Marcel Beyer şi romanele sale despre Dresda (Fragmente de interviuri)

„În literatură trebuie să iei hotărâri de unul singur”

Interviul realizat de Anke Biendarra şi Sabine Wilke a fost publicat în cartea lui Sabine Wilke „Ist alles so geblieben, wie es früher war?” (A rămas totul aşa cum a fost şi mai înainte?). Este vorba de un volum de eseuri pe tema literaturii şi politicii de promovare a femeii în Germania unită, apărut la Editura Königshausen und Neumann. Alţi autori intervievaţi sunt Felicitas Hoppe, Ingo Schulze, Durs Grünbein.

Anke Biendarra: Dragă Marcel Beyer, susţii într-un interviu că ţi-ai schimbat felul de a vedea lucrurile în urma unei reveniri în timp, reveniri imaginare, fireşte. De ce te întorci îna­poi, înspre miezul secolului 20, când eşti aşa de departe de 1940 sau 1945? Ce legătură are acea perioadă cu tine, tânărul de azi?

Marcel Beyer: Nu aş vrea să exagerez, afirmând că această carte, Flughunde („Câinii zburători” - n.trad.), este reacţia mea la reunificare. Însă se întâmpla la sfârşitul anului 1989, stăteam în faţa televizorului şi deodată am realizat: tot ce se întâmplă acolo e istorie, la care, iată, asist pe viu. Am început să mă ocup de RDG şi de schimbările care s-au produs în ultimii zece ani, deoarece mă interesau din ce în ce mai mult, şi, de asemenea, mă ocupam în paralel şi de roman. Mi s-a pus încă de pe atunci întrebarea: scrieţi acum romanul despre reunificarea Germaniei? Cum afectează romanul schimbările care s-au produs în perioada ce a urmat?

Generaţiile anterioare au trăit o adevărată euforie cu privire la reunificare. Faptul că existau două state era doar o fază de trecere, deoarece oamenii aceia trăiseră înainte într-un singur stat şi acum iarăşi ne reîntorseserăm la un singur stat. O dată cu prăbuşirea zidului de la Berlin, se închidea un cerc, şi acum s-a instalat din nou liniştea şi pacea. Generaţiile anterioare ne-au asigurat şansa de a trăi împreună în aceeaşi ţară. Eu nu eram deloc încântat de ideea reunificării, dar totuşi mi se pare interesant. Oamenii care erau foarte entuziasmaţi au întreprins imediat câteva călătorii prin RDG – o făceau doar din curiozitate -, acum ei sunt din nou atraşi de vestul ţării. Îi poţi numi „călători de week-end”: îşi petrec toată săptămâna în est, iar la sfârşit de săptămână zboară înapoi, spre căsuţa lor din München. Este o experienţă nouă mai ales pentru tineri.

Eu am plecat la Dresda, într-o altă „ţară”, dar nu a trebuit să învăţ o altă limbă. Când s-a produs reunificarea, m‑am întrebat cum de s-a ajuns la această decizie, de vreme ce au existat odată două state? Părea ceva legat de destin, nu a mai contat faptul că reunificarea a fost posibilă graţie unor hotărâri politice. În felul acesta, am mers înapoi, spre istoria de-acum o jumătate de secol, depănând firul înspre trecut şi formulând interogaţii din perspectiva prezentului.

Sabine Wilke: Am putea azi să scriem altfel despre perioada nazistă?

M. B.: Nu ştiu dacă putem. Cel puţin, pentru Germania de Vest, tocmai atunci când s-a ajuns la reunificare, existau voci care spuneau: „am discutat de-ajuns despre naţional-socialism” şi „ne-am săturat de subiectul ăsta”. O spuneau oameni care erau consideraţi intelectuali, adică nu o afirmau doar nişte simpli cetăţeni. Dar anume această stare de sastiseală a coincis cu acel timp în care victimele naţional-socialismului au căpătat posibilitatea să vorbească mai mult, mai deschis despre asta. Pentru că vreme de 50 de ani, în Germania de Vest, într-adevăr, nu s-a putut şi oamenii au trebuit să se conformeze acestui consemn tacit. Acum există o literatură mult mai vastă, rapoarte ce redau realitatea şi texte de ficţiune. Avem un întreg câmp al cunoaşterii, unde eu îmi văd propriul text ca pe o completare.

