„Dosarul” unei cărţi (Decojind ceapa)

Günter Grass explică

Ulrich Wickert: Astăzi vom discuta doar o singură carte, Decojind ceapa de Günter Grass. Invitatul nostru este supus unor aspre critici în ultimele săptămâni, pentru că a recunoscut în această carte că, la sfârşitul războiului, a fost înrolat în trupele „Waffen SS”. Domnule Günter Grass, de ce aţi făcut această mărturisire abia acum?

Günter Grass: Adevărul acesta a fost ca şi cum înmormântat în mine, însă nu pot să explic cauzele tăcerii mele, o tăcere prea lungă. Am trăit mereu cu această povară şi am considerat că tot ce am făcut în aceşti ani, ca scriitor, ca cetăţean al ţării, a fost ca o contrapondere la tot ce comisesem în tinereţe, în timpul războiului. Consideram că această „revoltă interioară”, nemărturisită, este suficientă pentru a răscumpăra ce făcusem înainte. De fapt, eu nu simţeam nici o vină – am fost înrolat în trupele SS, însă n-am participat la nici o operaţiune militară… Cu toate acestea, întotdeauna am simţit imboldul să mărturisesc cândva, într-un anume context, acest lucru. Momentul s-a ivit cu prilejul scrierii autobiografiei de acum, când am reuşit să-mi înfrâng rezistenţa interioară. În această carte descriu anii adolescenţei şi tinereţii mele, o perioadă de timp cuprinsă între vârsta de 12 şi 30 de ani. Numai în acest context, mai larg, am putut să mărturisesc deschis ce s-a întâmplat atunci… (…)

Ulrich Wickert: Sunteţi cetăţean de onoare al oraşului Danzig, Gdanskul polonez de astăzi. Fostul preşedinte al Poloniei, Lech Wałesa, laureat al Premiului Nobel, a cerut ca Dvs. să returnaţi acest titlu. Cum comentaţi?

Günter Grass: Am spus deja de ce am mărturisit atât de târziu şi admit că pot fi criticat pentru asta. Nu vreau deloc să mă apăr, pe de altă parte, titlul de „cetăţean de onoare” l-am primit pentru meritele mele ca scriitor şi cetăţean al ţării. Eu am început să construiesc poduri ale înţelegerii şi prieteniei dintre Polonia şi Germania – nu sună deloc patetic - încă pe vremea comunismului, când situaţia era foarte grea în Polonia. Pentru aceste acţiuni ale mele mi-a fost acordat. Dacă autorităţile locale, de la Gdansk, vor hotărî să-mi retragă acest titlu de „cetăţean de onoare”, eu voi renunţa la el. (…)

Ulrich Wickert: Aţi putea să ne citiţi un mic fragment din carte, unde faceţi această mărturisire?

Günter Grass: Da, cu multă plăcere. Precizez doar că am 16 ani, port în buzunar mandatul de înrolare în armată, sosesc cu trenul la Berlin în timpul bombardamentelor…

„Nimic despre călătoria până acolo. Nici un cuvânt despre ce anume se afla între feliile de pâine ale proviziilor de drum şi nici un gând care s-ar lăsa descifrat, nici încercând să anticipeze, nici retrospectiv. De afirmat, şi de aceea sub semnul întrebării, rămâne faptul că abia aici, în oraşul încă neatins de război, mai exact aproape de oraşul nou, şi anume la etajul unei somptuoase vile burgheze, situată în cartierul Weißer Hirsch, a devenit o certitudine arma căreia aveam să-i aparţin. Următorul meu ordin de drum lămurea unde anume se afla terenul pe care urma să fie instruit recrutul cu numele meu ca tanchist al Waffen-SS: undeva foarte departe, în pădurile Boemiei…

Întrebarea este: oare ceea ce era imposibil de trecut cu vederea atunci, în biroul de recrutare, şi anume S-ul dublu, m-a speriat atunci la fel cum încă mă mai îngrozeşte acum, după şaizeci de ani, chiar în momentul în care îl scriu?

Pe foaia de ceapă nu e gravat nimic din care s-ar putea citi vreun semn de spaimă sau chiar de groază. Mai degrabă voi fi privit  Waffen-SS ca pe o unitate de elită, care era aruncată în luptă de fiecare dată când trebuia să se astupe vreo spărtură în front, să se iasă din vreo încercuire, ca aceea de la Demiansk, sau când trebuia recucerit Harkovul. Runa dublă de pe gulerul uniformei nu mi se părea scandaloasă. Pentru băiatul care se vedea bărbat, importantă va fi fost înainte de toate arma: dacă nu la submarine, despre care abia dacă mai relatau rapoartele speciale, atunci măcar ca tunar-tanchist într-o divizie care, cum se ştia în punctul de coordonare Weißer Hirsch, urma să fie înfiinţată acum, cu numele de „Jörg von Frundsberg”.

Acesta îmi era cunoscut în calitate de conducător al alianţei suabe din vremea războaielor ţărăneşti şi ca „tată al pedestraşilor”. Cineva care era de partea libertăţii, a eliberării. În plus, dinspre Waffen-SS venea şi ceva european: împărţiţi pe divizii, francezi, valoni, flamanzi şi olandezi, mulţi norvegieni, danezi, chiar şi suedezi neutri luptau aici ca voluntari pe frontul de răsărit într-o bătălie de apărare care, aşa se spunea, avea să salveze Apusul de viitura bolşevică.

Aşadar, destule pretexte. Şi, cu toate astea, timp de decenii întregi am refuzat să recunosc cuvântul şi litera dublă. Ceea ce acceptasem în mândria stupidă a anilor mei tineri am vrut să trec după război, dintr-o ruşine ce creştea în urma mea. Dar povara a rămas şi nimeni n-a putut s-o uşureze”. (Traducere  de Victor Scoradeţ, Editura Polirom, 2007)

Ulrich Wickert: Spuneţi că nimeni nu v-a luat din această povară. Dar aţi fi putut să vă eliberaţi, recunoscând acest lucru.

Günter Grass: Am făcut-o în cartea din care v-am citat acum. Da, se poate afirma că e prea târziu, dar eu abia acum am fost în stare de această confesiune. Iar cine vrea să mă judece, e liber s-o facă. Ceea ce observ eu acum, după mărturisirea mea, este că unele persoane, dotate probabil cu o supraconştiinţă şi foarte sigure de puterile lor, mă judecă cu mare uşurinţă şi vor să facă din mine un monstru. Vor să pună sub semnul întrebării tot ce-am făcut eu după acea întâmplare din tinereţe. Ori, tot restul vieţii mele eu am încercat să lupt cu această ruşine, am încercat s-o înving. Şi această luptă a mea va continua.

Ulrich Wickert: Poate că anume acest secret al Dvs., teama pentru episodul nefericit pe care l-aţi avut v-a motivat să scrieţi?

Günter Grass: Da, aşa este. Nu ştiu dacă chiar o asemenea „motivaţie” trebuie să ascundă fiecare, dar ea mi-a influenţat scrisul. Filozoful Karl Jaspers, care a cercetat problema aceasta a „vinei”, a afirmat că nu există o vină colectivă a nemţilor, ci doar o vină individuală a celor care au făcut lucruri regretabile. (Fragmente dintr-un dialog la o televiziune germană. Traducere de Vasile Gârneţ)

Nora Iuga – traducătoarea în limba română a capodoperei „Toba de tinichea”:

- Aţi tradus Günter Grass. Vă simţiţi trădată?

- Nicidecum. Am tradus un text genial, o carte fără egal. Toba de tinichea e un document unde se desfac labirinturile istoriei în care individul e prins ca un şoarece speriat şi aleargă bezmetic să găsească o ieşire ce întârzie să se arate şi, când se arată, nu e niciodată aceeaşi. În afară de Ulise, cartea lui Joyce, Toba de tinichea a fost pentru mine cea mai înaltă şcoală de proză şi, culmea, de umanitate, deşi unii îl consideră pe Grass prea cinic şi prea mizantrop.

- Bine, dar a fost în SS!

- Nici mie nu-mi place Grass deloc ca om, iar caracterul lui, ieşirile lui, opiniile lui mi s‑au părut întotdeauna contradictorii şi supuse unor umori de moment. Dar marii artişti sunt mereu imprevizibili. Autodenunţul lui mă surprinde şi nu mă surprinde, mă intrigă şi nu mă intrigă. Poţi să-i reproşezi unui mucos de 17 ani, îndoctrinat până-n dinţi de arianism, de rasa superioară, de război fulger, de acel Drang nach Osten (marşul forţat spre Răsărit), exaltarea, chiar afirmarea prin forţa sau instinctul de învingător? Cu atât mai mult, cu cât se pare că a fost înrolat în Waffen SS. Nu s-a oferit singur. Poţi să consideri copilul care spânzura pisica drept un potenţial criminal?

- Cică a fost apăsat de pata asta.

- Da. Singurul lucru care mă miră e cum de pata aia despre care zice că l-a apăsat toată viaţa s-a lăţit la 79 de ani, suficient de mult ca să şi-o arate. Poate un ultim efort de imagine. Poporul german nu-l acuza. Există şi alte cazuri celebre care au scăpat cu faţa curată. Mitterrand, de exemplu.

- Ascunde „Toba de tinichea” vreo patimă nemărturisită?

 - Textul lui Günter Grass ascunde nu o patimă, ci toate patimile pe care le poate avea un om: şi pofta, şi desfrânarea, şi hoţia, şi blasfemia, şi batjocura, şi umilinţa, şi minciuna, şi ruşinea.

- Mai e Grass instanţă morală?

- Un om nu poate fi o instanţă morală. Cu atât mai puţin unul care lucrează cu ficţiuni, după cum spuneam. Cred că nici Iisus, dacă s-a întrupat în om, nu poate fi instanţă morală, doar a spus: „Cel care n-a greşit niciodată să arunce cu piatra”. Ficţiunea, că despre ea aţi vorbit, e un altfel de a crea şi re-crea lumea, cu toate virtuţile şi păcatele ei, poate de aceea şi Amos Oz a spus: „Nimic nu e sub demnitatea literaturii”.

- Să i se fi retras Nobelul, măcar.

- Îi înţeleg pe polonezi că au cerut să i se retragă lui Grass titlul de Cetăţean de onoare al oraşului Gdansk, cu atât mai mult, cu cât se trăgea dintr-un neam vechi din inima Kasubiei, aproape de graniţa cu Germania, iar Polonia, fără să exagerez, a fost cea mai încercată de teroarea ocupaţiei naziste, dar retragerea Nobelului ar fi fost un abuz nepermis. Pentru că suprema distincţie i-a fost acordată operei, iar Toba de tinichea o merita cu prisosinţă, şi nu unei instanţe morale la care puţini artişti râvnesc şi nici nu şi-o revendică, pentru că atunci nu ar mai fi artişti. Arta stă sub semnul luciferic, totuşi. (…) (Fragmente dintr-un interviu realizat de Eugen Istodor)

Nevoia de mărturisire

Carmen Muşat, critic literar:

Furtuna mediatică iscată de mărturisirea lui Günter Grass privitoare la apartenenţa sa, între 1944 şi primăvara lui 1945, la Waffen SS a readus în prim-plan o mereu reiterată controversă: aceea referitoare la statutul intelectualului public şi la principiul infailibilităţii etice care ar trebui să fie nucleul forte al reputaţiei sale. (…)

Mulţi dintre cei care i-au luat apărarea scriitorului german au insistat asupra ipocriziei vehemente cu care acuzatori de diverse vârste şi orientări politice s-au năpustit asupra omului, ignorând cu bună-ştiinţă valoarea operei. I s-a reproşat lui Günter Grass faptul că, decenii la rând, a trecut sub tăcere un păcat de tinereţe – avea doar 17 ani în 1944 – şi că a ales să vorbească deschis despre acest episod abia acum, într-un volum de memorii. Poate că e, într-adevăr, târziu. Dar nu cred că, dacă din diferite motive a preferat să păstreze tăcerea asupra acestui subiect până la o vârstă înaintată, Grass – şi oricine altcineva în locul lui – nu mai avea dreptul la o confesiune publică. Am serioase dubii că există o instanţă absolută care să decidă o dată pentru totdeauna cine, cum şi mai ales când trebuie să mărturisească. Şi spun asta, pentru că există autori care, spre deosebire de Günter Grass – în treacăt fie zis, Grass nu a ascuns niciodată că a făcut parte din armata germană în ultimele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial –, nu au simţit niciodată nevoia să-şi reviziteze trecutul. Nici atunci când şi-au redactat memoriile, nici atunci când şi‑au publicat jurnalele adnotate, nici chiar atunci când zvonuri insistente despre episoade jenante ale biografiei şi bibliografiei lor circulau în cercuri iniţial restrânse, apoi din ce în ce mai largi. Nu a făcut-o Mircea Eliade, nici Constantin Noica, nu a făcut-o Paul De Man şi nici Sartre, nu au făcut-o, de altfel, mulţi alţii. Şi nu cred că de vină pentru aceste tăceri vinovate au fost doar vremurile.

Putem discuta la infinit despre resorturile care-i împing pe oameni şi, în special, pe intelectuali să sară în barca istoriei, angajându-se la extrema stângă sau la cea dreaptă. Oportunism sau inconştienţă, convingere sinceră sau naivitate, cinism sau orbire, oricare ar fi explicaţia opţiunilor discutabile ale scriitorilor, cred că e preferabil ca aceştia să aibă – mai devreme sau mai târziu – forţa interioară şi onestitatea de a se confrunta cu propriul lor trecut, cu ipostazele mai puţin onorabile ale istoriei personale. Şi, cum dincolo de persoane se află opere şi, uneori, atitudini, dezbaterea e preferabilă oricând unei execuţii publice rituale. (Text publicat în Observator cultural)

Nemţii îl sprijină pe Günter Grass

Cererea intelectualilor de retragere a Nobelului este respinsă de majoritatea populaţiei, conform unui sondaj citat de agenţia de presă DPA. Dintr-un studiu al Institutului Forsa, realizat pe un eşantion de 1.005 persoane din toată Germania, rezultă că 87% cred că Grass ar trebui să-şi păstreze premiul. Numai 8% consideră că scriitorul ar trebui să-l dea înapoi din cauza acţiunilor sale (5% au preferat să nu răspundă). În apărarea Nobelului a venit şi polemicul scriitor Martin Walser, care nu s-a ferit să-l atace pe Grass în trecut, însă de această dată critică dur campania împotriva Nobelului german, ce „creează o imagine deplorabilă a incapacităţii noastre de a procesa istoria, dincolo de o gândire sclerozată, plină de norme”.

Pagină realizată de Veronica Eşanu

1