Arnon Grunberg: O maladie numită Viitor

Doamnelor şi domnilor,

Înainte de a vorbi pe scurt despre viitorul literaturii, trebuie să vă mărturisesc – şi o fac fără prea mare ruşine – că nu ştiu nimic despre viitorul ei. Aceasta nu înseamnă că aş şti mai mult despre viitorul NATO, cel al Uniunii Europene sau despre cel al războiului din Irak. Chiar şi în privinţa propriului meu viitor, am mai multe întrebări decît răspunsuri.

Această afirmaţie ar fi fost de înţeles în cazul în care aş fi declarat că sînt un bun cunoscător al istoriei literaturii. Dar există atîtea lucruri pe care nu le ştiu nici măcar despre trecutul acesteia. Şi, da, afirm acest lucru cu destulă jenă.

Ca să vă ofer un exemplu, nu l-am citit niciodată pe Henry James. Din surse de încredere ştiu că e un mare scriitor. Nu e din cauza faptului că nu am vrut să-l citesc pe Henry James sau că, din raţiuni obscure, m-am simţit superior lecturii cărţilor sale, a fost doar o problemă de timp.

Deseori, optez pentru scris în detrimentul lecturii, am considerat o prioritate să-mi scriu propriile romane decît să citesc cărţile altora. N-aş afirma că am devenit scriitor fără să fi citit nici un roman, după cum declarase odată Jean Genet. Bineînţeles că aceasta s-a dovedit a fi o minciună. Nu, am citit şi citesc în continuare, dar pe parcursul ultimilor zece sau doisprezece ani scrisul a fost pentru mine mai important decît lectura. Cred că cea mai potrivită parte a zilei pentru o muncă ce necesită concentrare este dimineaţa şi anume această perioadă mi-am rezervat-o scrisului.

Şi dacă n-aş fi scris, probabil că aş fi considerat că e mai bine să participi la festivaluri şi conferinţe decît să studiezi şi să citeşti. Ca o uşurare, n-aş fi singurul care a făcut această ciudată alegere.

Astfel, ajungem la starea actuală a literaturii. Ştiu oare multe despre ea? Ei bine, poate doar un pic, dar aceasta depinde de definiţia dumneavoastră. Vorbim oare despre literatura europeană, literatura americană, poate despre literatura română, sau cea africană? Ori tratăm întreaga literatură ca pe o mare familie – sînt în favoarea ultimei opţiuni, de altfel. A-l trata pe un autor, în primul rînd, ca pe un reprezentant al ţării şi culturii sale conduce în mod inevitabil la banalitate şi exotism.

Un romancier încearcă să spună ceva despre lumea în care trăieşte, poate chiar şi atunci cînd scrie romane istorice, ceea ce nu înseamnă că prozatorul vorbeşte în numele altor oameni. El nu este o oficialitate aleasă. Găsesc, de asemenea, important să punctez încă o dată că romanul, că arta în sine, indiferent de ce avem în vedere prin noţiunea de artă, nu e o instituţie prea democratică.

Puţine lucruri sînt la fel de ofensatoare pentru un romancier ca acela de a fi trîntit la grămadă într-o generaţie de alţi scriitori, care, conform ziariştilor, criticilor şi recenzenţilor, fac mai mult sau mai puţin aceleaşi lucruri, scriu aceleaşi cărţi, sînt cu toţii tineri sau înrăiţi, sau şi una, şi alta.

Fiecare roman face parte din tradiţia prozei, dar în cadrul acestei tradiţii, romancierul încearcă să fie cît mai solitar. Această solitudine nu e un blestem, ci o binecuvîntare.

Viitorul unui autor anume poate părea minunat, chiar dacă cineva ar zice despre un altul că evoluţia carierei sale e în declin şi că fiecare carte pe care o scrie e mai proastă decît precedenta. Însă ar fi o stupiditate să tragi concluzii pripite şi să zici că acest succes sau eşec individual este determinant pentru literatura dintr-o anumită zonă, o anumită ţară sau un anume timp.

Prozatorul este pesimist prin definiţie. Dacă totul merge bine şi toată lumea e fericită şi prosperă, nu rămîne nimic de scris – poate doar un mic poem, dar nu şi un roman.

Naraţiunea depinde de o anumită formă de eşec. Aş zice că naraţiunea începe atunci cînd eşecul intră pe uşă.

Aşadar, nu trebuie să ne surprindă faptul că romancierul este în mare măsură dependent de convingerea că sfîrşitul e pe aproape: luaţi ca exemplu discuţiile asupra morţii romanului, care au devenit mai mult decît un clişeu. Proclamarea disoluţiei iminente a romanului pare a fi totuşi un ritual important şi chiar plăcut.

Da, există semne ale scăderii numărului de cititori şi nu doar a cărţilor. Romancierii, bărbaţi şi femei, au recunoscut de mai multă vreme că publicul lor constă mai mult din doamne în vîrstă. Nu numai în Olanda, de altfel, ci şi în alte ţări. Noi, romancierii, scriem în mare măsură pentru doamne.

Pot doar să fac speculaţii vizavi de modul în care această împrejurare va influenţa cumva modul în care sînt scrise romanele de azi. Cu siguranţă, nu romanele mele. Sînt un adept al supravieţuirii, mai ales al celei economice, dar prefer să dictez propriile mele condiţii de supravieţuire.

Am putea fi nevoiţi să renunţăm la acest vis grandios că romanul este un subgrup al mass-media. A fost oare înţelept să cultivăm acest vis de la bun început? E un subiect de discuţie pentru o altă zi.

Multe lecturi literare la care am participat, mai ales lecturi la ambasade, consulate şi instituţii culturale n-au fost nimic mai mult decît un pretext vag pentru a bea fără reţinere.

Am putea fi nevoiţi să acceptăm că literatura noastră – chiar şi pentru cei care ne cumpără cărţile şi pretind că le citesc – este nimic mai mult decît un pretext de a bea şi a mînca.

Mulţi cititori văd în literatură un mijloc de a evada, ei nu vor să se confrunte cu lucruri pe care le-ar percepe ca neplăcute.

Iată ceva ce contrazice miza autorului: adevărul. Poate că sună prea patetic, dar e o observaţie necesară.

Cred că Norman Manea a fost cel care la întrebarea: „De cîţi cititori are nevoie un autor?”, a răspuns: „Doisprezece”.

Aş putea fi de acord cu el. De ce nu? De ce să ridicăm ştacheta prea sus? Doisprezece cititori serioşi ar fi suficient sau, cel puţin, un bun început. Dar cu siguranţă problema nu se reduce la cifre.

Nici o literatură nu poate să subziste fără o critică serioasă şi consecventă. Şi insist să afirm că această critică nu trebuie să devină doar un efort pur academic.

În Statele Unite mai există publicaţii mainstream, care publică articole de critică literară originală şi bine scrisă, de patru mii de cuvinte sau mai mult, ceva care a devenit extrem de rar în ţara mea de origine, Olanda.

S-au spus aici deja multe lucruri despre pericolele externe, permiteţi-mi acum să-mi exprim cîteva gînduri asupra pericolelor interne.

Cea mai mare ameninţare la adresa literaturii o constituie aşa-zisa cultură de genul „o mînă spală pe cealaltă”, ceea ce conduce la starea în care recenzarea cărţilor devine o extensie a relaţiilor de alt tip, ceea ce distruge discuţia serioasă, transformă politeţea într-un avantaj strategic, confundă prietenia cu gîndirea greşită şi face din comunitatea literară internaţională un mediu la fel de corupt ca politica din Afganistan.

Am un vis: ca toţi autorii să fie în stare „să-şi spele singuri mîinile” („să-şi scarpine singuri propriile spinări”).

O altă ameninţare este ideea ostentativă că oamenii au nevoie de literatură pentru a-şi salva sufletele şi că scriitorii sînt înalţi preoţi cu misiunea de a-i ajuta pe oamenii simpli în acest efort.

Vă rog, n-are nimeni nevoie de noi.

Dacă vreţi să fiţi utili, adoptaţi un copil sau un cîine.

În timpul participării mele de vara trecută la un festival din Bolivia, am întîlnit un scriitor care se plîngea de dificultăţile de supravieţuire economică a autorilor din ţara sa. Ştiu că mă aflu într-o situaţie privilegiată. Îmi vînd suficiente cărţi pentru a o duce destul de bine financiar şi m-am născut într-o ţară în care există un sistem relativ generos de subvenţionare a scriitorilor care nu pot supravieţui realităţilor crude ale pieţei libere.

Nu încerc să fac abstracţie de lamentaţiile colegului meu bolivian, dar permiteţi-mi să adaug că autorii mari şi importanţi au avut întotdeauna şi un al doilea serviciu. Să fii scriitor liber-profesionist nu e singurul mod de a produce literatură.

O parte a problemei este că trăim într-o cultură convinsă tot mai mult că succesul şi faima sînt acelaşi lucru.

Cît de des m-am întrebat oare: „Eşti celebru în ţara ta? Te recunoaşte lumea pe stradă?”

De parcă mi-aş fi scris toate cărţile doar pentru ca să mă recunoască oamenii de pe stradă!

Poate că rolul romanului în societate va deveni şi mai marginal. Poate că ar trebui să ne obişnuim cu ideea că sîntem fărîmiturile de pe masă şi nu aperitivul, sau, cu atît mai mult, felul principal.

Deşi, din altă perspectivă, atîta timp cît va exista specia umană, va rămîne nevoia de a povesti.

Autorul nu trebuie să se îngrijoreze în legătură cu viitorul literaturii. Ar trebui mai degrabă să se gîndească la viitorul ultimului său roman.

Chiar şi aceasta s-ar putea să nu fie o idee prea inspirată.