Ce nevoie avem de filosofie?

O întrebare pe care o putem auzi de foarte multe ori – şi care, de şi mai multe ori, este implicită în diferite discursuri – e „ce nevoie avem de filosofie?”.

Ce poate face filosofia cu noi? Ce efect palpabil poate avea asupra noastră? Atât aporia socratică, cât şi discursul filosofic academic, nedumeresc, te situează într-un fel de spaţiu al incertitudinii – al unei înţelegeri foarte dificile, al dubiului referitor la extrem de multe lucruri, pe care le luai înainte drept bune, clare şi adevărate.

Această nedumerire este singurul efect pe care îl simt unii. Şi nu vor să meargă mai departe – ei cred că filosofia ar trebui să clarifice, să dea soluţii, reţete de viaţă – şi asta spune foarte multe despre ei. Şi despre societatea din care fac parte. Din care facem parte. Spune că nu ne simţim bine dacă nu luăm în posesie un discurs autoritar venit din altă parte. Un discurs care spune „eu ştiu mai bine decât tine ceea ce este adevărat, bun şi frumos”. Oricât am pretinde că nu e aşa, oricât am spune că vrem pur şi simplu ca toate să ne fie clare, căutăm un sens care să vină din altă parte, un sens pe care să-l ofere altcineva, oricine, numai nu noi. Pentru că e mult mai comod aşa.

Este comod să nu gândeşti. Să iei de bun ceea ce spune celălalt – şi să asimilezi discursul lui, să umbli cu fraze de-a gata. Numai că filosofia - mai ales cea care este în facere, în construcţie acum - tocmai asta încearcă să evite.

În filosofia contemporană se vorbeşte foarte mult despre relaţie, despre moduri de a rata o relaţie şi despre moduri în care ea se stabileşte de la sine. Ratăm relaţia atunci când încercăm să traducem acest discurs al celuilalt în proprii noştri termeni. Rateul perfect e atunci când credem că l-am înţeles - şi că dialogăm – când, de fapt, nici nu-l ascultăm, dar elaborăm propriile noastre concepte referitor la ceea ce ar putea el simţi/gândi – un fel de monolog infinit despre propriile noastre atitudini şi valori.

Şi acest monolog continuu înseamnă, de fapt, a nu vrea să-l înţelegi pe celălalt - a nu vrea să fii disponibil pentru el, pentru ceea ce reprezintă şi vrea el.

În sensul ăsta, filosoful este o persoană antrenată să înţeleagă discursul celuilalt. Această capacitate este creată, în cazul unui filosof academic, prin lectura foarte răbdătoare a textelor filosofice, o lectură atentă şi meditativă. O lectură care presupune deschiderea spre discursul pe care îl ai în faţă - nu încercarea de a proiecta asupra lui anumite gânduri proprii, dar cea de a-l înţelege aşa cum se prezintă înţelegerii noastre. Aşa cum asculţi un prieten care îţi vorbeşte despre ceva important.

Astfel, un filosof profesionist este capabil să înţeleagă fără a proiecta asupra celuilalt interpretări false, interpretări care să-l transforme din „celălalt” în „acelaşi”. E capabil să înţeleagă ceea ce i se spune, pentru că şi-a educat în mintea şi în corpul lui acest mecanism al înţelegerii.

Dar, dincolo de asta, un filosof profesionist preferă, într-un anumit sens, un discurs care are destul de puţine tangenţe cu viaţa lui reală, viscerală - care, în anumite momente, poate fi perceput ca un simbol al acestei vieţi, dar care nu o reflectă - şi rămâne o anumită fractură între discurs şi trăire.

Această fractură este spaţiul umplut de filosofia practică.

Într-un anumit sens, se revine la ceea ce a fost filosofia în perioada ei iniţială, în polisurile Greciei antice, când se puneau probleme care ţineau aproape exclusiv de viaţa cotidiană şi filosofia era un mecanism cu ajutorul căruia interpretai propria viaţă şi viaţa celorlalţi, a celor cu care intrai în contact.

Filosofia practică e ceva ce unii fac pe cont propriu - un fel de lupi singuratici, ca cel din romanul lui H. Hesse - alţii fac împreună, într-un fel de parteneriat sau grup, iar alţii o fac la modul „profesionist” - încercând să le transmită şi altora aceste metode de examinare de sine.

Există mai multe spaţii în care se poate manifesta acest „mod” al filosofiei. Ai posibilitatea de a face asta în cadrul unei consilieri, poţi organiza (sau participa la) workshopuri de filosofie practică, dar varianta care îmi place mie cel mai tare e atunci când filosofia încetează să mai fie ceva cu care te ocupi, dar intră în viaţa ta cotidiană, când mecanismele acestea interpretative sunt aplicate chiar pe acţiunile pe care le faci. Iar abilităţile tale de consiliere nu sunt reduse la un cadru formal, ci funcţionează în cele mai simple discuţii la o cafea - despre care nimeni nu şi-ar da seama că sunt consiliere, dar care au toate trăsăturile unei şedinţe bune de filosofie practică.

Sper ca lectura suplimentului nostru tematic despre filosofia practică să aibă acelaşi efect :)

1