Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 6, (164), iunie : Jurnal de scriitor : Călina Tirfan : Reni – istoria în paragină

Jurnal de scriitor

Călina Tirfan

Reni – istoria în paragină

De Paşte am plecat la baştină, la Slobozia Mare, în sudul Basarabiei. Acolo am întâlnit-o pe prietena mea din copilărie, care m-a convins să-i fac o vizită la Reni. Înainte de a accepta invitaţia, mi-am verificat actele. Din întâmplare, aveam paşaportul cu mine. Şi cum pregătirile de Paşte mă obosiseră rău, mi-am zis: un element nou face întotdeauna bine – de ce nu? Zis şi făcut: a doua zi, la ora 10 dimineaţa, am urcat în autobuzul Cahul-Reni. Drumul spre Reni a durat ceva mai mult de o oră, dacă pun la socoteală desele opriri şi cele 30 de minute din vamă, în autobuz în afară de noi două mai erau doar câţiva pasageri, cei mai mulţi cu paşaport ucrainean. Înainte de a intra în vamă, am avut un mic incident cu şoferul, vezi doamne, nu aş fi completat corect fişa (Imigraţionnaia carta). Îi ripostez „Nu ştiu ucraineana!”. El, supărat: Spraşivaite! („Întrebaţi”). Pe tot parcursul călătoriei admir Prutul, care ba se ascundea după case, ba apărea la câţiva metri de şosea. Peisajul era superb, dacă fac abstracţie de valul de pământ ridicat şi de maşinile ce cărau lut pentru viitoarea cale ferată, care va uni terminalul de la Giurgiuleşti (pretinsa „poartă de acces” la Marea Neagră a Moldovei) cu oraşul Cahul. Când urcăm dealul, întorc capul ca să admir în toată splendoarea Prutul şi bălţile care îl înconjoară. În zilele de Paşte am auzit de două ori vorbindu-se despre frumuseţea acestei porţiuni, cineva chiar propusese să ne ridicăm de la masă şi să ne repezim cu maşina pentru a face fotografii, căci mâine, zicea, s-ar putea să fie prea târziu. Hipnotizată de priveliştea de vis, cu greu mi-am rupt privirea de la bucla râului. În scurt timp Prutul va dispărea din vedere şi la ieşirea din Giurgiuleşti îmi va lua ochii deja Dunărea. Am simţit o strângere de inimă – o cale ferată într-o rezervaţie naturală, chipurile, una ocrotită de stat, e de prisos, ba chiar un fapt îngrijorător! Se va justifica economic? Greu de spus. Cât stăm în vamă privesc spre Dunărea largă şi liniştită, care nu bănuieşte ce i se pregăteşte!

Înainte să fi aflat de existenţa altor oraşe, am aflat de RENI. La Reni părinţii mei, ca de altfel toţi sătenii, făceau cumpărăturile necesare pentru viaţă şi gospodărie; uneori, când se pregăteau de nunţi, cumetrii şi botezuri, se duceau după cumpărături şi la Bolgrad şi Ismail, dar Reniul, aşezat la o azvârlitură de băţ – 14 km, era mai la îndemână. Pentru buneii şi părinţii mei cele mai apropiate târguri erau Reni şi Galaţi. Satul meu de baştină făcuse parte din judeţul Ismail, plasa Reni. Şi în copilăria mea lumea bună mergea tot la Reni ca să-şi comande straie la croi­tor, să facă piaţa, să se fotografieze, iar în caz de boală şi să se trateze la spitalul  portului, sau să urce în trenul de Chişinău. Cei mai norocoşi se mutau şi cu traiul la oraş, schimbându-şi astfel statutul de ţărani. De aceea, pot spune că Reniul a fost ORAŞUL COPILĂRIEI MELE. N-am rezistat tentaţiei de a retrăi primele amintiri (urbane) ale copilăriei mele, care, cu regret, nu mai aveau să se mai confirme la revederea vechiului târg.

În Reni am intrat pe strada Comsomolului. Pe ambele laturi ale străzii se întind case cu un nivel, înconjurate cu grădini şi livezi bogate, care nu diferă cu nimic de cele din satele româneşti de pe malul Prutului. Ajungem la gara auto şi coborâm. Gara nu s-a schimbat de când am fost ultima dată, în 1989, aceeaşi clădire sărăcăcioasă de pe vremuri. În schimb, piaţa de mărfuri care vine  în continuarea gării auto, prin care dăm o raită, e ticsită cu gherete şi buticuri, ca la „Calea Basarabiei”, în Chişinău. Despre preţuri n-am cum mă dumeri, pentru că toţi vorbesc de ruble. Întreb: „De ce ruble şi nu grivne?”. Mi se răspunde că e una şi aceeaşi. Piaţa e aglomerată, dar nu de cumpărători, ci de vânzători care vorbesc  ruseşte. În sfârşit, ne pornim spre casă, mergem pe jos, străzile înguste sunt aproape pustii. Nu remarc blocuri şi clădiri noi. Ca să scurtăm drumul, traversăm pe diagonală parcul „Victoria”, în mijlocul căruia de departe văd tronând o statuie masivă, ce îl înfăţişează pe conducătorul iubit al proletariatului, Vladimir Ilici Lenin. Ca să-l identifici, nu e nevoie să te apropii, odinioară astfel de monumente (turnate standard) se înălţau în mai toate oraşele fostei Uniuni Sovietice. Monumentul s-a păstrat intact. E chiar îngrijit. Oau!

La ieşirea din parc, un bărbat în vârstă, pe bicicletă, ne salută, e cunoscutul prietenei mele, se opreşte şi ne propune nişte peşte. Crap proaspăt, într-ales. Ne oprim preţ de câteva minute şi cumpărăm doi crapi, unul de două kg şi altul de un kg şi jumătate, cu 10 grivne kg-mul. Grivna e la cursul de 2 lei 20 bani. Coborâm apoi pe o stradă îngustă din partea veche a oraşului şi ajungem în centru, o luăm apoi la dreapta pe strada Şevcenko, dar după un colţ ne întâlnim, spre uimirea şi decepţia mea, iar cu Lenin şi-i întretăiem strada ce-i poartă numele. Pe scurt, pot spune că Reniul în materie de pitoresc nu are prea multe de oferit, dar despre asta ceva mai la vale.

Când am ajuns la poarta casei, din curte răzbătea o melodie românească – prietena mea, văzându-mă surprinsă, făcu semn cu mâna la difuzorul de la colţul casei, care, zice, e pus şi zi şi noapte pe Antena satelor, un post gălăţean. Îmi povesteşte cu mult haz o întâmplare din târg, care aduce a umor negru, şi pe care i-a fost dat s-o trăiască, şi anume: să fie martorii unui alai mortuar, la care se cânta muzică populară românească. Erau cu toţii consternaţi, dar rudele decedatei se conformaseră dorinţei exprimate cu limbă de moarte şi... moarta, de acolo de unde era, îşi răzbuna (poate) umilinţa (lingvistică, identitară, ziceţi-i cum vreţi) şi, astfel, se distra copios pe seama lor. Renaşii (locuitorii or. Reni), zice prietena mea, deşi nu mai vorbesc româna, ascultă cu plăcere muzica românească. Parcă pentru a mă contrazice că mai există şi excepţii, cum stăm cu toţii în faţa casei ei, admirându-i grădina şi tufele de liliac, un biciclist îl salută din mers pe stăpânul casei cu „Hristos a înviat, domnule!”, şi dispare fulgereşte. Întreb – cine-i?, şi mi se răspunde: „Un slobozean de-al nostru!”

Seara am ieşit până la Catedrala oraşului, care are două altare, cel principal cu hramul „Înălţării Maicii Domnului”, şi cel din cafas cu hramul „Sfântului Ilie”. Biserica a fost înălţată în 1858 şi faţada şi cupola amintesc Catedrala din Chişinău. N-am avut însă noroc – biserica era închisă. Nu vrem să facem cale întoarsă şi ne ducem neanunţate în vizită la sora prietenei mele, care locuieşte pe strada „28 iunie” (sic!) – pentru cine a uitat: ziua „eliberării” Basarabiei de URSS la 1940. Ne întâmpină fiul acesteia cu nevasta (de baştină din Anadol (azi Dolinscoe)), care, după tradiţionala salutare: „Hristos a înviat!”, îşi cer scuze că i-am găsit în reparaţie, căci „de la Odesa venim doar de sărbători...”. De când Portul Reni nu mai lucrează la capacitatea din perioada sovietică, renaşii, pentru a rămâne la suprafaţa vieţii sociale, s-au „exilat” la Odesa. Gazdele noastre şi-au lăsat şi ele casa în grija mamei lor (pe care au adus-o de la Slobozia Mare) şi de ani buni lucrează la Odesa (el, constructor şi ea, bibliotecară). Şi ca ele – o jumătate din populaţia oraşului (24 mii de suflete). Apar şi cei doi copii ai lor: „Zdraste!” (Bună ziua!). Andrei şi Alina, doi copii frumoşi, la Odesa învaţă la colegiu şi la şcoală cu predare în ucraineană. Ce-i drept, nu ar fi putut opta pentru o altă limbă de studiu nici la Reni, căci aici, din 1979, nu mai există clase cu predare în limba română. Iată că asaltului de ucrainizare nu-i poate ţine piept nici măcar „velikii ruskii yazîk” (marea limbă rusă).

Când apare Stepanida, sora prietenei mele, Ecaterina, atmosfera se degajează. În calitate de stăpână ne invită la masă. În atmosfera caldă cu pască şi ouă roşii aflu că la Reni nu se simte acasă, vrea să se întoarcă la Slobozia, dar e târziu - a vândut casa. Trecem repede la alte subiecte, mai puţin dureroase. Din veranda cu pereţii din sticlă admirăm decorul verde, primăvara a făcut o minune din grădina cu răzoare de lalele, salată şi gutui ce îşi scutură floarea. Am trecut parcă pragul unei lumi... minunate. Cu condiţia să nu depăşeşti perimetrul acestei curţi... Ne ridicăm de la masă, spunând că vrem să dăm o raită şi Bisericii „Constantin şi Elena” din apropiere, şi grăbim pasul în speranţa că mai apucăm slujba de seară. Dar preotul pe care-l întâlnim în curte ne spune că Biserica e închisă. Îl înduplecăm să ne deschidă, pentru a aprinde o lumânare şi a arunca o privire înăuntru. Biserica, până nu demult depozit de mobilă, e proaspăt zugrăvită. Din păcate, preotul nu ne poate spune istoricul ei. Nu ştiu cum se face, dar picturile stilizate, picturile recente nu ne mai inspiră, nu ne fac să cădem în genunchi sub povara conştiinţei, şi nici liniştea pe care o căutăm în biserici nu ne-o mai pot reda…

Ne întoarcem acasă, rătăcind pe străduţele calme. Eteroclit ca arhitectură, căci autorităţile n-au investit niciodată prea mult în dezvoltarea oraşului (nu e greu să ne dumerim de ce: neaşezări geopolitice, evident!), trecem pe lângă „Kopika” - un moll, care îşi amestecă cochet umbrele cu casele mici şi nerenovate din preajmă. Intrăm. Deşi a doua zi e „1 Mai”, sunt puţini cumpărători. Am parcurs moll-ul de la un capăt la altul, mai mult în scopuri de documentare decât de aprovizionare, aşa că ieşim cu câteva cumpărături pur simbolice. Moll-ul este primul semn al „globalizării” la Reni.

A doua zi, dimineaţa, fanfara militară ne-a scos şi pe noi în Piaţa Victoriei, pare-mi-se că astfel se numeşte scuarul din centrul oraşului. Mă aşteptam să văd mulţimile de odinioară. Surpriză însă, piaţa e aproape pustie, doar câţiva pensionari. Pe pancarta (unică, de altfel), ţinută de doi bătrânei, citesc „1 Maia – Deni boribî za prava trudeaşcihsea” („1 Mai – Ziua Oamenilor Muncii). Până să ne dumerim cine a organizat mitingul, intrăm în Catedrală. Cumpăr o lumânare să-i dau cinste Domnului şi-o întreb pe femeia de serviciu de una-de alta: „Eto toliko batiuşka vam scajet, esli pridete zavtra” (Doar preotul vă poate răspunde, veniţi mâine!), totuşi, aflând că nu sunt localnică, îmi spune că „Soborul” a fost ridicat în 1958, din piatră. Catedrala – nişte amănunte pe care nu le cunoşteam – a fost vizitată în 1914 de ţarul rus Nikolai al II-lea cu fiul, iar în 1923 – de Regele Carol al II-lea al României. Cea mai veche icoană datează din 1870, şi că au fost restaurate în 2006 de pictorul Vasile Sandu, de la Chişinău. Îi mulţumim pentru amabilitate şi ieşim din biserica pustie fără să ne grăbim, căci încă din prag remarcăm că mitingul a eşuat: în piaţă erau în total, cred, vreo 40 de nostalgici, cu panglici roşii la piept. În timp ce se făceau ultimele pregătiri, observ în imediata apropiere o stelă cu un vultur având aripile gata de zbor. Nu-mi aduc aminte să mai fi văzut monumentul înainte. De fapt, nici nu avusesem cum, căci odinioară se afla în curtea bisericii, acum vederea spre Catedrală e deschisă din toate părţile, cred că din 1990. Intrigată, îmi fac cu greu drum prin buruienele crescute abundent, şi găsesc o inscripţie românească: „Aici odihnesc 187 eroi din războiul 1877-1878 şi 1914-1919 exhumaţi din fostul cimitir de pe teritoriul oraşului Reni şi reînhumaţi la 9 noiembrie 1937 prin îngrijirea Societăţii Cultul Eroilor, garnizoanei, Primăriei şi cetăţenilor din oraşul Reni. (2 iunie 1938)”. Sub text - un nume ilizibil, iar mai jos, menţiunea locului de obârşie al sculptorului: Galaţi. La doar câţiva metri, o altă criptă de dimensiuni mai mici, care sfârşeşte cu o cruce, pe care scrie tot cu caractere latine: „În această criptă sunt reînhumaţi osemintele soldaţilor armatei ruse morţi în oraşul Reni în anii 1878-1879.” Ambele monumente - în paragină. No comment! Dar în afară de familia caldă şi primitoare care m-a găzduit şi unde m-am simţit foarte bine, aceste cripte cu inscripţii în română sunt aproape unicele semne de românitate pe care le-am mai găsit în dulcele târg românesc de odinioară.

Captivată de această descoperire, nu observasem că mitingul a început. Prind o frântură de frază: „Tovarişci, deni trudeaşcihsea esti, a trudeaşcihsea net” (tovarăşi, există sărbătoarea muncitorilor, dar nu avem muncitori)... „mî ne delilisi po krovi, po iazîcu, po profesii... eto politiceskii musor, tovarişci!” („noi nu ne împărţim după criterii de sânge, meserie... este un gunoi politic cel care crede astfel”). Nu m-am putut abţine şi am izbucnit într-un râs... sardonic. Acest tip de discurs ne plictiseşte şi vrem să plecăm, dar ne împiedică... politeţea. Îmi este prezentată o doamnă care are peste 80 de ani, dar nu-i arată, şi care, mi se spune, vorbeşte o română perfectă. După prezentările de rigoare o întreb: „Doamnă Carolina (Farkovici), sunteţi, cred, liantul care ne leagă de lumea cea veche?”. Îmi confirmă supoziţia. A ajuns la Reni cu părinţii în ziua puternicului cutremur din 1940 şi au rămas pentru totdeauna aici. Până atunci au trăit în Bucureşti. Acum se duc cu fiica la cimitir, la cimitirul evreiesc, la mormântul soţului. Treceau pe-alături şi ne-au văzut... În acest moment, manifestanţii (aflăm că organizator e Societatea Veteranilor), precipitaţi, se încolonează şi  pornesc spre parc: să depună flori la monumentul lui Lenin.

Manifestanţii o iau spre dreapta, noi ne luăm rămas bun de la doamna Farkovici şi o pornim spre Dunăre. Pe străzi aproape că nu întâlnim oameni, maşini nici atât, dacă am numărat vreo 20 cu totul în aceste zile. Pe această porţiune oraşul e foarte plăcut. Aici toată lumea merge cu bicicleta. Ne apropiem de gara fluvială. Prezenţa ei se simte în aer. Nu am mai călcat pe chei din 1980, dar asta e o altă poveste. Dacă ajungi la Reni, trebuie neapărat să vezi Dunărea, care îi conferă oraşului un farmec deosebit. Ne oprim pe chei şi admirăm apele, tragem adânc aer în piept şi în acelaşi moment pe Dunăre, în faţa noastră, îşi face apariţia un petrolier de-o lungime impresionantă. Privesc fascinată cum lunecă pe ape, ne fotografiem şi-l petrecem cu privirea până aproape de Terminalul de la Giurgiuleşti, care se vede de aici cu ochiul liber. Vaporul însă o apucă la dreapta, spre Brăila. De pe malul înalt al Dunării ne uităm cu jind către malul românesc şi la cele câteva bărci ieşite la pescuit. Şi acolo se serbează 1 mai, dar altfel decât pe malul nostru...

A doua zi, trecând pe lângă Muzeul oraşului, m-am gândit că poate dovezile de românitate s-au mutat în analele şi vitrinele sale. Şi am regretat foarte tare că în acea zi nu avea program.

Gara auto e aglomerată, ca de obicei. Aud o frumoasă vorbă românească, românii din satele megieşe îşi petrec copiii la şcoală. Cei mai mulţi pasageri sunt tineri care îşi fac studiile la Chişinău. Am ieşit din Reni pe strada Bolgradului. La o cotitură, zăresc prin geam caldarâmul de la ieşirea din oraş care îmi aminteşte Derventul - şoseaua din piatră de granit de la ieşirea din Slobozia Mare spre Reni. Piatra era adusă pe Dunăre şi Prut până la moara Ilinicescu. Şoseaua Derventului, pavată în 1937-1939, a fost funcţionabilă în starea ei iniţială până în 1997, când a fost renovată. Fără a mă documenta, pot spune cu certitudine că şi acest caldarâm pe care autobuzul se mişcă anevoios are istorie... românească.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova