Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 3-4 (183-184), aprilie-mai : Interpretări : Nicoleta Dabija : „Ea nu era de aici…” sau Cioran şi femeia

Interpretări

Nicoleta Dabija

„Ea nu era de aici…” sau Cioran şi femeia

Fragmentul ce urmează face parte din cartea aflată în curs de publicare la Editura Ideea Europeană, Bucureşti, intitulată Nopţile lui Emil Cioran. Textul se opreşte doar la un aspect, între altele, al relaţiei cu femeia şi feminitatea, pe care Cioran le-a avut în vedere în opera sa.

 

Cazul lui Emil Cioran apare, între autorii care fac referire în opera lor la femeie şi feminitate, paradoxal, drept unul care te determină la diferenţieri în modul de percepere a Celeilalte. E sigur că nici vulgaritatea (amabilitate excesivă adăugată prostiei), nici lipsa de pudoare (tot mai familiară) şi cu atât mai puţin voinţa de cunoaştere în profunzime a unui domeniu (calitate nesuferită) nu dezvăluie în adevăr esenţa feminină. Extraordinarul survine însă la întâlnirea, desigur prea rară, cu femeia a cărei vrajă te învăluie cu tot inefabilul pe care înfăţişarea ei îl manifestă: „je ne l’ai rencontrée que deux fois. C’est peu. Mais l’extraordinaire ne se mésure pas en termes de temps. Je fus conquis d’emblée par son air d’absence et de dépaysement, ses chuchotements (elle ne parlait pas), ses gestes mal assurés, ses regards qui n’adhéraient aux êtres ni aux choses, son allure de spectre adorable”1.

Dragostea mare nu-i cuprinde pe cei doi în desăvârşirea lor, dimpotrivă, ei devin mai singuri şi mai de­zechilibraţi. Pe femeie o pierde pasiunea ei nemăsurată. În iubire îşi consumă întreaga voluptate a fiinţei, în lăuntrul acestei simţiri aştepţi parcă şi să se stingă. Bărbatul pierde transfigurând iubirea în cunoaştere. Îndrăgostiţii visează să se sustragă singurătăţii inerente lumii şi se afundă în dragoste precum într-un ocean. Sunt înecaţi, dar supravieţuiesc acum într-o lume a iraţionalului şi inconştientului, acolo unde fiinţa şi nefiinţa nu se mai disting. În acest sens, Cioran numeşte intoxicarea iubirii „metafizică”, întrucât se exprimă negând raţionalitatea vieţii, nu organicul ei. Pentru că iubirea deplină îţi dezvăluie misterul morţii, al singurătăţii şi bolii tale. Femeia este o „revelaţie absolută” numai când te face nefericit, când întâlnirea cu ea te face să-ţi conştientizezi cât de solitar şi de fragil, cât de în dezacord cu lumea şi de pândit de riscul narcisismului eşti.

Stăpânită de o „logică a inimii”, ea trăieşte intensitatea devoratoare a unei pasiuni, uneori până la extaz. Acelaşi instinct, aceeaşi erotică se destăinuie şi în adorarea eternului masculin, şi în abandonarea în Dumnezeu, cazul sfintelor, singurele femei în opinia lui Cioran care şi-au depăşit condiţia mediocră. Renunţarea feminină e în adevăr mult mai tulburătoare şi mai impresionantă decât cea masculină. Neputinţa înţelepciunii îndeamnă la înţelegerea sfinţeniei lor precum un „salt” ori un „ocol” făcut cunoaşterii supreme, dintr-o prea violentă voluptate. De aceea, sfântă e femeia care suferă iubind şi e singură, indiferent spre cine s-a îndreptat privirea ei adoratoare.

Nefericirea în dragoste o aduce pe femeie, intuitivă şi inconştientă, în faţa ultimelor consecinţe, ce anunţă un final de elan vital. Erosul, care supune la sacrilegii mai mari chiar decât religia, fiind mai aproape de esenţialitatea vieţii, dezvăluie pe cea dezamăgită, în cel mai profund şi mai complex sentiment, ca superioară bărbatului care, cel mult, pe aceeaşi cale, poate renunţa la experienţa iubirii (existenţa lui îşi află rostul chiar şi privată de eros, lucru de neconceput pentru ea), însă ieşirea îi este întotdeauna triumfătoare dacă ajunge să o teoretizeze. Suferinţa ucide iubirea. Ea te supune introspecţiei, îţi pretinde identificarea îmbolnăvirii tale în viaţă. Tendinţa spre meditaţie, spre transpunerea pasiunii în act creator trebuie înţeleasă şi ca o fiziologică reacţie de salvare a orgoliului rănit. El ştie că nu trebuie să rişte totul într-o experienţă, ci doar să o verifice, să o exploreze pentru mai târzia ei afirmare creatoare.

