aparenţa normalităţii într-o lume total străină, care se situa dincolo de orice capacitate de înţelegere, dincolo de orice limită. O lume de o complexitate necuprinsă în care binele şi răul, plăcerea şi durerea au crescut în mod egal şi au atins forme supradimensionate.

Pe stradă se deplasau fără semne de grabă ricşe motorizate, vestigii ale unui timp apus. O femeie purtînd un sari din mătase violetă trecu pe lîngă el. Între sprîncene avea ataşată o mică bijuterie de argint. Un bărbat îmbrăcat sobru la costum şi cravată ducea sigur o servietă-diplomat din piele.

Începu să observe chipurile trecătorilor. Erau atît de diverse, dar în acelaşi timp, atît de asemănătoare! Era convins că exista un liant comun între oamenii din orice spaţiu şi timp. Acel Om Primordial, a cărui prezenţă se făcea resimţită în permanenţă dincolo de stratul superficial de culturi învăţate şi de identităţi asumate. În ochii tuturor urmaşilor lui Manu se citea aceeaşi amprentă a unei naturi umane profunde, în care extremele coexistau.

Peste acest nivel se suprapunea experienţa comună a ciudatei Lumi Noi, care omogeniza, ştergea frontiere şi eradica memoria trecutului. Avea senzaţia că se pierduse ceva important. În masa de amneziaci care popula planeta exista un vid, un neant care risca să devoreze lumea, transformînd viitorul într-un deşert sumbru.

La o distanţă de cîteva mile se înalţau construcţii uriaşe din sticlă şi metal, unde erau amplasate oficiile corporative. Era centrul nodal al metropolei, miezul său digital, din care terabyţi de informaţie se scurgeau prin magistralele de fibre optice. Un Yggdrasil virtual ale cărui rădăcini se afundau în măruntaiele ciberspaţiului. Ce entităţi nevăzute sălăşluiau în păienjenişul de sinapse electronice, ce secrete de nepătruns ascundeau circuitele intermitente de comunicaţii cifrate? Curenţii de atomi digitali traversînd cu viteza luminii infosfera alcătuiau sistemul nervos al unui Nou Babilon.

În fiecare clipă miile de tranzacţii financiare şi ordonanţe administrative schimbau cu desăvîrşire echilibrul de forţe mondial. Structuri efemere se iveau şi se risipeau asemenea unor castele de nisip. Ecuaţii matematice decideau destine, soarta lumii era determinată de proiecţiile profetice ale unor mainframe-uri computerizate, viitorul era o imagine hi-rez văzută de un ochi omniprezent, omniscient şi omnipotent. Acest sistem se manifesta ca un organism proteic aflat într-un proces neîntrerupt de adaptare şi expansiune, ce avansa constant spre configuraţii tot mai complexe. O formă de viaţă străină, concrescută pe lumea materială, care îşi perpetua existenţa dincolo de cea a oricărui individ. Aceasta să fi fost opera finală a evoluţiei?

La un colţ de stradă văzu un grup de soldaţi cu căşti albastre. Armurile din kevlar le imprimau un aspect de cavaleri teutoni, sau de vikingi în preajma bătăliei Ragnarok. Pe chipurile lor se citea o epuizare, care dezvăluia urmele unor traume vechi. Se aflau într-o tensiune permanentă, supraveghind cu precauţie împrejurimile, de parcă un conflict consumat într-un trecut indeterminat ameninţa să izbucnească din nou în orice clipă. Fiecare strîngea în mîini o armă automată, cu degetul arătător poziţionat ferm pe trăgaci.

Pe stradă rulă în viteză un transportor blindat. Asfaltul începu să vibreze din cauza uruitului greoi al motorului. Automobilele se depărtau cu prudenţă din calea sa.

Foarte curînd lăsă în urmă această zonă aglomerată. O luă pe o arteră laterală şi ajunse într-un cartier reziden­ţial. Fu surprins de atmosfera sa intimă. Un spaţiu în care se înstăpînise liniştea şi pacea. Într-o curte retrasă zări nişte copii jucîndu-se. Această scenă îi trezi un sentiment de nostalgie. Copiii se bucurau sincer, în pofida tuturor dezastrelor care se produceau zilnic în lume... Putea oare  un om să se bucure cu adevărat cît timp altul suferea?

