Cu ce filosof v-ar plăcea să staţi la o cafea?

Chestionar

1. Cu ce filosof v-ar plăcea să staţi la o cafea? De ce? Ce l-aţi întreba?

2. Ce vă oferă lecturile filosofice pentru viaţa cotidiană?

3. Care sunt mecanismele care vă permit să vă examinaţi viaţa şi să vă puneţi în acord cu sine?

Alexandru Lupuşor,

masterand, filosofie, Chişinău

1. Mă întreb acuma, dacă îmi beau cafeaua în momentul lecturii, pot considera că stau la o cafea cu autorul?

Dacă e să-mi imaginez posibilitatea de a avea ocazia să stau la o cafea cu vreunul din marii gânditori, aş prefera să fie Dostoievski. Îl consider emblematic pentru tot ceea ce poate să însemne spiritualitate răsăriteană. Metafizica creştinătăţii răsăritene a câştigat enorm de mult de pe urma expresiei artistice în care a transpus-o marele rus. Căutând să ne arate calea spre ceea ce numea „viaţa vie”, Dostoievski va rămâne totodată şi un model de gândire vie, atât de rară în peisajul gândirii filosofice. Cred că l-aş întreba un singur lucru: ce şanse mai oferă frumuseţii (sau ceea ce a rămas din ea) de a salva lumea?

2. Aş fi tentat să răspund scurt: de la necaz la extaz şi invers (aşa, o variantă a cercului hermeneutic). Lectura filosofică, dacă pretinde să fie autentică, ar trebui în egală măsură să necăjească şi să placă. Pentru mine, lectura filosofică prezintă anume această combinaţie mai puţin veridică între muncă şi joc, ca şi cum ludicul şi trudicul se iau aici la întrecere. În fapt, orice lucrare filosofică se vrea o provocare (trăim în măsura în care pro-vocăm viaţa), astfel încât lectura acesteia ar trebui să devină o adevărată confruntare: cu mesajul textului, cu concepţia autorului şi, în cele din urmă, o confruntare cu noi înşine.

3. Dacă e să înţeleg prin examen tocmai ceea ce spune el în sens etimologic – dincolo de sfârşit – iar vieţii să-i recunosc proprietatea de a se confrunta cu sfârşitul care o ameninţă, atunci numele mecanismelor existenţiale pe care le consider apte să ne ducă dincolo de sfârşitul vieţii (ca fapt iminent) ar fi iubirea şi creaţia. Anume creaţia, libertatea creatoare, îmi pare a fi cea mai adecvată modalitate de a realiza un acord cu sine, la fel cum iubirea vine să realizeze deplinătatea acordului cu celălalt. Or, poate fi oare acceptat un acord cu sine în absenţa acordului cu celălalt şi invers? Probabil nu. Înclin să cred că ar fi aici o reciprocitate similară celei dintre experienţele iubirii şi creaţiei, în orizontul cărora viaţa poate învia.

Cristina Robu,

masterandă, filologie, Chişinău

1. Derrida; pentru că îmi place cum gândea; despre dihotomii şi modul în care le-a văzut şi analizat el /şi despre muzică, mi-ar plăcea să ştiu ce asculta :)

2. Posibilitatea de analiză mai complexă a fenomenelor „banale” pe care le trăiesc; modalităţi de interpretare a actelor cotidianului ca fiind magicul care ne dă energie.

3. Adevărate mecanisme nu cred că aplic, ar fi prea complex şi pretenţios din partea mea. Încerc să mă ascult – cum o fac cu alţii, o fac şi cu mine, îmi ascult dorinţele, aşa funcţionez şi-i miau :)

Un alt mecanism ar fi un gen de atitudine „contemplativă” a cotidianului; încerc să verific reacţiile şi atitudinile pe care le pot avea pentru a mă cunoaşte şi a mă înţelege.

Dan Dănilă,

student, economie, Paris

1. Voltaire, pentru că am impresia că era un tip cu care nu ţi-ar fi urât. L-aş întreba cum naiba a făcut să nu scape de Bastilia după prima experienţă.

2. Nimic altceva decât plăcere.

3. Am fost întotdeauna în acord cu propria persoană, fapt care era o ipoteză inconturnabilă pentru realizarea scopurilor puse. Este şi o condiţie mai mult decât necesară pentru supravieţuirea în anturajul în care mă aflu, plin de stres, dead-line-uri, constrângeri şi competiţie. Tot acest anturaj mă face să evit analiza retrospectivă a existenţei mele, lucru care s-ar dovedi fără îndoială a fi destructiv pentru ceea ce fac (e o ignoranţă dorită şi căutată asiduu).

Adina Batîr,

studentă, jurnalism, Bucureşti

1. Cu siguranţă sunt mulţi, dar prima dată m-am gândit la Eliade (nu ştiu dacă e ok să-l încadrez la filosofi din cauza anumitor prejudecăţi pe care le au românii, fiindcă s-a ocupat mai mult de istorie sau de analiză etc. nu mai intru în detalii). De ce? Fiindcă a fost primul om care mi-a făcut legătura cu spiritualul, mi l-a arătat aşa cum e, raportându-l la persoana mea. Nu ştiu cât de bine aş putea explica asta. Ce l-aş întreba?... Mai degrabă l-aş ruga să-mi arate lucruri, să-mi vorbească orice, ca să-mi dau seama singură de ce le gândeşte – iar eu să înţeleg şi să tac complice.

OK, sper că nu am devenit prea emoţională :D

2. Uite, din nefericire pentru viaţa cotidiană nu-mi oferă mare lucru (din cauza societăţii de azi). Ce am citit din filosofie s-a sedimentat în mine şi nu pot folosi decât când sunt eu cu mine, între patru pereţi, analizând, folosindu-mă de studiile filosofilor. Devine un fel de modus vivendi, cred. Dar eliminând asta, ca să fiu mai succintă, probabil că m-au ajutat să mă formez ca om, ca gândire, să fiu conştientă şi lucidă, să am autocontrol.