S. W.: Între timp au apărut mai multe lucrări pe aceeaşi tematică, aici am putea aminti Kindheitsmuster de Christa Wolf, de asemenea, studiul lui Goldhagen.

M. B.: În cei patru ani, cât am lucrat la Flughunde, citisem destul de puţine opere literare pe această temă. Sau citeam cu totul altă literatură.

S. W.: Aşadar, ai mers în afară, spre arhivă, nu prea ai polemizat cu tradiţia literară?

M. B.: Într-adevăr. Citisem cândva cartea Vati de Peter Schneider şi m-a deranjat foarte tare faptul că povestitorul apărea din nou pe post de victimă. Pentru mine, acesta nu este un mijloc de comunicare. Dar are legătură strânsă cu generaţia de mai înainte, să spunem, cu cei de pe la ’68, care au suportat conflictul dintre generaţii cu privire la naţional-socialism. Eu îmi puneam mereu aceeaşi întrebare, cum m‑aş comporta eu în alte împrejurări, dacă aş avea posibilitatea de a-mi urma anumite predispoziţii condamnabile, asemeni germanilor din cel de-al treilea Reich. Era o epocă în care cele 10 porunci biblice au fost date uitării şi Răul a triumfat fără nici un obstacol.

S. W.: Tu vezi în contextul ocultării trecutului Republicii Democrate Germane o reluare a acestei problematici?

M. B.: Da, desigur, văd o reluare. Când scriam la Flughunde, la sfârşitul unei zile de muncă intense, am auzit de la prieteni că, în aceeaşi zi, foarte aproape, la vreo sută de metri de locuinţa mea, membrii unui grup de tineri fascişti au atacat o turcoaică. Eu locuiam pe atunci în centrul oraşului Köln. M-am gândit că, dacă s-ar fi întâmplat să fiu într-o asemenea situaţie, în stradă, nu ştiu cum aş fi reacţionat. Am ştiut din 1990 că vreau să-mi petrec timpul în landurile noi, adică nu să le vizitez doar pe durata unor călătorii scurte, ci să stau permanent acolo. E straniu că eram atras de oraşul care apare ca o fantomă în acest roman al meu. Până atunci, cunoscusem Dresda doar în urma şederii mele de o zi şi jumătate, în 1991.

S. W.: Cum sesizezi acest fapt acum?

M. B.: Oraşul Dresda nu îmi era cunoscut de pe timpurile RDG. În mai 1990, fusesem pentru prima dată în RDG şi anume în Berlinul de est. De la prima vedere, totul mi-a apărut altfel. Se vorbea în aceeaşi limbă şi propoziţiile se alcătuiau la fel, dar totuşi a trebuit să treacă un an pentru ca să înţeleg specificul zonei, să ajung să comunic în mod real cu oamenii de acolo.

A. B.: Eu nu consider că în Est ar fi un alt nivel de cultură, deoarece vorbim aceeaşi limbă. Poate exista în acel timp doar un alt sistem de semne.

M. B.: Întocmai. Dar ca să descrii cum decurge totul e destul de greu.

A. B.: Felicitas Hoppe ne-a spus în interviul pentru volumul nostru că a constatat că adeseori editurile se pronunţă în numele cititorilor, pretind că le reprezintă în exclusivitate gusturile şi preferinţele. De aceea, şi Felicitas Hoppe consideră de bun augur tendinţa scriitorilor de a-şi încredinţa textele judecăţii cititorului, fără a se conduce de „filtrele” editoriale.

M. B.: Nici eu nu am vreo intenţie de a tutela pe cineva. Dacă literatura are vreun sens, atunci ea este un spaţiu fără de tutori, un spaţiu al posibilităţilor, unde poţi şi chiar trebuie să iei hotărâri de unul singur. Ceea ce afirmă Felicitas, după cum observ şi eu, când am lecturi la şcoală, în faţa elevilor – unde mă prezint cu texte scrise nu pentru adolescenţi, ci cu textele mele obişnuite –, funcţionează chiar foarte bine. Spre exemplu, în clasa a VIII-a, unde sunt 12 copii şi unde ei au cu totul alte probleme. Pentru că nu mai e important dacă ei percep textul aşa cum mi l-am imaginat eu ca autor, ci, mergând într-o altă direcţie, aceşti cititori tineri ai mei au şansa să înceapă complet altceva, să stabilească o nouă relaţie cu proza mea. Această libertate a interpretării este foarte benefică pentru literatură.

