Péter Esterházy: Limba/limbajul secolului 21 (Fragment din eseul Triunghiul Bermudelor – sau despre limba / limbajul secolului 21.

Titlul sugerează că limba folosită în secolul 21 ar fi parcă o altă limbă, un limbaj nou, o gândire nouă, ceva cu totul şi cu totul nou, ba mai mult, inclusiv că realmente am avea  o nevoie acută de acest ceva nou. Dar, cu toate că afirmaţia din partea a doua a propoziţiei pare adevărată, să nu uităm că limba este asemenea unui transatlantic sau unui munte sau unui elefant (sau, ceea ce este acelaşi lucru: asemenea unui şoarece mai mare): ceva enorm, molcom, sublim (şi uzat, şi peticit, şi cotidian, şi mai ales etcetera) – regii vin, regii pleacă, limba rămâne.

Nu cred că exagerăm dacă numim secolul 20 drept secolul limbii, al limbajului. Experienţele mele provin din dictatură. Este uluitor – şi, în acelaşi timp, dezarmant – cât de mult a depins dictatura-Kádár de un singur cuvânt. Legitimitatea (în faţa ei însăşi) şi forţa i-au fost conferite de faptul că revoluţia din 1956 a fost numită contrarevoluţie. Apoi, acest cuvânt i-a împărţit pe oameni în caste, eşti ceea ce spui despre ’56: contrarevoluţie – un supus făţiş, revoluţie – un rebel făţiş (puteau fi număraţi pe degetele unei mâini, acum ar fi nevoie de sute şi sute de Şiva) sau nicicum făţiş, regimul Kádár a permis şi acest lucru, ba mai mult, l-a încurajat; evenimentele din ’56, mai târziu, cu puţină ironie (cu toate că nu se ştie încotro se îndrepta vârful ironiei): regretabilele evenimente din ’56 sau pur şi simplu: ’56. Chiar şi-n prezent se mai spune: evenimentele din septembrie, îndărătul cuvintelor ascunzându-se o anume şovăire, o bâlbâială, cel care se exprimă astfel doreşte şi-n acelaşi timp nu doreşte să spună ceva.

Secolul 20 este cel al dictaturilor, iar limba, limbajul dictaturilor este liniştea, o linişte de mormânt, infinită. Ce am cunoscut eu a fost deja o variantă revăzută, una mai blândă, soft porno – limba, limbajul acesteia e tăcerea, tăcerea tocmai despre dictatură, pentru că şi dictatura blândă e tot dictatură, şi blândeţea e puternică, devorează viaţa supuşilor. Concret, dictatura-Kádár a trecut sub tăcere anul 1956. Această disproporţie lingvistică, să mă exprim astfel, a generat situaţii interesante. ’54, ’55, ’57, ’58 – cele patru cifre scrise astfel ar fi însemnat deja o provocare politică; dacă îi dăm titlul „Catren”, avem de-a face cu o veritabilă şi curajoasă poezie patriotică, o poezie care exprimă eternul dor de libertate al poporului maghiar, s-ar putea analiza noua obiectivitate care aminteşte de Gottfried Benn, combinată cu entuziasmul înţelept al lui Sándor Petőfi. Pleacă ruşii, Ungaria devine un stat liber, democratic, iar dacă acum cineva ar spune: ’54, ’55, ’57, ’58, am ridica din umeri şi am întreba cu mirare: care-i treaba, dumneata nu ştii să numeri? Unde a dispărut Benn, unde-i Petőfi? I-a luat gaia, a se înţelege: soldaţii ruşi.

Cu câţiva ani în urmă, când am locuit o vreme la Berlin, am organizat o excursie de familie, în scopuri didactice, ducându-i pe cei doi copii mai mici la Buchenwald, nu văzuseră încă un lagăr, deci, să vadă. O astfel de excursie generează în mod inevitabil propoziţii care relevă cu o brutalitate nemijlocită scandalul prezent în permanenţă. Mai întâi mergem la Weimar, să mâncăm îngheţată plus Goethe, apoi în lagărul de concentrare sau invers? Nu e vorba de cinism, asta e, n-avem ce face. Copiii au suportat greu, printre altele şi pentru că-n lagărul ăsta fusese Imre Kertész, pe care-l cunoşteau îndeaproape şi-l iubeau, deci priveau totul cu această spaimă concretă. Apoi, când au văzut un gen de roabă sau căruţă pentru transportul cadavrelor, iar pe fundul şi pe partea laterală a acesteia un fel de jgheab pentru sânge, pentru că raţionalitatea europeană şi-a dat seama că lichidele scurse din morţi vor cauza probleme, astfel că pragmatismul, tradiţia, tehnica, civilizaţia s-au concentrat în acest jgheab îngust, în această idee firavă, dar spirituală, ei bine, atunci nu statistica îngrozitoare, nu milioanele de morţi, nu imaginile consternante au fost cele care le-a pus în mişcare fantezia, ci acest jgheab, această adâncitură. Băieţelul, mai puţin disciplinat şi mai vehement, a început să-şi clatine capul, să-şi agite iritat braţele, asemenea unei păsări grele care ar dori să zboare, repetând întruna cu o voce sufocată, parcă ar detesta pe cineva: Să plecăm de aici! Să plecăm de aici! Auzind asta, sora lui mai mare şi-a pironit privirea în pământ, rostind cea mai importantă propoziţie, după părerea mea, despre Holocaust: Unde?

Unde, n-avem unde, totul este aici, acest tot suntem noi.

Ce ştim cu siguranţă despre secolul 21 – fiind vorba, în acelaşi timp, de cea mai importantă caracteristică – este că-n secolul ăsta vor muri supravieţuitorii Holocaustului. Toţi. Acest lucru va schimba lumea, va schimba limba, vorbirea – cel puţin în acele locuri din lume unde se vorbeşte despre Holocaust, unde este o temă umană, dar, ţinând seama de situaţia din prezent, limba maghiară, starea scandaloasă de insensibilitate nu vor fi afectate.

Altfel vorbeşte şi altfel tace o persoană care a fost acolo, din cauza asta altfel vorbeşte şi altfel tace şi persoana care n-a fost acolo. În faptul că încetul cu-ncetul ne părăsesc supravieţuitorii şi rămânem singuri, în această singurătate nouă există ceva îngrozitor şi alarmant. Vorbesc despre responsabilitate, nu despre autocompătimire. Vrem să uităm cele petrecute, la fel cum vrem să uităm un coşmar (şi, prin asta catalogăm toate suferinţele drept o absurditate, o inutilitate) sau vrem să le acceptăm ca pe o mare traumă a istoriei, a civilizaţiei umane? Iată marea întrebare adresată limbii, limbajului secolului 21: vrem să uităm Auschwitzul sau să-l păstrăm, chiar dacă nu-l înţelegem, în toată natura sa înfiorătoare?, adică: preferăm să trăim cu posibilităţile nevrozei sau cu cele ale culturii?

Dacă omul rămâne singur – inclusiv acest aspect ţine de secolul 20 – este pierdut. Omul nu are nici o şansă, omenirea are şanse. Ar fi bine, ar fi mai bine, dacă ar fi vorba de un citat.