Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 3-4 (173-174), martie-aprilie : Simeze : Vladimir Bulat : Cartea de artă. Tablou sinoptic

Simeze

Vladimir Bulat

Cartea de artă. Tablou sinoptic

„Nu vedeţi nimic”

Un dreptunghi, ce tinde spre pătrat, cu dimensiuni de 22/17 cm, complet negru, suprematist-malevician, cu titlul scos în evidenţă prin litere plastifiate, însă vizibile doar dintr-un anumit unghi. Este coperta cărţii lui Daniel Arasse, Nu vedeţi nimic (Editura ART, 2008).

 

După ce parcurgi aproape pe nerăsuflate volumul, de fapt cele 6 „povestiri” despre 5 tablouri celebre, constaţi că trebuie să te decizi în ce tagmă migrezi; în cea a „academicienilor” sau în tabăra celor „familiarizaţi” cu operele de artă. Arasse copleşeşte prin erudiţie şi o stilistică sclipitoare, fără a fi nicio clipă posac, monoton sau mucalit (atribute ale tratatelor „clasice” de istoria artei). El analizează după o metodă proprie („arassiană”?), iar acest avânt te lasă cu gura căscată de cât de convingător poate fi, fără a da citate, note de subsol sau inserate în text.

Discursul autorului nu naufragiază însă în autarhie verbală sau grafomanie deşartă, ci face apel într-un chip chirurgical la autorităţi ale domeniilor pe care le atinge cu interesul său. Devii captivul acestei quasi-„obraznice”(prin îndrăzneală) scriituri. Iată doar câteva exemple, la nimereală alese: „Deducem că ţâncul divin schiţează un gest de respingerecu referire la Pruncul Isus din Adorarea Magilor a lui Bruegel, de la National Gallery din Londra; „Ce înseamnă pensulă? Ă? De unde vine pensulă? Vine din latină şi înseamnă penis mic. Da, domnul meu, penis mic, penicillus, în latină, Cicero o spune, nu eu...” – discurs despre Maria Magdalena; „să ştii că nimeni n’a reuşit vreodată să măsoare talpa unui înger, dar, din moment ce acesta ni se înfăţişează sub specie humana, putem admite că mutatis mutandis, şi piciorul lui este la fel şi măsoară, deci, între douăzeci şi cinci şi treizeci de centimetri” – „eglogă” pe tema Bunei Vestiri, o versiune a lui Francesco del Cossa etc.

 

Arasse se dezlănțuie cu pasiunea impură şi neliniştită a biografului, de parcă de el depinde posteritatea celui despre care scrie, sau a custodelui chelios şi doct dintr-un cabinet de curiozităţi; iar la capătul descrierilor, pe care le „croşetează” magistral chiar în faţa ochilor noştri, ni se deschide apetitul să aflăm mai multe şi tot mai multe (cu beţia cetitorului de tabloide), tocmai pentru că ştie, într-un mod unic, nu numai să ne înveţe să privim, ci şi să medităm vârtos asupra celor văzute şi scrutate.

 

Un regal pentru istoricii de artă mai „neconvenţionali”, dar nu numai. Rafinament pentru toată lumea! Democratizare prin artă...

„Auto-da-Fe”

Artistul clujean Ciprian Mureşan nu are nevoie de prezentări speciale, căci cine cunoaşte scena de artă contemporană locală şi internaţională – ştie care e „locul” acestuia. Domeniul său de preocupări şi problematici gravitează în jurul „axului” numit conceptualism. A editat câteva cărţi, e şi redactorul publicaţiei Version. Astea sunt publicaţii subsumabile şi ele dimensiunii creatoare definite (iarăşi aproximativ) prin art book. Despre una din acestea vreau să fac vorbire în cele următoare.

E vorba de volumul editat de andreiana mihail gallery din Bucureşti, cu proiectul lui Mureşan Auto-da-Fé. Mureşan a „decupat” fragmente scurte din romanul lui Elias Canetti, Orbirea, şi le-a împărţit mai multor amici şi prieteni (în general, artişti) – spre a fi în-scrise în diverse contexte. După ce slova, fraza sau îmbinarea de cuvinte îşi găseau locul undeva într-un spaţiu (obligatoriu) urban, stabilit în mod autonom de fiecare, acestea trebuiau fotografiate şi expediate coordonatorului acestei monumentale „înscenări”. Cartea este chiar re-asamblarea tuturor acestor intervenţii, reconstituind textul canettian iniţial. Pas cu pas, săltând cu ochii de pe un zid pe altul, de pe un vehicul carbonizat sau abandonat pe altul, de pe un geam pe carosabil, pe o trecere de pietoni – citim alocuţiunea profesorului Peter Kien despre incendierea tuturor cărţilor din China, la porunca împăratului chinez Qin Shi Hunag Di (246-210).

...în memorie îmi stăruie încă incendierea, în delirant de tristul decembrie al lui 1989, a bibliotecii universităţii din Bucureşti... doar vremurile se schimbă, oamenii – rămân cu aceleaşi apucături!

„Ecoul” catastrofei din 213 îl citim pe larg la finele acestei cărticele concepute de Mureşan, doar că textul este în limba engleză, în timp ce intervenţiile din spaţiul urban s-au gravat în limba română, după tălmăcirea lui Mihai Isbăşescu. Personal, m-am ghidat după versiunea Editurii Polirom, din 2004. Este vorba de capitolul Mobilizare, iar pasajele spicuite se găsesc între paginile 120-127.

Cred că acesta este marele merit al acestui proiect interactiv: să te determine să cauţi (dacă accepţi regula jocului!), să te implic activ; conceptualismul a prefigurat ceea ce, astăzi, este folosit pe larg sub formula internautică: hyper-text / hyper-link.

 

Auo-da-Fé devine, din fericire, o formulă a supravieţuirii textului prin artă. „Într-o librărie cazi pe cărţi” (Elias Canetii).

„Bucureşti. Brussel. Chişinău”

Cartea lui Perjovschi e fără titlu, în subtitlu citim: Bucureşti. Brussel. Chişinău. Este editată de galeria Posibilă, cu ocazia expoziţiei lui Perjo – Chestii tipărite. Cartea conţine de fapt trei, cu o singură copertă în formă de harmonică... Brusselul „secţionează” şi se interpune între cele două capitale româneşti. Se pare că negrul se poartă, căci şi coperta acestui volum (ca şi a celorlalte două) este „funebră”. Răsfoind multele zeci de pagini ale acestei cărţulii de format poche, nu se poate să nu remarci nota sumbră a desenelor lui Perjo. Meditaţia lui plastică a depăşit demult stadiul comicăriei, băşcăliei, parodiei, litotei, caricaturalului, şi s-a instalat ferm în „parohia” absurdului şi a tragicului. Premisa pentru astfel de desene este mereu contextul! La care artistul e atent mereu, şi reacţionează prompt, ingenios, asumat. Actul artistic devine, la Perjovschi, atitudine, manifest şi program.

„Stuf. Case tradiţionale din Delta Dunării ”

Editura Igloo nu încetează a ne minuna. În seria Patrimoniu, a apărut volumul Stuf. Case tradiţionale din Delta Dunării. Albumul are câţiva autori (Bruno Andreşoiu, Andrei Şerbescu, Monica Budiş, Steluţa Pârău – textieri; Şerban Bonciocat – fotograf), iar fiecare şi-a adus partea lui de contribuţie pentru a crea acest monument poligrafic, despre o rezervaţie-monument de arhitectură ţărănească, poate ultima din Europa modernă. Avem în faţă o hartă ghiduş desenată, în care ni se arată traseul pe care se află localităţile din Delta Dunării, în care mai putem vedea in situ acele case, construcţii şi elemente de civilizaţie rurală, o inventariere a formelor, volumetriei şi materialele din care acestea sunt durate. Deşi Delta numără cam 38 de localităţi cu preponderenţă rurale, cartea a cartografiat o parte dintre acestea. Fiind vorba despre o zonă săracă, secetoasă şi cu puţină vegetaţie bătrână – asta a determinat caracterul materialelor folosite în construcţii: lut, stufăriş, paie, balegă, lemn. Varietatea şi specificitatea fiecărui material determina în bună măsură caracterul şi configuraţia construcţiei, acareturilor, anexelor. „Stuful este materialul de bază pentru construirea pereţilor casei, a acareturilor, dar şi a tavanelor, a învelitorilor pentru toate aceste construcţii” (Monica Budiş, p.107).