Traducere şi adaptare de Polina Ojog

„A lăsa mereu într-o parte, a fi imperfect” (Marcel Beyer în discuţie cu Andre Hille)

Marcel Beyer povesteşte în noul său roman „Kaltenburg” despre doi savanţi – un biolog şi un ornitolog – din punctul de vedere al istoriei germane. Andre Hille (revista culturală Kunststoff) a discutat cu el despre oraşul în care locuieşte,  Dresda, despre „relaţia” dintre om şi animal, în viziunea scriitorului, şi despre munca sa la roman.

O locuinţă într-o clădire de tip vechi în Dresden Strehlen. De-abia intrând în apartament poţi remarca un detaliu: mirosul de tutun. La întrebarea „se poate fuma aici?” vine un răspuns hotărât „aici trebuie să fumezi”. Scriitorul Marcel Beyer îşi face o cafea tare. Tastiera micului său laptop, aşezat alături de ceaşcă, este atât de uzată, încât cu greu poţi recunoaşte vreo literă. Acest bărbat trebuie să bată tastele deja intuitiv. „Este a doua mea tastieră”, spune el. Nu e de mirare că pentru actualul său roman Kaltenburg a avut nevoie de 4 ani, multe capitole şi scene dispăreau şi se plămădeau din nou, deoarece i se păreau, din punct de vedere a limbii, prea „cleioase”, greu de parcurs.

Andre Hille: Dvs. v-aţi născut în Würtemberg, aţi fost crescut în Kiel, aţi învăţat în Siegen şi aţi trăit în Köln – am putea spune că sunteţi un locuitor veritabil din Vest. Ce v-a făcut să vă mutaţi cu traiul la Dresda?

Marcel Beyer: Prietena mea, o pictoriţă, avusese pe atunci o expoziţie în Dresda şi îi plăcuse foarte mult oraşul. Pe atunci locuiam în Rheinland. Terminasem studiile la universitate, bursa de doctorat se încheia, trebuia să-mi găsesc un servici. Era tocmai momentul potrivit de a merge în altă parte. Mi se părea destul de interesantă ideea să mă mut într-un oraş cu totul necunoscut.

A. H.: Noul dvs. roman, Kaltenburg, a fost un mod de a sonda istoria oraşului Dresda?

M. B.: Aveţi dreptate. Mi-am început investigaţia chiar din ziua sosirii mele la Dresda. E un oraş plin de vestigiile ruinelor în care poţi recunoaşte cu uşurinţă clădirile de cândva. Le-am considerat drept pereţi ai unor grădini, până când cineva mi-a zis: nu, acolo a fost o casă, aceasta era înainte o clădire. Discutând cu oamenii, am reuşit să ating straturile subterane ale oraşului.

A. H.: Bombardarea oraşului Dresda în timpul celui de-al doilea război mondial continuă să fie o temă de discuţie, evocând groaza căderii unuia dintre cele mai frumoase oraşe ale Germaniei.

M. B.: Odată stăteam cu un fotograf în piaţa Pirnaisch şi o doamnă mai în vârstă cu un portmoneu în mână m-a întrebat: „Ce faceţi dvs. acolo?” Apoi, urmărindu-ne vânzoleala de cronicari, a spus: „Piaţa Pirnaisch avea înainte un alt aspect. Nu este vorba doar de o distrugere vizibilă, ci şi de destrămarea unei lumi, a lumii burgheze.” Şi această dispariţie a fost mereu obiectul divergenţelor ideologice şi aşa a rămas până astăzi. Dacă vezi ce se petrece pe 13 februarie, aici, la Dresda, dacă te uiţi la demonstraţii şi contrademonstraţii, ai putea crede că locul acesta, în fiecare an, exercită o altă dominare asupra istoriei.

A. H.: Stilul romanului Kaltenburg este fluent, plastic. Ce înseamnă pentru dvs. „stilul bun”?

M. B.: În acest text stilul bun însemna câteodată să începi dimineaţa cu o propoziţie, pe care până seara încă să nu o termini. E groaznic (râde). Această carte am început-o în 2003. După 70 sau 100 de pagini era sesizabil un ton predominant narativ, care licărea mereu promiţător. Totuşi, chiar şi după aceste pagini era greu să-l conduci pe povestitor prin imensul univers al romanului. Mie mereu mi se întâmplă aşa: atunci când încep romanul, se adună multă materie, ca mai apoi, la selecţie, drumul să devină mai anevoios.

A. H.: Sunteţi şi poet. Aţi fi de acord cu teza că în poezie limba este „materialul”, pe când în proză ea este „mediul”?

M. B.: Teza pe care aţi enunţat-o nu se referă la mine. Dintr-un anumit punct de vedere, acestea sunt fenomene de limbă, care produc scântei şi din care rezultă proza. Dintr-un alt punct de vedere, eu ştiu din munca asupra romanului Kaltenburg că există pagini care s-ar putea să nu fie interesante, dacă ne referim la conţinut, dar din punct de vedere al limbii sunt savuroase. Limba, de una singură, nu poate crea un mediu. Dacă suprimăm o scenă lungă de o pagină sau două, vom avea situaţia de care ne izbim lucrând asupra unei poezii: mereu lăsată la o parte, mereu imperfectă. Naraţiunea contează.

A. H.: Un rol esenţial în romanul dvs. îl joacă relaţia dintre om şi animal. Cum aţi ajuns la această idee?

M. B.: Eu am descoperit lumea animală în ultimii ani. Într-o noapte, în muzeu, am cunoscut un zoolog, pe Dr. Siegfried Eck, pe atunci custode al colecţiei ornitologice din Dresda. Am rămas fascinat de acest om şi de felul cum gândesc zoologii: şi anume că omul nu este centrul lumii, că orice animal are acelaşi drept să fie considerat la fel de important. Eu aş vedea nişte paralele între artă şi cercetare: trebuie să fii deschis în ceea ce priveşte legăturile de viaţă, în ambele activităţi criteriile estetice au un rol deosebit, este necesară o ascuţire a percepţiei. Dr. Eck îmi spunea că el, uneori, cercetează săptămâni întregi un oarecare lucru, s-ar părea că sunt săptămâni pierdute. Însă are certitudinea, inexplicabilă, că trebuie să meargă anume în această direcţie. Modul acesta, intuitiv, de gândire şi aşteptare îmi este cunoscut şi mie din activitatea de scriitor.

A. H.: O temă importantă a romanului dvs. este comunicarea. Kaltenburg comunică cu animalele, tatăl eului-povestitor Hermann comunică cu plantele. „Trebuie să căutăm comunitatea animalelor”, spune Kaltenburg.

M. B.: Da, ea este importantă. Ce s‑ar întâmpla cu povestitorul, dacă nu ar exista acest Kaltenburg? În comunitatea omenească există întotdeauna o problemă: cine, ce şi cui transmite. Animalele nu procedează astfel. Eu am mereu în faţa ochilor o propoziţie care nu apare în text: „un animal nu te denunţă”. Dar aceasta nu are nimic în comun cu faptul că animalele ar fi cinstite, singurul motiv este că lor le lipseşte capacitatea de comunicare.

A. H.: Pasărea joacă în roman un rol central. Păsări moarte, păsări preparate, cadavre arse, stoluri de păsări, păsări bolnave, păsări închise în colivie. În romanul Kaltenburg, pasărea este adesea cuprinsă de frică, dar aspiră la libertate sau la o libertate ocrotită. De unde vine această ambivalenţă?

M. B.: Pentru mine era important să nu las pasărea să apară ca simbol. Ca să pot evita asta, am avut doar o singură posibilitate: să „exploatez” păsările până la gradul capacităţii lor simbolice, dar de fiecare dată într-un alt mod. Pe baza lumii animale eu pot prezenta lucruri care nu pot fi exprimate de lumea oamenilor. De exemplu, atunci când povestitorul îşi aminteşte că la institutul Kaltenburg cineva făcea experimente monstruoase cu maimuţele rhesus. Aceasta era o posibilitate de a vorbi despre oameni fără a-i compromite. Scenele cu animale luminează scenele cu oamenii, iar scenele cu oamenii luminează scenele cu animale. (Kunststoff  nr. 10/2008)

 Traducere şi adaptare: Corina Gîrlă

1