Simţea tentaţia de a evada din realitate, de a-şi găsi refugiu în uitare, în vise şi iluzii. Să pătrunzi într-un Oblivion, să plonjezi într-o Mare a Neştirii şi prin aceasta să afli un remediu. Să percepi viaţa ca un joc. Era oare asemenea atitudine o formă de autoamăgire, o ignoranţă voluntară? Sau intuiţia unui adevăr profund, care sfida autoritatea răului şi a durerii? Întotdeauna, dincolo de orice eşec exista perspectiva dătătoare de speranţă a unui nou început.

Pe un zid văzu un graffitti vechi, aproape şters de vînturi şi de ploi. Descifră literele stilizate, care-i transmiteau un mesaj dintr-o altă lume. De după un gang îşi făcu apariţia un vehicul-robot Predator, planînd silenţios pe fundalul crepusculelor. Pe fuzelajul său din plastic negru erau instalate arme laser. Robotul se orientă spre el şi rămase pentru cîteva clipe imobil. După care dispăru din cîmpul vizual...

Ajunse apoi într-o piaţă, unde fusese instalat un ecran de plasmă enorm. Pe acest ecran un program de ştiri înfăţişa imaginea dezolantă a lumii. Din difuzoare răsunau distorsionate vocea prezentatorului şi zgomote de fundal. Larmă de mulţimi, rafale de arme, explozii, incendii şi sirene. În faţa sa se dezvolta un coşmar monocrom. Observa flăcări uriaşe înălţîndu-se pînă la cer, observa ruine mocnind. Vedea chipul monstruos al forţei distrugerii dezlănţuite pînă la extrem.

Ororile trecutului continuau să bîntuie lumea. Îl asaltă o senzaţie de frustrare şi decepţie. Cine putea să facă abstracţie de o asemenea realitate înfricoşătoare? Să nege caracterul obiectiv al durerii? Pentru mulţi frica rămînea cea mai acută senzaţie.

Ce sens obscur putea să justifice vreodată suferinţa?

La toate aceste întrebări nu afla ca răspuns decît tăcere. Dar curînd, gîndurile i se risipiră, spălate ca praful zilei de apa ploii ce urma să vină. Astfel, cuprins de nelinişti, se apropia inevitabil de destinaţia drumului său.

În cale îi apăru un templu antic din piatră întunecată. Aici se încheia scurtul său pelerinaj. Se afla în sfîrşit acasă. Era ashramul închinat zeului Shiva.

Templul era înconjurat de arbori bătrîni. Ascultă un timp foşnetul frunzelor. După care se îndreptă cu un sentiment de împăcare spre poartă.

La intrarea în ashram îl întîmpinară cîţiva discipoli:

- Bună seara, Swamiji!

- Cum a fost plimbarea?

Le răspunse cu blîndeţe:

- Mai sînt multe lucruri de văzut pe lume. Nenumărate ca firele de nisip în mare.

În curte nişte Pundiţi interpretau o muzică în care vechi motive religioase luau forme moderne. Unul dintre artişti manevra un sintetizator de anticariat Roland SH-101. Arpegii celeste se înălţau şi coborau în spirale modulate. Un ritm sintetic asemănător pulsaţiilor cardiace se îmbina cu tobe tablas agitate. O sitară, o vioară şi un flaut reluau la nesfîrşit o melopee din timpuri îndepărtate. Incenţe aprinse întregeau atmosfera de ritual sacru.

Pătrunse în interiorul templului şi se pomeni într-o sală de ceremonii spaţioasă. În penumbră tronau misterioase statui ale zeităţilor din panteonul hindus. Iată-l pe Ganesha, zeul cu cap de elefant, protector al înţelepciunii. Iată silueta plină de graţie a zeiţei Parvati, consoarta eternă a lui Shiva. Dar iată-l şi pe Shiva însuşi, zeul luptător, apărător al binelui şi dreptăţii, dominînd centrul sălii. Vechea statuie de piatră îl înfăţişa meditînd în postura lotusului, cu o expresie de pace şi beatitudine întipărită pe chip.

Străbătu coridoare lungi în al căror clarobscur se ghiceau contururile palide ale unor basoreliefuri. Urcă o scară, apoi ajunse în faţa unei uşi masive, dincolo de care se aflau încăperile rezervate lui.

În camera de studiu era amenajat un mobilier uzat. Pe birou stătea un laptop. Indicatorul conexiunii la reţeaua globală de date clipea intermitent, dezvăluind un schimb intens de fişiere cu servere din cele mai îndepărtate regiuni ale lumii. Dulapurile erau încărcate pînă la refuz cu cărţi. Enumeră la întîmplare cîteva titluri: Vyasa, Kalidasa, Sankaracharya, Kabir, Vivekananda.

Draperiile se agitau antrenate de vînt. Venea o furtună. Se apropie de fereastră şi o închise cu prudenţă.

Intră apoi în dormitor şi se întinse pe o rogojină. Se gîndi un timp la impresiile zilei. Îşi aminti de un vers al lui Kalidasa: „...Dar azi trăit cum se cuvine, Face din orice ieri o amintire fericită, Şi orice mîine îl transformă în speranţă.” După care o umbră se lăsă peste raţiunea sa.

Se cufundă în apa viselor. Cîteva clipe nesfîrşite percepea vag cum coboară printr-un tunel ascuns în tenebre.

Deodată se pomeni plutind în ceaţă. O pîclă densă dincolo de care nu se zărea nimic.

Ceaţa începu să se disperseze. Se deplasa pe o potecă de munte, în mijlocul unei jungle. Arbori şi liane se împleteau în structuri haotice, asemenea unor tentacule întunecate. Prezenţe necunoscute îl urmăreau din obscuritatea desişurilor.

De după o cotitură îi ieşi în cale un tigru. Rămase ului­t în faţa acestui animal fabulos. Tigrul îl privea cu ochi lucizi, plini de semnificaţii, în care păreau să se ascundă toate misterele naturii. Admiră blana viu colorată. Geometria dungilor forma un labirint în ale cărui serpentine necuprinse orice observator s-ar fi pierdut în mod irevocabil. O operă de caligrafie compusă de un artist neştiut. Corpul zvelt al tigrului insufla forţă şi eleganţă. O felină graţioasă ivită dintr-un lăcaş nebănuit al memoriei.

Auzea respiraţia calmă a animalului. Brusc tigrul scoase un urlet care se reverberă în adîncurile fiinţei sale.

Lăsă în urmă tigrul şi continuă să se mişte pe cărarea din mijlocul junglei. Curînd ajunse pe o pajişte înmiresmată, deasupra căreia zburau fluturi cu aripi de un albastru închis. Micile creaturi executau cu trupurile lor plăpînde un dans dezordonat, mînate de o stranie nelinişte interioară.

Calea sa ducea spre o înălţime. Păşea printr-o iarbă înaltă. O adiere uşoară de vînt agita plantele.

După un timp, se pomeni în faţa unui arbore uriaş. De la trunchiul său noduros porneau nenumărate ramuri care se pierdeau în văzduh. Lîngă acest arbore ciudat se afla o stană de piatră, care amintea vag de o siluetă umană. Îl acapară o emoţie stranie. Chipul de piatră îi părea cunoscut. Îl ştia de undeva departe, dintr-un trecut îndepărtat, dintr-o altă viaţă. O amintire de la începutul timpului, cînd lumea era tînără, iar spiritul plutea în tăcere deasupra apelor neantului.

Apoi întreaga zonă începu să fie înghiţită de ceaţă. Simţi deodată cum se transformă într-un vultur. Îşi întinse aripile şi se înălţă în aer. Zbura deasupra unui defileu muntos, deasupra unui rîu şi a unei cascade. Zona inferioară a defileului era acoperită de ceaţă. Se înălţă tot mai sus şi se îndreptă în direcţia soarelui, pînă cînd se topi în lumina sa.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova