De cealaltă parte a Dunării: Serbia creştină

Locuri bântuite de conflicte, sciziuni, drame, fracturi şi bombardamente – fosta Yugoslavie, astăzi un ciorchine de state. Serbia este acum (sau cel puţin pare a fi) marea învinsă. Cu toate acestea sârbii sunt un popor prietenos, cald, vesel şi mândru. Au şi de ce să fie mândri! Au o ţară frumoasă, cu impresionante bogăţii naturale, peisagistice, dar şi spirituale. Dacă excluzi vizitarea Belgradului – care necesită câteva zile bune pentru a fi parcurs şi văzut cu pasul – restul ţării nu este mai puţin spectaculos. E o ţară împestriţată de monumente, străvechi şi vechi, medievale şi moderne. Ne-am propus să vedem o parte dintre ele. Serbia de azi nu este deloc Serbia Mare, multe din monumentele ei importante au rămas în afara ţării actuale, mai ales în Kosovo.

Prima întâlnire cu „istoria recentă” a Serbiei am avut-o la Băile Brestovac, unde cneazul Miloš Obrenović (1780-1860) îşi făcea la 1837 o casă în stil ţărănesc, în preajma unor izvoare cu ape termale. Moda tratamentelor cu ape curative pătrunsese deja în Serbia modernă, iar făuritorul independenţei Serbiei se refugia în acest colţ minunat al naturii – pentru apele minunate ale locului, linişte şi multă verdeaţă. Casa sa, numită de sârbi konak, este acum atent restaurată şi pusă în circuitul publicului, unde se pot vedea câteva relicve (veşminte, cărţi, mobilier) legate de familia celui care dădea, în 1835, prima constituţie a Serbiei autonome, aflate încă în constelaţia agonicului Imperiu Otoman. Am nimerit absolut întâmplător acolo, fără să ştim că vom descoperi acest loc, dar plăcerea întâlnirii a fost mai puternică decât dezamăgirea de a fi rătăcit drumul...

La mănăstirea Ravanića am ajuns în ceas de seară. Începea pavecerniţa, iar monahiile se adunau una câte una pentru cântările vesperale. Întâi te întâmpină zidurile prăbuşite, parţial reconstituite, dar care marchează traseul iniţial, când mănăstirea era şi cetate de duh, şi bastion de apărare. Ridicată către finalul veacului al XIV-lea de către Prinţul Lazăr, ea a funcţio­nat multă vreme ca fortăreaţă cu şapte turnuri care marcau punctele de supraveghere spre toate punctele cardinale. Decoraţia exterioară a bisericii, cu ancadramente delicate, cioplite în piatră, apareiajul de cărămidă, brâiele decorative, precum şi sculpturile în meplat, reprezentând păsări şi animale fantastice – fac ca exteriorul acestui monument să fie considerat unul de prim rang în arta sârbească medievală. Unele dintre aceste elemente decorative se pot regăsi la Cozia vâlceană, drept dovadă a unei comuniuni ce exista în Evul mediu în lumea răsăriteană, ortodoxă. Despre legăturile de rudenie ce funcţionau între principii acelor state nici nu are rost să mai pomenesc: ele erau strânse şi reciproc avantajoase. Locul în care se înalţă Ravanića este unul deosebit de pitoresc, cu păduri dese şi probabil destul de greu accesibile, cel puţin în trecut. Pictura datează de la 1385, şi a funcţionat ca monument princeps pentru „şcoala Moravă” de iconografie. Aceasta e păstrată în bună măsură, însă repictările multiple, aplicate de-a lungul secolelor, fac destul de problematică receptarea ei directă, fără rezerve. E un monument de o valoare excepţională, dar după părerea mea cam alterat de vecinătăţi şi intervenţii arhitecturale recente, destul de neconcordante cu vechiul existent. Am văzut şi în alte locuri aceste alăturări cel puţin paradoxale; „bricolări” ale căror sens şi noimă nu am avut răgazul a le analiza. Dar la prima vedere ele par niţel „străine”, ca să mă exprim voalat. E nevoie de timp şi o mai îndelungă ancorare în realităţile şi conjuncturile istorice şi ideologice pentru a înţelege raţiunile care au dus la astfel de decizii.

Studenića o poţi vizita după ce părăseşti orăşelul Kraljievo1, cu celebra mănăstire Žića, înălţată de Ştefan Cel-întâi-chemat, la anul 1208. Pictura murală de la Žića este conservată parţial, în special în naos şi pronaos. E o frescă maiestuoasă, regală. În această biserică se încoronau regii Serbiei medievale – şapte dintre ei au primit aici însemnele puterii. Unul dintre marii mărturisitori ai secolului XX, Vlădica Nikolai Velimirovici2 (canonizat în 2003), fusese episcop de Žića. Studenića are o arhitectură sobră, cu multiple elemente de extracţie occidentală, explicabilă în contextul cristalizării statului incipient sârbesc, care „pendula” diplomatic între Constantinopol şi Roma, către finalul secolului al XII-lea. Biserica mare, închinată Maicii Domnului, are un portal romanic, în timpanul căruia tronează un monumental relief cu Fecioara aşezată, încadrată de cei doi Arhangheli, şi unde s-a păstrat doar sugestia că ar fi existat şi Pruncul sculptat. E unul din cele mai grăitoare monumente care conservă în toată plenitudinea „dialogul” dintre „recipientul” apusean şi cultul liturgic bizantin. Pictura din interior – superbă ca execuţie – este printre cele mai izbutite realizări ale tradiţiei răsăritene. Scena Adormirii Maicii Domnului, aflată pe peretele de nord al naosului (poziţionarea este o inegalabilă invenţie iconografică medievală sârbească) e una din cele mai copleşitoare din câte mi-a fost dat să văd. Din păcate, în multe părţi pictura este ciobită cu o minuţiozitate diabolică. În interiorul mănăstirii mai există două biserici, cu hramurile Sf. Ioachim şi Ana, şi Sf. Nicolae, pe care nu am apucat să le vizitez, acestea fiind inaccesibile pentru fluxul turistic.

Ocolind urbea Novi Pazar, la câţiva kilometri de aceasta, se ajunge la mănăstirea Sopoćani; primenită, uşor, de curând3, a fost durată iniţial înainte de 1263, de către regele Uroš I. În naosul bisericii apar primele reprezentări ale Arhiepiscopilor sârb­i: Sava I, Arsenije I şi Sava II. Scena Adormirii Maicii Domnului este monumentală şi foarte complexă, cu multe figuri, şi arhitecturi ale vremii. Tot aici putem vedea admirabila scenă de înmormântare a reginei Anna (Dandolo), mama regelui Uroš I, care abundă de detalii figurate minuţios, şi unde pot fi identificate personaje importante ale epocii. Schema compoziţională a acestei scene o calchiază, în mod explicit, pe cea a Adormirii Maicii Domnului. Întâlnirea acolo cu un monah tânăr, poate că era chiar întâistătătorul aşezământului, ne-a lămurit multe din ciudăţeniile acelei regiuni, „islamizate” de-a binelea, căci Novi Pazar părea un oraş din Orient, nicidecum unul din Serbia, deşi în periferiile lui se păstrează ruinele celei mai vechi biserici de pe teritoriul ţării, datând din secolul IX (Sf. Petru in Raš). Geamiile şi moscheile, precum şi întinsele cimitire musulmane, divulgau o populaţie îndepărtată acum de Ortodoxie, avanpostul căreia era, firesc, la Sopoćani. Deşi locuitorii oraşului erau, după spusele monahului, preponderent etnici sârbi, ei au trecut masiv la islam, fără a mai da semne că vor a se mai întoarce la dreapta-credinţă. Oraşul actual este decrepit, deşirat, prăfuit şi insalubru. Plin de geamii. Poate cel mai insipid loc din toate câte am văzut în Serbia. Acelaşi călugăr, vădit cu vederi radical naţionaliste sârbeşti, inocula ideea că anume în acest oraş se forjează un „nou popor”: bošnienii. Şi că toate relele, care se difuzează apoi în întreaga ţară, se „gestează” tot aici.

La hotelul Sopoćani, unde am rămas peste noapte, era un botez. Plasat într-un loc pitoresc, în preajma mănăstirii, stabilimentul era o veritabilă construcţie supravieţuită, prosperă în anii socialismului titoist – acum e într-o stare jalnică, prăpădită. Dar sârbii ştiu să se distreze, să fie zgomotoşi, săltăreţi şi guralivi oriunde. Iar un atribut al oricăror isprăvi în masă la ei este tirul din pistol. Într-o clipită se descarcă tot încărcătorul, spre marele amuzament şi chiotele asistenţei. Nu e prea uşor să te obişnuieşti cu astfel de manifestări de veselie şi inconştienţă. Dar ele fac parte din scenariul oricăror adunări, se pare. La Ulcinj, în Muntenegru, lângă graniţa Albaniei, am asistat la o veritabilă nuntă albaneză, unde mirele însuşi se deda la astfel de distracţii. Trăgea cu pistolul. Lumea aceasta aşa îşi manifestă bărbăţia, curajul, spiritul războinic, incisivitatea, tumultul interior. Ca străin, rămâi perplex, siderat, dar la fel de adevărat este că aceste manifestări au o doză considerabilă de firesc, carnavalesc, pitoresc, nebunie spectaculară...

Moraća este deja în Muntenegru, o mănăstire de călugări, unde am văzut că erau şi camere de închiriat. Femei şi bărbaţi stăteau la sfat dimpreună cu călugării mai bătrâni, iar atmosfera era destinsă şi colocvială. Clopotele băteau chemarea la vecernie. Puţini însă s-au urnit să meargă la slujbă. Dar asta nu înseamnă deloc că sârbii sunt un popor indolent, nepăsător, mai degrabă dimpotrivă: toată lumea se închină frumos şi cu grijă, sărută ancadramentul uşilor de intrare, când intră-n biserici, peste tot femeile au o vestimentaţie cuviincioasă. Deşi este ctitorită de pe la mijlocul secolului al XIII-lea, acum Moraća nu are vestigii prea preţioase, şi trebuie vizitată mai ales pentru capela cu hramul Sf. Nicolae, care este imediat ce intri în curte, pe dreapta. Acolo descoperi o pictură sublimă, excelent conservată, dar ea este de secol XVII. Scenele cu minunile Sf. Nicolae sunt explicite şi foarte complex reprezentate. În una din scene Sf. Nicolae apare ducându-l de mână, părinteşte, pe cel dintâi ctitor al Moraćei – Ştefan Nemanja, cu macheta bisericii mari, după care ne putem închipui cum arăta aceasta iniţial, atunci când numitul o ridicase. Practic, ceea ce s-a pierdut în edificiul principal, se poate „citi”, indirect, prin această bisericuţă. Tradiţia este vie, continuă, palpabilă, deloc alegorică. Iar acest lucru este prezent peste tot în locaşele sârbeşti. Lângă localitatea Priboj există nişte băi termale, mai exact în Banja – poate dintre cele mai vestice ale Serbiei. Acolo se conservă un monument de maximă importanţă pentru secolul al XIV-lea, cu hramul Sf. Nicolae. Calitatea picturii de aici este indiscutabilă, sub ulterioare repictări se decopertează acum o frescă de mare clasă. În dreapta altarului ne întâmpină o uriaşă reprezentare a ocrotitorului acestui aşezământ – poate una dintre cele mai ample chipuri ale Marelui Făcător de Minuni, Sf. Nicolae, din întreaga ortodoxie răsăriteană. Tot în această biserică se pot observa chipurile a mulţi ierarhi locali, o adevărată „panoplie portretistică”, o veritabilă cronică pictată. Aici apare pentru prima oară reprezentarea Arătării Sfintei Cruci, care a făcut ocolul lumii răsăritene, ajungând şi în bisericile româneşti; iar una din scenele cele mai impresionante – quasi laică – este cea a luptei marelui Constantin împotriva lui Maxencius: o impresionantă compoziţie batalistă, cu mulţime de detalii concrete, cu un patos narativ inegalabil, sugestiv; concreteţea ei aproape că se poate compara cu pictura istoristă a vremurilor moderne. De necrezut, dar asta poate fi văzut pe murii interiori ai bisericii de la mănăstirea din Banja! O măicuţă bătrână, foarte conştiincioasă şi vigilentă, nu ne-a lăsat nici în ruptul capului să documentăm fotografic veşmântul iconografic al monumentului, dar nici ilustrate cu pictura nu existau la pangar. Dându-şi seama de asta, ne-a dăruit la despărţire câteva cărţi poştale cu Sf. Nicolae. Tot ne-am ales cu o mărturie...

Înaintând spre graniţa românească, dar încă la sute de kilometri de ea, se află pe apa Moravicei, orăşelul Arilje, unde se înalţă o falnică biserică fondată de către cneazul Stefan Dragutin, ale cărei fresce datează din jurul lui 1296; şi acestea în chip splendid conservate, purtând, se pare, amprenta unui atelier thesalonician (Ch. Delvoye). Pronaosul păstrează un tablou votiv extraordinar de explicit, cu macheta bisericii de început, fără exonartexul paralelipedic actual. Pictura are aerul unei imense miniaturi (ce oximoron!), unde detaliile veşmintelor aproape că tind să copleşească expresia feţelor, a gesturilor, a maiestăţii regale. Întreaga măiestrie a zugravului s-a concentrat pe aceste detalii de odăjdii regale, pe croiala lor, pe diferenţele cromatice ale acestora. Chipurile şi mâinile sunt schematice, specifice picturii „de aparat” bizantine. Aici a funcţionat „decalcul”, prescripţia erminiilor, în timp ce tratarea plastică a îmbrăcăminţilor este rodul imaginaţiei şi al observaţiei4 după natură. Este o caracteristică deja, observată la mai multe monumente, că după secolul al XIII-lea libertatea de exprimare a zugravilor devine tot mai mare, că îşi fac loc pe murii bisericilor scenele laice, regale, aflându-şi reprezentarea în cel mai vizibil chip cu putinţă. Comanditarul – regele de cele mai multe ori – vrea să fie cât mai aproape de sfinţii din vechime, chiar dacă nu neapărat pe picior de egalitate cu aceştia. Biserica din Arilje are un hram destul de rar întâlnit în ortodoxie, unde se cinsteşte Sf. Ahile, episcopul Larisei, participant la Conciliul I Ecumenic, la 325. E de remarcat alegerea acestui hram de către cel dintâi ctitor, în dorinţa sa de a aduce în actualitate un vajnic şi puternic apărător al dreptei-credinţe, aflat în proximitatea apostolică. Nu e o simplă convenţie, sau o cutumă rigidă, ci o afirmare serioasă a unei apartenenţe definite, şi o proclamare răspicată a propriei identităţi spirituale. E greu de înţeles astăzi ce însemna să te pui sub protecţia unui important stâlp al bisericii drept-măritoare, dar pentru epoca tardo-medievală opţiunea aceasta era peremptorie. Până în epoca primei modernităţi aceasta era perspectiva fondatoare, direcţia bună. După această dată, teocentrismul se substituie programatic prin egocentrism, iar ceea ce altădată era temei, devine treptat ideologie, propagandă, slogan...

Fără a face excepţie de la tendinţele contemporaneităţii, Serbia zilelor noastre trăieşte, la nivelul maselor cel puţin, fenomenul schizofreniei abulice, pierzătoare – care pendulează între promisiunile globaliste, eurocetrice şi tradiţia care încă mai are ce arăta, afirma şi prescrie. Cea din urmă, însă, reuşeşte să îndeplinească mai degrabă funcţia Muzeului, a Arhivei, în timp ce pulsul globalizării are o dinamică activă, ascendentă, depersonalizantă, egalizatoare. E fascinant să fii martorul acestei pendulări continue...

August-septembrie, 2008

__________

1. În sârbeşte Kral este rege. În aceste locuri, care formau în vremea constituirii statului medieval ţinutul Raş, era capitala vechilor regi sârbi.

2. Mare parte din scrierile acestui mare învăţat şi supravieţuitor al lagărului din Dahau au fost traduse şi în româneşte, la Editurile Sophia, Predania, Cathisma, Egumeniţa etc.

3. M-am ghidat de cartea lui Lazar Trifunovic, Yugoslavia. Monuments of Art, editată la Belgrad, în 1988. La acea dată biserica mănăstirii avea pridvorul prăbuşit. Acum are o nouă faţă.

4. Să ne înţelegem, nu e vorba de un studiu după natură – în sensul modern al accepţiunii acestei sintagme -, ci de posibilităţile pe care le puteau oferi „caietele de zugravi”, tot mai diversificate şi explicite odată cu trecerea timpului...

1