 

Volumul acesta mi-a evocat o amintire personală, legată de o altă zonă geografică, dar în care am identificat elemente foarte asemănătoare cu cele din Delta Dunării, la nivelul stilisticii faţadei, al ancadramentelor ferestrelor, al prezenţei inscripţiilor pe frontoane, al altor elemente decorative, pazia, de pildă. E vorba de un sat micuţ, uitat de lume (Ciufleşti) din zona Lăpuşnei, în Basarabia, unde am nimerit absolut întâmplător, în căutarea mănăstirii Zloţi. Relevanţa acestei paralele rezidă în faptul că la mare distanţă geografică, vedeam oarecum acelaşi fel de cioplitură, profiluri de cornişe, tip de alăturare a foilor de lemn, a traforurilor. Plus de asta – cromatica, pe care o descopeream ca fiind oarecum asemănătoare. E drept că în Deltă predomină albastrul şi verdele, în timp ce în Basarabia coloritul era mai bogat. Leg aceste lucruri de gusturile populaţiei „lipoveneşti”, în ambele cazuri. Se ştie că în Deltă şi în partea de sud a Basarabiei există o populaţie de ruşi lipoveni, iar lucrul acesta nu trebuie ocultat sau spus pe jumătate, ci răspicat şi clar. Aceştia, cu tradiţia lor ortodoxă de rit vechi (staroobreadcestvo), au impus şi habitatului o estetică a smereniei, cuviincioşiei, măsurii şi a bunului gust. Tocmai conservatorismul acestora, cu traiul lor sobru şi căsătoriile între oameni din propria comunitate, a făcut ca forme şi structuri de gândire, precum şi de comportament – să supravieţuiască până în zilele noastre. Iar Delta este chiar o enclavă a acestora. Igloo a reuşit cartografierea şi fotografierea acelei zone, pe care, o carte recent apărută la Moscova, o numea „Mesopotamia rusească”. Respectivul volum (Ortodocşii de rit vechi din Basarabia: tradiţia cărţii şi a cântărilor, Moscova, 2007) analiza, din punct de vedere etnografic şi culturologic fenomenul persistenţei etniei lipoveneşti (agricultori şi pescari) din spaţiul dintre Dunăre, Prut şi Nistru. Bănuiesc că volumul Stuf poate fi considerat o minunată contribuţie în efortul acestei recuperări şi conservări. Echipa de la Igloo a făcut-o într-un chip admirabil. 

„Motorul-surpriză”. Fotografii de Andrei Pandele

La mai bine de un an de la expoziţia prezentată la galeria Etaj 3/4, expoziţie intitulată de artist Fotografii interzise şi imagini personale, rămân la convingerea că nu se poate învăţa istorie din secvenţele numeroase prezentate atunci (un eşantion mult mai mic din totalul celor conservate). Într-un interviu acordat cu mai mulţi ani în urmă, celebrul fotograf Boris Mihailov se caracteriza pe sine ca fiind precum o pisică ce stă mereu la pândă, urmărindu-şi furtiv victima, iar momentul „saltului” corespunde clipei în care se apasă pe declanşatorul aparatului de fotografiat. Astfel captate, imaginile sale devin acea clipă irepetabilă – pe care o aşteptăm, în general, de la o fotografie. Căci ce mare folos putem extrage dintr-o imagine, pe care oricine o poate percepe, univoc?

Iată, acesta e primul gând care-mi răsare în minte când privesc fotografiile lui Andrei Pandele: le lipseşte „misterul”, „irepetabilul”, abisul, în ultimă instanţă... Acestea sunt (sau par) prea făcute, şi tocmai de aici se naşte paradoxul – pe cât sunt de autentice, în aceeaşi măsură sunt şi „fictive”, căci nu sunt secvenţe, decupaje, crâmpeie, ci reportaje, naraţiuni, structuri narative. Nu haiku, ci logoree. Tocmai de aceea, aşa-zisele „imagini interzise” mi se par inadecvate, şi enervante, căci le lipseşte „insurgenţa”. Mi-este cu neputinţă să cred că atunci când acoperişurile limitrofe Căii Victoriei erau înţesate de securişti şi cadrişti – fotograful Pandele le putea face într-ascuns, de pe alte acoperişuri, vecine – „portretul”. E ceva în neregulă cu „dezmăţul” acesta fotografic. Ceva ce nu se încadrează în logica habituală a omului care a trăit în comunism.

 

Am trăit până la maturitate în URSS, şi cunosc cam ce efect provoca în spaţiul public (al „nopţii totalitare”) apariţia unui aparat de fotografiat, chiar şi la picnicuri, în pădure sau în parc...Tocmai de aceea, perplexitatea mea creşte-n intensitate atunci când văd în faţa ochilor: demolarea bisericii Sfânta Vineri; efectele cutremurului din 4 martie 1977 (cu Elena Ceauşescu în „Mercedes”!), convoiul oficial la vizita lui Gorbaciov la Bucureşti (mai 1987), luat în imagine de sus, miliţieni pe bd. 6 martie, fotografiaţi direct de pe carosabil (sic!), în iunie 1985 etc., şi mi se spune că astea sunt făcute „pe şest”, fără a se pune aparatul la ochi. Acestea şi multe altele par nişte „documente” autorizate, poate chiar comandate, nicidecum produse în chip subreptice. Şi totuşi...

 

Să analizez o singură fotografie. O scrutez în catalogul expoziţiei, dar e reluată şi în albumul Martorul-surpriză, la pagina 145. Comentariul de sub ea: „Oamenii privesc împietriţi demolarea bisericii (Calea Călăraşi, Bucureşti) 18 iunie 1987”. Ce văd: în faţa noului complex comercial „Unirea” e adunată mulţime mare de oameni, bărbaţi şi femei, de toate vârstele (preponderent, de vârstă mijlocie). Fotograful stă cu faţa spre aceştia, şi cu spatele către demolarea în plină desfăşurare. La câtă aglomeraţie era, imposibil să nu fi colcăit locul de funcţionari ai „organelor securităţii statului”, iar artistul nostru nimerea imediat în vizorul lor. Analiza acestei secvenţe-reportaj ne arată că actul îmbălsămării ei a atras atenţia majorităţii celor prezenţi, aceştia privesc direct spre obiectiv, iar unele chipuri, masculine, par chiar „bănuitoare”...Chiar pe pagina alăturată ni se arată exact catastrofa, ireparabilul, spre care privesc cei fotografiaţi. Artistul e între cele două planuri. Într-adevăr, locul era semănat de securişti, miliţieni, soldaţi în termen; iar în dreapta jos, depistăm un domn care pare preocupat mai mult de cel care fotografiază, decât de spectacolul care se consumă la câteva sute de metri în spatele său.

