Uzina „ABA” reflectându-se, maiestuos, în apele Elbei sau moldovenii la Dresda

Iarna trecută primeam un e-mail de la cineva cu numele „Nora Dorogan”, care îmi vorbea despre un festival al artelor din Moldova, programat pentru începutul lunii mai în oraşul german Dresda, manifestarea urmând să se încheie cu o dezbatere despre Moldova, la care eram invitat să vorbesc. Asta însemna că trebuie să poposesc în ţara lui Goe­the pentru ultimele două zile ale festivalului.

Ce reacţie poate avea un om din spaţiul nostru primind o asemenea ofertă? Una pozitivă, fără îndoială, căci nu se întâmplă în fiecare zi să fii invitat în Germania. Dar, fiindcă era iarnă, mi-am zis că până la primăvară Dumnezeu ştie ce se poate întâmpla. Simpla nedesfăşurare a manifestării mi se părea scenariul cel mai probabil, mai ales că persoana care îmi scria se recomanda drept o tânără basarabeancă stagiară la un teatru din Dresda. Ce festival poate fi acela organizat de o stagiară?!

M-am grăbit să-mi dau acordul şi am uitat numaidecât şi de e-mail, şi de festival.

În răspunsul venit prompt mi se mulţumea cu un fel de entuziasm şi asta confirma cumva aşteptările mele, după care corespondenţa ar fi trebuit să se întrerupă, cum credeam, pentru vreo două-trei luni. Chiar aşa s-a întâmplat şi, odată reluată, mă pregăteam, plictisit, să aflu că din diverse motive (nu în ultimul rând financiare) Festivalul nu se va mai ţine.

Surpriză, noul mesaj reactualiza invitaţia din misiva precedentă şi îmi amintea de promisiunea mea. Mai purtând în suflet speranţa că un festival dedicat Moldovei nu poate aşa, nitam-nisam, avea loc, mi-am reconfirmat acordul. Peste două săptămâni „Nora Dorogan” împreună cu organizatorul manifestării, directorul „Sozietaet Teater” din Dresda, îmi dădeau vestea că în trei zile vin la Chişinău unde, printre altele, ar dori să se întâlnească cu mine şi să-mi vadă spectacolul În container.

„Oare de ce n-oi fi vrând atât de mult să merg la Dresda?”, m-am întrebat la un moment dat. Răspuns: să mă car tocmai în Germania, pentru un sfârşit de festival, pentru o discuţie de două ore, în care mie îmi vor fi rezervate poate 20 de minute!? Apoi, în situaţia mea foarte specială de „liber profesionist în Moldova”, mai pot să-mi permit luxul de a rosti speach-uri „pe degeaba” acasă, or să merg tocmai la Dresda în aceleaşi condiţii (organizatorii nu făceau nicio precizare în acest sens), ideea aceasta nu îmi surâdea deloc. În sfârşit, dar nu şi în ultimul rând, trebuie să mărturisesc că fac parte din trista categorie a inşilor pentru care un zbor cu avionul reprezintă o experienţă de-a dreptul mortală.

(Vai, atunci nici nu bănuiam că pentru a ajunge la Dresda, urma să schimb tocmai două avioane!...)

Aşadar, mergeam la întâlnire cu Nora Dorogan şi cu neamţul ei, dorindu-le din suflet, ei - să fie o tinerică entuziastă şi superficială, iar lui - un neamţ blazat şi plin de aroganţă teutonică. Dezamăgire pe toată linia: ea s-a dovedit a fi o fată drăguţă, inteligentă şi cumva contaminată de pragmatism şi corectitudine nemţeşti, neamţul, la rândul lui, era un director de teatru cu aspect de actor comic, foarte interesat (dar şi amuzat) de realităţile noastre.

În loc să le vorbesc despre Moldova în concordanţă cu nedorinţa mea de a pleca la Dresda, încercam din răsputeri să produc o impresie bună. Şi aici cei doi au avut grijă să-mi dea primul motiv serios să cred că am dreptate să nu vreau să plec: nici Nora, nici directorul nu şi-au exprimat entuziasmul în faţa discursului meu. Spre deplina mea linişte cei doi mi-au furnizat şi un al doilea motiv, cu totul grav, în acest sens: nici neamţul, nici basarabeanca nu au avut să-mi spună despre spectacolul meu decât că publicul li s-a părut foarte implicat în cele întâmplate în scenă.

Am luat, calm, decizia finală că nu plec.

Pe care, evident, nu le-am comunicat-o lor.

Ştiam că peste o săptămână voi primi un e-mail cu alte precizări despre contribuţia mea de 20 de minute şi că atunci voi fi în măsură să le comunic că, de pildă, mi-am rupt un picior. Peste o săptămână vine e-mailul, în care mi se spune că s-a luat decizia să fie tradus textul piesei În container în germană, lucrarea urmând să fie prezentată în lectura actorilor de acolo în cadrul manifestării. Se mai preciza, de asemenea, că pentru participarea mea la festival mi se cuvenea un onorariu oarecum acceptabil.

Orgoliul meu s-a topit. Cu o ultimă zvâcnire, s-a mai întrebat dacă organizatorii festivalului nu au şi o soluţie „anti-avion”. Cel puţin, să încerce să-i determine pe aviatorii care vor zbura pe cursa Chişinău-Frankfurt să facă un „cot” spre Dresda şi să mă lase acolo.

Cu o zi înainte de plecare, l-am întâlnit pe Vitalie Ciobanu, care avea la el proaspătul număr al Contrafort-ului şi atunci nici nu bănuiam ce suport psihologic preţios îmi oferea bunul meu coleg în perspectiva zborului care mă aştepta. Nu îmi amintesc să mai fi citit vreodată atât de laborios revista, din scoarţă în scoarţă, fără să omit cele mai mici informaţii şi avize, cum s-a întâmplat în acel drum aerian. Mă trec şi acum fiorii când îmi amintesc cum deja deasupra Dresdei, stăteam minute bune, fără să realizez ceva, cu ochii pironiţi pe „Abonamentele interne se pot contracta la oficiile poştale. Indice de abonament pentru Republica Moldova – 30692. Abonamente 3 luni – 15 lei, 6 luni – 30 de lei, 12 luni – 60 de lei. Format A-3, tipar ofset...”

...Ceea ce apropie cel mai mult Chişinăul de Dresda este, poate, faptul că ambele oraşe au fost bombardate zdravăn. Pe ei i-au „asfaltat” englezii, pe noi ruşii, atunci când avansau victorioşi spre graniţele Europei. Nu cred că oraşul nostru a avut de suferit mai puţin şi iată că bombardamentul lor a devenit faimos, al nostru, ca şi tot ce este legat de Moldova, este perfect anonim.

Poţi să bombardezi oricât de stăruitor un oraş european şi tot mai rămân nişte monumente extraordinare. Chişinăul nostru, cum nu le-a prea avut înainte de bombardament, nu aveau cum să răsară după.

Dresda, în acest sens, are un centru „împovărat” de clădiri vechi frumoase şi solide, plantate pe malurile Elbei şi reflectându-se, maiestuos, în apele ei (vorba vine: „Uzina ABA („Articole de Beton Armat”) reflectându-se, voios, în Bâc”) Apoi sunt presărate prin tot oraşul sculpturi vechi cu îngeri, bufoni, oi şi căpriţe din bronz strălucind de atâtea atingeri, încât te întrebi, cum a putut toată fauna aceasta să convieţuiască cu statuile unui Lenin ori Marx (nu aţi uitat că Dresda a făcut parte din fosta RDG?). Noi, oricât de mioritici suntem, uite că nu avem nicio oaie sculptată!

Festivalul „Szene: Moldau” – aşa s-a chemat manifestarea - şi-a datorat existenţa în totalitate Norei Dorogan, compatrioata noastră făcând parte dintr-un grup de doisprezece tineri din ţări est-europene, selectaţi de Fundaţia „Robert Bosch” pentru a susţine, timp de un an, un stagiu de management cultural în instituţii de pe tot întinsul Germaniei. Mai presus de orice Nora a demonstrat că noi, moldovenii, avem un mare atu în raport cu alţii: nu ne cunoaşte nimeni. Numai aşa a putut să‑şi convingă patronii de la „Robert Bosch” să o sprijine în organizarea nu doar a unei singure manifestări, cum era prevăzut de programul stagiului şi cum au procedat ceilalţi colegi ai săi, ci a unui întreg festival.

Să fii aşezat, geografic, în Europa şi să fii tot atât de bine cunoscut aici ca şi o te miri ce populaţie africană – nimic mai profitabil decât aşa ceva!

Printre alţi sponsori, festivalul a fost sprijinit şi de Institutul Cultural Român şi a câta oară trebuie să constatăm că România face pentru „statalitatea” Moldovei incomparabil mai mult decât se chinuieşte Voronin şi tot clanul lui să facă. Mi s-a spus că în deschiderea festivalului a poftit şi ambasadorul nostru la Berlin, care s‑a străduit din răsputeri - şi a reuşit - să nu-i fie observată cumva prezenţa, asigurându-i totuşi pe organizatori de susţinerea sa (perfect verbală). Mi s-a mai spus că dl ambasador a umblat toată seara cu cele două degete în semn de „V”, adică „Victorie”, în buzunar.

În cele două zile cât m-am aflat la Dresda, i-am revăzut pe băieţii de la Trigon, irepetabili, ca de obicei, chiar dacă au prezentat şi bucăţi muzicale mai vechi, am văzut premiera germană a piesei Nicoletei Esinencu Fuck you, Eu.ro.pa!, mi-am auzit textul în lectura actorilor germani şi în gura lor totul suna chiar „european”. Din ceea ce nu am văzut, voi aminti documentarele lui Igor Cobileanschi, spectacolul A şaptea kafana al lui Mihai Fusu, încă o premieră a Nicoletei Esinencu Zucker frei („Fără zahăr”), montată de autoare cu actorii noştri şi, în fine, evoluţia Getei Burlacu.

Nemţii mi-au împărtăşit surpriza lor de a fi văzut un festival de o calitate atât de bună, după ce nu ştiau la ce să se aştepte de la o Moldovă, despre care chiar nu auziseră mare lucru. Am încercat, cât am putut în cele două zile, să stimulez interesul gazdelor pentru artele de la noi.

La dezbaterea din final am încercat să nu prea obosesc gazdele cu lucruri grave, furnizându-le mai ales detalii comice din realitatea noastră. Credeam că o să-i amuz şi ei mă priveau cu un fel de tristeţe amestecată cu compasiune. La fel se întâmplase şi la lectura piesei În container: dacă la Chişinău moldovenii mei se prăpădesc de râs urmărind ororile prin care trec compatrioţii lor, la Dresda lumea a ascultat lectura într-o tăcere profundă.