Privirea melancolică şi desprinsă de orice pare a ţine de lume îi provoacă scriitorului revelaţia miracolului existenţei. După spectacolul dăruit de o astfel de femeie, orice decizie devine inutilă: „L’adieu était le signe et la loi de sa nature, l’éclat de sa prédestination, la marque de son passage sur terre; aussi le portait-elle comme un nimbe, non point par indiscretion, mais par solidarité avec l’invisible”2. Femeia îndrăgostită nu cunoaşte chinul spiritului, ci, mult mai morbidă şi dezechilibrată, intuieşte sfârşitul. Ea simte şi simţirea ei extremă îi secătuieşte suflul vital. După un timp al pierderii totale de sine în iubire, revenirea la sine este una dureroasă şi fără nici un sens.

Bărbatul, fie el şi misogin, nu poate avea pentru o astfel de femeie decât un cult şi asta pentru că din fiinţa ei „emană o dulceaţă mortală, inundând marginile firii şi înecându-te într-o deznădejde de paradis. Niciodată moartea nu pare mai învăluitoare ca în preajma deza­măgirii erotice”3. Cel care se apropie de femeia care, dintr-un prea mult, îndură acum imensitatea pierderii, aproape viaţa, e omul care vrea să uite pentru o vreme de tortura spiritului. Abandonarea în braţele ei îi deschide în fiinţă iraţionalul, inconştientul originar în care se poate, în sfârşit, odihni. Deopotrivă însă, pierderea raţiunii îl aduce în vecinătatea morţii, îl invită la încercarea vidului, un spaţiu misterios ce îl alege pentru a-i desluşi taina. „Personne ne saura jamais comment elle s’arrangeait pour respirer, par quel égarement elle cédait aux prestiges du souffle, ni ce qu’elle cherchait parmi nous. Ce qui est certain c’est qu’elle n’était pas d’ici, et qu’elle ne partageait notre déchéance que par politesse ou par quelque curiosité morbide”4.

Ea are rolul minunat să-l transforme pe el în locuitorul unic al plenitudinii Vidului, să-l supună frumuseţii amurgurilor. Şi oare, luând seama de modul de a fi cioranian, ce femeie ar fi aceea care nu ar şti să te înveţe uşurinţa cu care poţi alege moartea, care nu ar putea să te facă să conştientizezi limitele singurătăţii, spaţiul unde nu te aşteaptă ruine, ci o transfigurare esenţială? Şi cum să nu o privească drept sfântă pe cea a cărei simplă prezenţă îţi vorbeşte despre cât de important este să fii mereu tu însuţi, despre cum să preţuieşti virtutea solitudinii, a distrugerii şi despărţirii întru afirmarea supremă a libertăţii?

________

1. Emil Cioran, „Elle n’était pas d’ici…”, în Secolul XX: „N-am întâlnit-o decât de două ori. E puţin. Însă extraordinarul nu se măsoară în termeni de timp. M-a cucerit fulgerător prin aerul ei absent şi străin, cu şoaptele sale (ea nu vorbea), cu gesturile prost asumate, cu privirile ei ce nu aderau nici la fiinţe, nici la lucruri, cu prezenţa ei de spectru adorabil.” (nr. 4-5-6/88, p. 118).

2. Ibidem: „Adio era semnul şi legea naturii sale, strălucirea predestinării sale, marca trecerii sale prin lume; de aceea îl purta ca pe un nimb, nu din indiscreţie, ci din solidaritate cu invizibilul.” (nr. cit., p. 118).

3. Idem, Amurgul gândurilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 75.

4. Idem, „Elle n’était pas d’ici…”, în Secolul XX: „Nimeni nu va şti vreodată cum reuşea să respire, ce rătăcire o făcea să cedeze magiei suflului, şi nici ce căuta printre noi. Sigur este că ea nu era de aici, şi că nu ne împărtăşea decăderea decât din politeţe ori dintr-o curiozitate morbidă.” (nr. cit., p. 118).

 

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova