Atelierul de filosofie

Scopul unui atelier de filosofie cu copiii nu este de a învăţa sistematic copiii să argumenteze, să le dezvolte talentele de orator sau retor, ci de a-i face să conştientizeze că sunt capabili de a emite gânduri despre marile probleme ale umanităţii. Caracteristica acestei practici originale este statutul particular acordat copiilor, cel de co-gânditor, de om angajat în aventura umană. Practicienii definesc Atelierul de filosofie drept o experienţă a vieţii raţionale, compusă dintr-o serie de descoperiri:

- descoperirea lui cogito (a conştientiza propria gândire)

- descoperirea apartenenţei la o gândire grupală extinsă şi universală

- descoperirea etapelor ce condiţionează formarea conceptelor

- descoperirea dezbaterii ideilor ce implică ambiguităţile, incompatibilităţile, legătura dintre acelaşi şi contrariul.

Structura şi modalitatea de funcţionare a Atelierului de filosofie este relativ simplă:

O singură întrebare, de ordin general, de genul „De ce există lumea?” este propusă de către profesor grupului de copii. Întrebarea este formulată de un copil, reformulată, în caz de necesitate, de un alt copil – şi examinată în profunzime.

Se fac zece minute de şedinţă săptămânal, pe parcursul întregului an.

Rolul profesorului este de a enunţa întrebarea zilei, de a înregistra şedinţa şi rămâne în linişte pe parcursul a zece minute. Foarte prezent, el este garanţia bunei funcţionări a mecanismului acestui atelier.

Ulterior, cele zece minute înregistrate sau filmate sunt urmate de o re-ascultare (vizionare) şi o dezbatere scurtă. Pe parcursul discuţiei, profesorul relansează discuţia, o redirecţionează, atrage atenţia la faptul că cineva a păstrat liniştea...

Ce vrea să zică această filosofie pentru copii? În ce constă această activitate cu copii de la trei la cinci ani, atunci când tinerii de optsprezece ani au deseori probleme cu această materie stranie, având o reputaţie mai mult îndoielnică? Întrebarea poate fi puţin modificată: nu este oare prea târziu, la optsprezece ani, pentru a filosofa, prea târziu pentru a începe cel puţin? Care profesor nu constată, periodic, propria incapacitate de a reuşi să inducă într-un an, printre alte aptitudini, un anumit gen de spirit critic elevilor săi?

Evident, anume aici rezidă miezul problemei: filosofia trebuie eliberată din păienjenişul ei cultural şi erudit, pentru a o concepe ca o demonstrare a fiinţei singulare, ca o constituire a personalităţii, care se elaborează de la o vârstă fragedă.[1] Să încercăm, mai întîi, să înţelegem cum poate o discuţie cu copiii să fie filosofică. E vorba, deocamdată, doar de discuţii, ţinând cont de faptul că încă nu au învăţat să scrie. Nu este oare vorba de o simplă propedeutică filosofică, de o preparare pentru filosofie? Dar într-un final, într-o tradiţie socratică, filosofia nu este oare în esenţă o propedeutică, nu constă ea oare într-o pregătire niciodată încheiată? Materia sa vie nu este oare un interogatoriu neîncetat?

Orice idee particulară nu este oare o simplă ipoteză, moment efemer al procesului de gândire? Ţinând cont de aceste întrebări – percepute ca puncte de pornire – ne dăm bine seama că, dacă a filosofa presupune demonstrarea fiinţei singulare, atunci trezirea personală a spiritului critic nu e cu nimic mai prejos de analizele savante. Iată de ce aceste practici trebuie să fie instalate în procesul educativ preşcolar.

Drept punct de pornire al acestei practici, cercetătorii [2] au stabilit trei exigenţe filosofice, trei aspecte care vor servi la constituirea activităţii. Este vorba de dimensiunile intelectuală, existenţială şi socială care se rezumă la ideea de a gândi pe cont propriu, de a fi tu însuţi, de a fi într-un grup.

Dimensiunea intelectuală presupune – a înţelege, a articula această comprehensiune astfel încât să fii înţeles, a propune analize şi ipoteze, a argumenta, a practica interogarea, iniţiere în logică, a elabora judecăţi, a utiliza şi a crea concepte, a reformula sau a modifica propria gândire.

Dimensiunea existenţială presupune – a descoperi şi a exprima o identitate pe parcursul deciziilor şi judecăţilor tale, a conştientiza propria gândire, a descoperi şi a recunoaşte propriile erori şi incoerenţe, a-ţi controla reacţiile.

Dimensiunea socială presupune – a asculta, a-l respecta şi a-l înţelege pe celălalt, a te integra într-un grup, a conştientiza, a accepta, a discuta şi a aplica regulile de funcţionare.

Aceste trei modele ale exerciţiului sunt utilizate şi funcţionează toate în aceeaşi manieră, diferă doar suportul utilizat: atelierul în baza unei teme generale, atelierul asupra unui text, atelierul asupra unui film. Rolul învăţătorului este cel de facilitator, el trebuie să interogheze copiii, să valorizeze intervenţiile lor, să compare diferite opinii, să suscite momente filosofice.

Filosofia e percepută, în acest context, ca formare a gândirii critice autonome. Ideea generală a demersului nostru e de a ne ajuta elevii să gândească,  să întrebe, să dezbată. Filosofia predată la liceu va fi astfel trăită ca o prelungire a activităţilor realizate în şcoala elementară, ca o deschidere către alte forme de gândire, mai elaborate, şi în final, ca o îmbogăţire a reflecţiei fiecăruia.

Michel Tozzi[3], în unul din articolele sale, se revoltă împotriva faptului că sistemul de învăţământ, în formula sa actuală, privează copilul de cultura întrebării, condamnându-l la o cultură a răspunsului. Astfel încât, chiar şi în clasele liceale, anume profesorul este cel care adresează întrebări filosofice elevilor...

Este evident că elevii din clasele primare nu pot percepe scrierile filosofice clasice, nici nu pot opera cu noţiunile şi conceptele filosofice complexe. Dar discuţia filosofică pentru copii nu are drept obiectiv a implanta aceste cunoştinţe, ci mai degrabă de a-i direcţiona spre creaţie, spre aplicare – „savoir-faire”. Ea îşi propune să le modifice comportamentul şi să-i înveţe să gândească.

Realizând ideea unei filosofii cu/pentru copii, se pretinde intervenţia globală asupra elevilor. Prin aceasta se are în vedere consolidarea respectului de sine şi posibilitatea de a deveni cetăţeni autentici. Prin dezvoltarea facultăţii lor de gândire se dezvoltă şi modalitatea reflexivă autonomă; este o demonstrare a faptului că ei sunt responsabili atât de destinul propriu, cât şi de cel colectiv, or anume acest lucru este necesar unei ţări aflate în perioada sa de definire.

Dacă viaţa în societate nu este posibilă fără o conştientizare a celuilalt, munca în grup, în echipă nu se improvizează. Ea se realizează în baza anumitor tehnici (facilitarea în grup, modalităţi de concentrare, verbalizarea opiniilor, votul etc.) şi, înainte de toate, prin anumite atitudini (ascultare, respect faţă de celălalt, politeţe, deschidere spirituală,... ceea ce Michel Tozzi, inspirat de lucrările lui Habermas, numeşte „etică comunicaţională”). E vorba de un adevărat studiu. Oricât de straniu, aceste abilităţi le lipsesc copiilor, chiar dacă realizarea lor este stipulată în programele şi instrucţiunile ministeriale.

În spiritul unei iniţieri în viaţa democratică este şi dezvoltarea printre copii a capacităţii de depăşire a cadrului personal al problemelor sau preocupărilor proprii, pentru a face o analiză generală ce le-ar permite să aducă soluţii valabile pentru întreaga colectivitate.

Note:

[1.] vezi Philosophie avec les enfants – Article Maternelle. http:// www.brenifier-philosopher.fr.st

[2.] http://www.brenifier-philosopher.fr.st, http://perso.clubinternet.fr/alcofrib/pratiques/pratiques_maternelle.htm (3 sur 13)2004-11-10