Un Goncourt „corect”

...În 2005, scriitorul francez de origine afgană Atiq Rahimi participă la un festival de cinema în Coreea de Sud, când află că un colocviu literar, programat să aibă loc în oraşul Herat, în estul Afganistanului, este anulat. Motivul: una din participante, Nadja Anjuman, poetesă afgană în vârstă de 25 ani, urma să fie... omorâtă din „motive familiale”. „Era prea liberă şi de asta a fost ucisă”, îşi zice Atiq Rahimi, care demarează o anchetă proprie în munţii natali pentru a stabili adevăratele cauze ale crimei. Tânăra Nadja tocmai urma să editeze o culegere de poezii „Gul-e-Dodi” (Floare roşie întunecată)... La spitalul închisorii din Herat el îl găseşte pe soţul ucigaş al poetesei care zace în comă pentru că şi-a injectat otravă în vene. „El era acolo, întins şi mut. Mi-am zis: dacă eram o femeie, aş fi stat acolo, lângă el, pentru a-l scuipa şi înjura.” Din povestea Nadjei Anjuman, Atiq Rahimi construieşte un roman - „Syngué Sabour”, confesiunea unei femei musulmane la căpătâiul soţului său ce se află în comă. Fata, fără nume, fără chip, fără vârstă îi mărturiseşte soţului său întreaga disperare a femeilor musulmane adunată de veacuri...

Aceasta este, pe scurt, povestea care a sedus în acest an juriul Goncourt.

Edmonde Charles-Roux, preşedinta juriului, a justificat alegerea Academiei Goncourt pentru „Syngué Sabour” prin „calităţile literare, modernismul, rigoarea, precizia şi refuzul emfazei. E o tragedie rece. Nu este patetică, nici plictisitoare, povestirea curge la fel de natural şi sincer precum gestul de a pune mâna pe inimă.” Ca femeie, Edmonde Charles-Roux s-a declarat mişcată de solilocviul afganei dezorientate. „E o carte care apără cauza feminină. Iar Premiul Goncourt trebuie să recompenseze cărţile sociale.”

Alt membru al juriului, Françoise Chandernagor, a crezut iniţial, după o primă lectură, că romanul e opera unei femei. Abia în septembrie a aflat, surprinzător, că autorul e un bărbat. Françoise Chandernagor califică romanul drept un experiment literar aflat la graniţa dintre teatru şi film: ceva între un monolog de teatru şi un scenariu. „Cartea s-a impus prin actualitatea ei. Afganistan este o ţară care ne interesează şi pe care încercăm s-o înţelegem.”

Bernard Pivot: „Până la urmă, în competiţie au rămas două romane: „Là où les tigres sont chez-eux” (Acolo unde tigrii sunt la ei acasă) de Blas de Roblès şi „Syngué Sabour” de Atiq Rahimi. Pentru că Roblès a obţinut, între timp, premiul Medicis, era normal ca Goncourt-ul să se îndrepte spre Rahimi. Într-un sens, Rahimi şi  Roblès reprezintă două stiluri diferite de a scrie. În romanul său, Roblès utilizează ca tehnică de construcţie explozia, cu mai multe istorii dintr-odată, ca şi când ar conţine 4 sau 5 romane. La Rahimi strategia e alta: este o naraţiune strâmtă, închisă, care se construieşte cu cruzime, curaj, violenţă şi economie de stil în jurul unei situaţii dramatice. Pentru că în ultimii ani Premiul Goncourt a fost acordat unor romane istorice (să amintim ultimii 2 laureaţi - Jonathan Littell cu „Les Bienveillantes” şi Gilles Leroy cu „Alabama Song”), este o onoare să premiem un roman care tratează probleme de actualitate. Este important că Goncourt-ul restabileşte tradiţia de a vorbi lumii, lucru pe care Rahimi îl face cu sinceritate, cultură şi curiozitate. Fără îndoială, alegerea juriului va provoca polemici dure, în parte, pentru că „Syngué Sabour” abordează problema condiţiei feminine în Afganistan, în parte, pentru că acest afgan a ales să scrie în franceză. Mai e şi meritul unui bărbat care a reuşit să scrie şi să trăiască disperarea a sute de femei.”

Atiq Rahimi a optat să scrie direct în franceză (restul romanelor sale au fost redactate în limba persană), fapt care a cucerit definitiv, se pare, juriul Goncourt. Unii cârcotaşi ai establishmentului cultural francez au bănuit că la mijlocul „afacerii Rahimi” ar sta un procedeu discret de scoatere a literaturii din literatură şi că Premiul Goncourt poate fi încadrat de-acum încolo în rândul armelor „ideologice”.

La început a fost femeia, femeia lui Rahimi, femeile din Occident, dar şi sutele de mii de femei din lumea musulmană, prinse în capcana unor datini vetuste pentru care povestea poetei Nadja Anjuman nu e un fapt exotic petrecut într-o ţară exotică, ci o realitate curentă. Goncourt-ul ar fi deci, de la înălţimea autorităţii sale incontestabile, un stimul care ar provoca deschideri şi procese liberatorii în societatea musulmană. „Syngué Sabour” nu e, în această cheie, documentul cel izbutit, cel mai frumos, cel mai perfect, ci... cel mai veridic.

Altă jertfă, pe altarul căreia, afirmă unii, ar fi murit componenta de literatură a Goncourtului de anul acesta, pare să fi fost francofonia, celălalt nume al narcisismului cultural francez. Limitată fiind tot mai mult de limba engleză, de cea spaniolă sau arabă, eliminată din programele şcolare ale unor ţări africane precum Rwanda, zonă tradiţională a influenţei franceze, francofonia ar putea prinde în curând vremurile triste când graniţele ei ar putea coincide... cu graniţele Franţei şi ale statelor francofone europene. Goncourt-ul apare ca un instrument eficient de promovare a culturii şi limbii franceze în lume. Acum 2 ani, americanul Jonathan Littell a fost preferat şi din acest motiv, iar Atiq Rahimi e continuarea logică a procesului de răspândire a francofoniei în cele patru părţi ale lumii, Asia fiind regiunea unde limba franceză a pierdut cel mai mult.

Deloc neglijabilă, componenta afgană a politicii actuale franceze pare să fi jucat şi ea un rol în alegerea corectă, zic aceiaşi cârcotaşi. Măcelul din vară, în care au murit câţiva soldaţi francezi în Afganistan, a stârnit în societatea din Hexagon ceva discuţii cu privire la legitimitatea aflării trupelor franceze acolo şi dacă n-ar fi mai bine ca cocoşii galici să-şi ia tălpăşiţa, pentru a nu lua bătaie laolaltă cu aliaţii lor americani. Cum însă preşedintele Sarkozy s-a angajat ferm în lupta antiteroristă, premierea lui Atiq Rahimi şi a cărţii sale despre profunda nedemocraţie din Afganistan are, pe lângă scopul literar, un altul, ascuns, politic: de a-i convinge pe francezi, în primul rând, o parte a intelectualităţii de stânga, că jertfele pe care le face poporul francez în Afganistan au un sens...

Însăşi literatura stă undeva spre sfârşitul listei, dar nu e ultima. S-a remarcat, de ceva timp, că Goncourt-ul a abandonat l`art pour art şi oferă prioritate literaturii angajate în viaţa cetăţii. Precum Palme d`Or de anul acesta, la fel ca Premiul Nobel din ultimii ani, la fel ca alte premii şi distincţii. Să fi venit oare sfârşitul, atât de clamat, al literaturii experimentale, al libertinajului literar şi al artei de dragul artei, sau e o tendinţă temporară?

Până una alta, celebrarea lui Atiq Rahimi are un efect care infirmă argumentele cârcotaşilor: proaspătul laureat şi-a luat în serios misiunea de a „vorbi lumii”, mai ales unei anumite părţi a lumii franceze. Rahimi a protestat faţă de expulzarea a 54 de afganistanezi, arestaţi săptămâna trecută în regiunea Calais în cursul unui raid al poliţiei locale şi care urmează a fi „transportaţi forţat” în curând,  la Kabul, la bordul unui avion franco-britanic. E un moment când afganistanitatea lui Rahimi pică prost pentru politica oficială franceză.