Et in Virtualia ego... (Florina Ilis, Chemarea lui Matei, roman)

Întâmplarea a făcut să fi citit cel de al doilea roman al Florinei Ilis, Chemarea lui Matei, înainte ca autoarea să fi dat lovitura cu mult lăudata Cruciada copiilor, cartea care a cules cam toate premiile importante în 2005. Prin urmare, nu voi cădea acum în capcana de a (re)citi acest text prin prisma succesului răsunător pe care volumul din 2005 i l-a adus. Deşi reeditat într-o variantă adăugită şi revăzută (la Editura Cartea Românească), romanul de faţă rămâne acelaşi, fără mari modificări care să-l scoată din matca iniţială. O carte stranie care, în ciuda indiciilor pe care titlul le-ar putea oferi, ocoleşte graţios implicaţiile mistice, chiar dacă o anumită simbolistică epidermică încearcă să ispitească interpretarea pe acest făgaş. Un decupaj dintr-un interviu, postat pe coperta a IV-a, confirmă această ipoteză, punând accentul pe schimbarea de paradigmă pe care prezentul a instituit-o: dacă vameşul Matei s-a putut decide prompt să-l urmeze pe Iisus, în vremea noastră este mult mai dificil să te hotărăşti încotro să o apuci: „În zilele noastre, sunt foarte multe chemări, unele false, altele adevărate. Acest personaj al meu, Matei, este prins într-o serie de chemări şi este incapabil să urmeze una dintre ele. Cred că fiecare dintre noi, în viaţă, este pus în imposibilitatea de a răspunde unor chemări, nu poate să discearnă. Astăzi, nu mai este aşa de simplu cum era atunci când cineva îţi întindea o mână şi tu urmai calea Credinţei”. Ar fi vorba, prin urmare, de un roman care încearcă să decojească, treptat, sensurile unei parabole despre relativismul şi ezitările lumii contemporane, aflate într-un impas cauzat, eventual, de slăbirea marilor certitudini. Rămâne de verificat dacă povestea concretă are forţa de a se ridica la pretenţiile acestei parabole.

Protagonistul romanului, Matei, este un tânăr informatician, care, nereuşind a-şi reveni întru totul în urma unei decepţii în dragoste (Corina, logodnica subversivă, l-a înşelat şi l-a părăsit pentru cel mai bun prieten), se refugiază într-o altă lume, alternativă celei reale, devenind un fel de sclav al calculatorului, al Internetului. Declaraţiile sale în acest sens sunt multiple în carte; aleg, la întâmplare, una dintre ele: „… mă simt ca şi cum mi-aş fi extirpat un organ trebuincios al trupului meu fără calculator, neputincios, nu mai sunt în stare să mă mişc în lume fără calculator, am să mă duc în America la Microsoft şi nu mă voi dezlipi de calculator…” Să fie vorba despre o nouă sensibilitate, a celor obişnuiţi a testa mai întâi lucrurile în varianta lor virtuală? Matei, bunăoară, face declaraţii de dragoste unei femei virtuale, pe care nu o cunoaşte, căreia-i spune, convenţional, Angel, despre care nu poate fi sigur nici măcar că este femeie (dar, vorba ei, Who cares? Nu te pui cu amorul pe chat…), în fine, ajunge să se căsătorească graţie unui site specializat în oferirea acestui tip de servicii. Curată iluzionare, veţi spune, şi nu veţi greşi foarte mult.

De fapt, pentru personajul Florinei Ilis lumea virtuală nu este numai un drog, ci mai ales o posibilitate de eschivă din spaţiul real în locuirea căruia nu manifestă nici un pic de pricepere. Aici totul pare a i se pune împotrivă: iubirile, prietenii, conversaţiile obişnuite, compromisurile pe care este nevoit să le facă mai tot timpul; ba, la un moment dat, când pare a reuşi să uite de marea sa dezamăgire cauzată de cruda Corina, atunci când lucrurile par a se aranja în viaţa sa, Anamaria, noua femeie de care se îndrăgosteşte, ca de obicei, cu disperare, trebuie cu orice preţ să fie cu zece ani mai în vârstă şi, ceea ce e şi mai grav, regretabil de măritată. Ei bine, cum să nu aleagă vitregitul tânăr (29 de ani) posibilitatea pe care lumea virtuală i-o poate oferi, pe lângă avantajul de nepreţuit al spălării creierului? Iată-l explicându-şi alegerea, iar mărturisirea sa echivalează, de fapt, cu cea a înfrângerii autentice, în lumea adevărată: „Cum să-i spun acestei femei că mă aflu suspendat de un timp oarecare între ceea ce a fost viaţa mea până la un moment dat, când am pierdut-o pe Corina şi ceva situat undeva înaintea mea, ceva ce nu mai vrea să înceapă, cum să rezist astfel suspendat deasupra prăpastiei, dacă nu mi-aş construi o lume în care să vieţuiesc şi-n care să mă simt în siguranţă, mi-e bine acolo, sunt stăpân pe ea pentru că eu o fac, o programez după imediatele mele nevoi şi deocamdată nu mă gândesc la altceva, nu vreau să-mi pierd acest echilibru…” Prin urmare, personajul îşi construieşte o lume alternativă, în capcana căreia se abandonează cu aplomb. Rezultatul este, însă, o diluare a personalităţii, un fel de pervertire a eului. Căci, în final, când povestea de iubire cu mult prea măritata Anamaria nu are sorţi de izbândă, el însuşi se surprinde, în timp ce-i scrie intangibilei (la figurat, desigur), având resentimente faţă de celălalt, „cel care îmi ţine locul în lume în timp ce eu îmi văd nu tocmai neliniştit de treburile mele, de revoltele mele…” Iată-l pe nefericit, aşadar, în ipostaza de a-şi crea un dublu virtual, cu care se va identifica, manifestând mefiente porniri faţă de el însuşi, cel dintâi. Aviz amatorilor!

Şi totuşi, nu aceste tribulaţii, amoruri, căsătorii sau dedublări virtuale fac farmecul romanului. Tema a mai fost folosită, cu câţiva ani înainte, şi de Doina Ruşti, în Omuleţul roşu, roman ce propune, într-o cheie transparentă, aceleaşi tribulaţii virtuale ale unei femei ceva mai nedreptăţite de înşelătoarea soartă. Ceea ce atrage, însă, atenţia în Chemarea lui Matei este stilul, debitul de Amazon al romanului, care se vrea, în totalitate, o unică frază. Pe urmele lui Marquez, Cela şi alţii (la noi procedeul, obositor uneori, a fost folosit de Şerban Alexandru, în Omul e mort. Noua poemă română), autoarea ştie să extragă un anumit lirism de bun augur din aceste volute viguroase ale textului, căci ritmul, în roman, devine la fel de important pe cât era în vremurile bune în poezie. Avantajul este că sincoparea frazei subliniază uneori în mod optim fluxul interior al personajului, tensionând eficace mărturisirea. În alte locuri, perspectivele narative se modifică pe nepusă masă, efectul fiind unul de ieşire a personajului din propria piele, o dedublare a vocii care rosteşte confesiunea. Vorbeşte Matei: „Mă străduiesc să fiu atent la cuvintele ei, dar acestea, neascultătoare, i se evaporă pe buze într-un abur ceţos ce mă învăluie cu fiorii dulci ai unei promisiuni deşarte, Grigorescu, culorile blânde de vară calmă, portretul unui vechil, nu-i reţin numele, controversa din jurul acestui tablou, eforturile pe care muzeul, Matei e departe de acest moment, lăsându-mă cu bună ştiinţă acestei stări de alunecări în mine însumi, sunt conştient de riscul la care mă supun, pulverizarea prezentului, dar ce este prezentul? Lui Matei i se explică cu destulă obiectivitate raportul nevăzut dintre luminozitate şi culoare…” etc., etc. Procedeul susţine fericit impresia unei anumite detaşări a eului de persoana pe care o locuieşte, proprie, de altfel, protagonistului, mereu indecis, mereu dispus să accepte amăgirile lumii virtuale în dauna concretului inconfortabil, poate, asigurat de cea reală.

Altfel, nu lipsite de interes sunt şi adevăratele drame pe care amorul i le prilejuieşte prea puţin norocosului informatician. Există o certă precizie a mânuirii monologului interior, o anumită abilitate de a conferi confesiunii un aer de spontană autenticitate, ceea ce face ca şi povestea eşecurilor în iubire ale lui Matei să ţină trează atenţia cititorului, pusă la încercare de stilul de largă respiraţie al romanului.

Pentru cine avea ochi să vadă, se simţea în acest roman mâna unui scriitor care avea să confirme nu mult după aceea. Chemarea lui Matei nu e un roman de excepţie, ci unul care, dacă nu depăşeşte, nici nu coboară sub nivelul prozei române de după 2000.

____________