 

Am încercat această succintă şi abruptă „investigaţie” pentru a limpezi poziţionarea etică a fotografului, de unde reiese că astfel de imagini nu pot fi nicidecum considerate nici „interzise”, nici „furate”, ci mai degrabă, pur şi simplu tolerate, lăsate să apară. Or, atitudinea celui care e lăsat să înregistreze un act ce se săvârşeşte e de o altă intensitate, mai redusă, subsumată cumva evenimentului, decât cele comise cu „maximum de adrenalină în sânge”, clandestin, cum ar veni. Astfel de imagini nu pot fi decât „frumoase”, indiferent de ceea ce arată şi semnifică. Tocmai de aceea, ele nu pot figura ca „probe în instanţă”, la judecata istoriei, căci ele nu conţin acea încărcătură acuzatoare, insurgentă – specifică fotografiei critice, sociale sau politice. Acestea, despre care vorbim acum, sunt secvenţe-debuşeu, ale unui „fotograf-iscoadă”, care se joacă cu noi... Imperfecţiunea şi parţialitatea sistemului comunist le-a făcut posibile.

„Barocul românesc. Gesturi de autoritate, replici şi ecouri”

Constantin Hostiuc, autorul acestui minunat album, îmi este prieten drag, şi asta de multă vreme. Şi s-ar părea că trebuie să am delicateţea unei îngăduinţe şi o permisivitate jovială. Dar nu e cazul! C. H. ne propune o lectură inedită a barocului local, purtându-ne prin cele mai reliefate exemple de artă (arhitectură, sculptură, broderie, icoane etc.) încadrabile acestui curent internaţional, poate primul mare curent global avant la lettre. Ca istoric de artă şi teoretician, autorul ne face atenţi la problematicile stilului, la multitudinea formelor care-l definesc şi din care rezultă, conform statisticilor unor savanţi, cele 22 de variante de baroc. Autorul ne reîmprospătează aproape întreaga bibliografie autohtonă, de profil, dar o comite într-un stil jucăuş, fluid, elegant. Poate risc spunând asta, dar stilistica acestui text are ceva din graţia şi flamboaianţa formală a barocului, pare o extensie discursivă a „obiectualităţii” şi „palpabilului” acestui stil şi mare curent artistic. Cuvântul alternează şi se alătură în mod organic ilustraţiilor foarte chibzuit alese şi priceput puse în pagină (grafician: Ioana Bita-Giulea). Chiar dacă nu este un album cumulativ, ştiinţific, de sinteză, ci unul care-şi propune la modul cel mai onest cu putinţă popularizarea dimensiunii şi sensibilităţii baroce, cartea e un bun ghid de iniţiere prin hăţişurile, capcanele şi apologiile acestuia.

 

Mi-a plăcut foarte mult cum a fructificat C. H. formula de „oameni noi”, lansată de profesorul Răzvan Theodorescu, din care aflăm că, de fapt, isprăvile lor „nu mai aveau nici pe departe anvergura „străbunilor”; că „europenizarea” acestora a însemnat o pocire a feţei predanisite de cei de altădată. Icoanele şi miniaturile se încarcă de naraţiune, de poveşti „încondeiate” pestriţ, cu „detalii spectaculare”. Dar astea tind să devină doar un palid reflex al măreţiei şi seriozităţii venite pe filieră occidentală – se instituie decadenţa neo-clasică, retrogradă, dar nu înainte de un ultim zvâcnet al opulenţei şi bogăţiei împodobite frumos: epoca Brâncoveanului, devenit martir şi mărturisitor al lui Hristos. Arta din aceste vremuri „renascentiste” (pentru românii de dincoace de Carpaţi) rescrie vechea şi stilata tradiţie a Bizanţului, căreia îi adaugă „dialogul” subtil şi concluziv cu natura, cu arta peisajului. Gradina devine parc. Cel din urmă se înfiripă şi el exact în acest amurg al celui de-al XVII-lea veac, în forme nemaivăzute, la Mogoşoaia, Potlogi şi Sâmbăta de Sus etc.

 

C. H. ne poartă prin Ardeal, Ţara Românească şi Moldova, explicând pentru fiecare provincie în parte particularităţile şi structurile mentale şi formale ale barocului, şi „barochismului”, deopotrivă. Ajungem, în cele din urmă, să înţelegem mai bine şi acele umile monumente de sat, departe de oraşele unde stilul s-a „distilat” maiestuos, prefăcându-se într-un „baroc rural”.

 

martie-aprilie, 2009

 

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova