Filo-sofarea contemplativă

Ran Lahav, originar din Israel, este visiting professor la universităţi din SUA şi una dintre cele mai interesante voci în consilierea filosofică actuală – şi merge cumva în răspăr cu majoritatea trendurilor deja stabilite în acest nou domeniu. Vorbind despre filosofia practică, lui Lahav îi place să utilizeze, ca exemplificare, mitul peşterii din Republica lui Platon. În interpretarea lui Lahav, peştera e ansamblul de prejudecăţi specifice fiecăruia dintre noi / concepţia asupra lumii – iar rolul filosofiei nu este cel de a ne face să ne simţim comod în peştera asta, ci de a-i înţelege structura şi a găsi o modalitate de a ieşi din ea – şi de a-i ajuta şi pe alţii să iasă. Dar cred că cel mai bine, consecvent şi clar o explică chiar el – de asta am şi ales să traduc unul dintre articolele de pe site-ul lui,
http://www.geocities. com/ranlahav/ (A.C.)

În filosofia occidentală, suntem foarte buni la înţelegerea prin cuvinte, prin teorii, nu prin reflecţie şi contemplare tăcută. Gândirea filosofică obişnuită poate crea rapid argumente şi contraargumente, definiţii, analize de concept şi teorii. Într-adevăr, strategia ei e să se concentreze pe o tematică dată, să-i circumscrie elementele şi limitele prin descrieri şi s-o prindă prin afirmaţii teoretice.

Pentru a face asta, filosoful academic ar trebui să se retragă din viaţa lui cotidiană, să-şi dea la o parte emoţiile şi experienţele şi grijile proprii – pentru a-şi ‘purifica’ de lucruri irelevante capacitatea de a raţiona; la fel, să izoleze din context obiectul investigaţiei pentru a-l ‘purifica’ de zgomotele ‘irelevante’ de fundal ale vieţii. În acest sens, nu persoana ca întreg e cea care filosofează, ci doar o porţiune foarte specifică a acelei persoane: sinele conştient, raţional. Putem spune că majoritatea filosofiei occidentale tinde să utilizeze o formă foarte specifică, chiar specializată, de înţelegere – ceea ce ar putea fi numit modul de raţionament-despre al înţelegerii.

Mi se pare că practica filosofică, din păcate, a adoptat acest mod de înţelegere specific filosofiei academice. Aţi putea obiecta, spunând că filosofii practicieni încearcă să se focalizeze nu doar asupra raţionamentului celuilalt (consiliatului), dar şi pe emoţiile, experienţele şi comportamentele lui. Dar nu asta e problema. Aceste emoţii şi experienţe devin şi ele, de obicei, obiecte ale raţionamentului-despre. De exemplu, în consilierea filosofică, anxietatea consiliatului devine, de obicei, obiect al raţionamentului – în acelaşi mod în care se întâmplă cu subiectele discuţiilor academice.  Faptul că anxietatea aparţine unei persoane concrete nu schimbă conversaţia: ea încearcă să raţioneze despre anxietate şi să aplice afirmaţii descriptive pentru a-i prinde sensul. Nici faptul că această conversaţie este încărcată emoţional sau semnificativă pentru participanţi nu schimbă  această formă dominantă a înţelegerii – raţionamentul-despre. La urma urmei, o investigaţie ştiinţifică poate fi şi ea încărcată emoţional (imaginaţi-vă un om de ştiinţă care concepe un vaccin împotriva bacteriei care i-a ucis copilul), dar, desigur, acest fapt nu o face să fie mai puţin ştiinţifică.

Forma înţelegerii care presupune raţionamentul-despre e bună pentru analize, formulări, descrieri, pentru că se concentrează asupra obiectului ales şi îl reprezintă descriptiv, în linii clare şi distincte. A fost confirmată de ştiinţă, pentru că încearcă să formuleze principiile care stau la baza anumitor fenomene definibile. Dar ar fi naiv să considerăm că ea ar epuiza întreaga gamă de forme reale şi potenţiale ale înţelegerii umane. Atunci când vrem să explorăm un câmp mai larg al realităţii umane – care este şi contextul ce dă naştere activităţii noastre de teoretizare – nu putem presupune că ar putea fi restrâns forţat la modul raţionamentului-despre. Nu există niciun motiv să presupunem că putem trata orizontul care ne defineşte, la care luăm parte, ca şi cum ar fi doar un alt obiect pentru sinele nostru raţional.

Dacă noi, cei care facem filo-sofie practică, dorim să explorăm realitatea trăită a individului – nu o realitate obiectivată sau teoretizată, dar orizontul real al vieţilor noastre trăite – aş sugera că ar trebui să trecem dincolo de limitele strâmte ale raţionamentului-despre. Trebui­e să deschidem o cale de acces pentru noi modalităţi de înţelegere, modalităţi ce să-i permită realităţii noastre să ne ‘vorbească’ în alte moduri decât prin limbajul raţiunii teoretice.

Dar acest fapt pune o problemă fundamentală: ce tip de discurs filo-sofic poate asigura acest câmp mai larg al înţelegerii?

Am impresia că, dacă filo-sofarea trebuie să fie mai profundă decât un simplu raţionament-despre, atunci ea trebuie să utilizeze aspecte din noi care sunt dincolo de nivelul gândurilor noastre raţionale. Asta nu înseamnă că filo-sofarea trebuie să fie iraţională, pur şi simplu ea nu trebuie controlată doar de acea parte a sinelui nostru conştient, care izolează obiectele de viaţa în care apar ele şi le prinde în descrieri raţionalizate obiectiv. Discursul filo-sofic trebuie condus de alte aspecte ale sinelui nostru, de dimensiuni mai profunde ale fiinţei noastre – chiar de baza fiinţei noastre, am putea spune.

Dar asta înseamnă că filo-sofarea cere ca sinele nostru raţional conştient – atât de pasionat de discuţii şi care îşi impune atât de repede judecăţile – să fie redus la tăcere, cel puţin parţial, cel puţin uneori, pentru a face ca alte ‘voci’ ale înţelegerii să poată vorbi în noi. Astfel, filo-sofarea trebuie să aibă un element al atenţiei orientate spre interior, un element de tăcere şi reflecţie, deschidere pentru aspectele mai puţin familiare ale fiinţei şi înţelegerii noastre. Cu alte cuvinte, trebuie să fie contemplativă.

Ce înseamnă să înţelegi din străfundurile fiinţei tale/să te implici într-o înţelegere profundă?

Nu cred că s-ar putea vorbi prea mult aici la nivel teoretic, pentru că nu e un subiect care ar putea fi prins de teorii – adică de sinele raţional. A căuta o teorie generală ar însemna să comitem din nou eroarea de a reduce bogăţia înţelegerii noastre la raţionamentul-despre. Totuşi, se pot spune unele lucruri generale despre asta.

În primul rând, ideea unei înţelegeri care să implice fiinţa noastră profundă apare în mai multe tradiţii spirituale. În catolicism, de exemplu, se vorbeşte despre Lectio Divina, o lectură contemplativă a scripturilor, care trezeşte revelaţii spirituale profunde, fie personale, fie universale. Nu vorbesc aici despre stări alternative de conştiinţă (cum ar fi, de exemplu, cele provocate de unele droguri halucinogene sau meditaţii), ci de forme alternative de înţelegere. Şi în filosofie se pot găsi unele versiuni ale acestei idei – în scrierile unor gânditori, precum Bergson, Marcel, Heidegger şi alţii, care au căutat forme de investigaţie existenţială sau poetică ce să meargă dincolo de raţionamentul teoretic.

Recurenţa ideii formelor alternative de înţelegere mărturiseşte că ea e o parte a experienţei umane. Într-adevăr, am impresia că experimentăm cu toţii anumite momente de înţelegere profundă. Ni se întâmplă uneori, de exemplu, când citim o carte, ca, dintr-odată, să ne izbească o anumită propoziţie şi să trezească în noi sentimentul realizării, ca şi cum ni s-ar fi transmis în secret ceva cu o semnificaţie enormă. Avem senzaţia că o nouă revelaţie a apărut brusc în conştiinţa noastră, ca o ‘bulă’ de lumină ce apare din adâncurile noastre obscure. Conţinutul acestei realizări, adesea, poate fi greu de transmis în cuvinte exacte (adică în limbajul sinelui raţional conştient) şi faptul de a o verbaliza sau reconstrui ar putea să solicite atenţie şi efort – motiv din care, deseori, o ignorăm şi o uităm repede. Uneori, când încercăm s-o punem în cuvinte, ne dăm seama că spunem ceva care sună gol, banal şi nu exprimă cu adevărat ceea ce simţim că am înţeles.

Majoritatea suntem familiari cu experienţa a cel puţin un tip de înţelegere care pare a intra în conştiinţa noastră de dincolo de sinele conştient raţional. Prin urmare, ideea unor înţelegeri alternative nu este străină de viaţa noastră cotidiană.

Dacă luăm în serios această idee, ea ne deschide noi orizonturi de explorare pentru practica filo-sofică. Înseamnă că nu mai suntem satisfăcuţi de discursul standard bazat pe raţionamentul-despre, atât de comun nu doar în discuţiile academice, dar şi în consilierea filosofică şi dialogurile socratice. Ea ne provoacă să trecem dincolo de tipurile obişnuite de filosofare, să dezvoltăm modalităţi noi, atente la celelalte ‘voci’ dinăuntrul nostru, să căutăm înţelepciunea prin noi forme de înţelegere, să ne deschidem către adâncurile fiinţei noastre. Asta înseamnă, printre altele, a învăţa cum să ne ţinem în frâu vorbăreţul nostru sine raţional şi să fim atenţi. Această direcţie exploratoare a investigaţiilor filo-sofice e ceea ce numesc filo-sofie contemplativă.

Traducere de Alex Cosmescu

1