Împăierea lumii

Arpegii pentru laba piciorului

1.

Nenăscuţi eretici, curajoşi precum cuiele hristoase, smulg lumea din pomul ei: „Ne-nseninăm şi dincolo de noi - dar vom muri aşteptaţi de umbrele noastre…!”

2.

În toiul inimii bat poduri târzii şi vrednice monede de schimb, şi lumea făcută ghem îşi începe numărătoarea inversă, nara de tigru întinzându-şi spre mine cum spre un trădător cu blidul plin, cum spre un pântece constructor de false destine…

3.

Cobor cu materia-n braţe pe scări, şi-o învăţ toate trucurile, şi-i spun, şi-i arăt că această rodie umflată de sunet nu-i chiar dorinţa mea, şi nu-i dumnezeu mănuşa lumii întoarsă pe dos.

4.

Torn câteva picături de ulei la-ncheieturile patriei, şi-apoi descopăr mersul pe sârmă spre ea:

O! plantă epică meşteşugită fără câmpuri de luptă şi fără drapel…

5.

Bat poduri - arpegii pentru laba piciorului - sub aripa siluită a zilei ce-şi face cuibul în pieptul meu, lungind, sfioasă, grumazul peste legende, şi iată-mă la cumpăna străzii, aruncând, în ciorba zeilor, trupe de fenicşi desant, şi arătând cu degetul lumea, abia dată în pârg, cum se rostogoleşte prin fel de fel de algebre, în vreme ce trădătorilor li se umple blidul, în vreme ce eu păşesc pe vârful picioarelor pragul recentelor mitologii.

6.

O! Sufleur al acestei vorbiri - nebărbierit cadavru naufragiind la poalele sufletului - atât de mult crezi, oare, în vocaţia mea de tunar…?

Zeu al ultimei zile de plată…

Am partea mea de doliu,

am partea mea de curaj…

Dau tonul la cântec unei păsări străine - în anticameră aşteaptă  piaza rea a fiecărui lucru să mă întocmesc şi să fiu singur, să mă înfăşor în cărnuri lumeşti şi să desăvârşesc aceste capcane de prins dumnezei atotrăsăriţi din trândăveala pământului, şi limbutul se leagănă-n vorba sa, la ucenicia rugilor, scăldat de seva celui mai înalt imn cu două tăişuri, căci, iată, spune el:

„…zeu al ultimei zile de plată, îmi plămădesc în lemn aşteptarea acestor vulpi ale liniştii, acestor crainici ai zvonului care îmi cântă, fără greşeală, coborârea pe scări, în vreme ce omenirea urcă spre vizuina sa, precum orbirea pe versantul privirii, şi zgomotul ei îmi migrează pe buze, şi-odihna sa mi se lasă în trup.” -

dar nici o zvâcnire,

dar nici un răspuns…

Împăierea lumii

Voi împăia un nebun cu tâmplele lustruite în zori, şi cu de‑a sila îi voi târî în trup un suflet pe care-l voi purta într-o cuşcă de dumnezei ce-şi cântă singuri în strună.

Voi împăia un poet botezat în sârmă ghimpată şi-l voi împinge în braţele unei triste femei fără zestre - pentru ca inima să-i sune a gol.

Un dumnezeu voi împăia, după cum mi-aţi cerut, şi îl voi apropia de pământ, sub semnul uscat al cărnii, învăţându-l să scuipe stăruitor împotriva vântului, şi apoi îl voi arunca pe scări, cu o coajă de pâine în mână, arătându-l dezbrăcat lumii:

„Priviţi-l la lumina lămpii pe iubitorul de sisteme şi armonii! Huiduiţi-l! Zdreliţi-i prin visele voastre genunchii acestui om fără destin!”

Dar nu numai atât…

Voi împăia un filosof şi-i voi da un nume, şi, poate că şi mai mult de atât, îi voi da şi dreptate, pe străzile voastre lăsându-l singur cu o biserică pe umeri.

Oraşul îngrăşat cu fanteziile sale

Iată, aici spânzură despicata limbă a Poetului sufocat de orgoliu…!

De la el am învăţat şi mângâierea pe creştet, dar şi preamărirea loviturii cu piatra: „Hamalul din creier şi malul…! -

un greier ce astăzi nu-i chip să mai smulgă

sonatele-n dungă şi lămpi răzvrătite!

Piane sortite s-adune-ntre maluri

mari idealuri şi zodii corcite, din muzici ivite,

retrase în oase, voind să descoase:

hamalul de creier

pianul de greier

sonata de lampă

şi tâmpla de apă.

Dar flautul vine şi-aduce cu sine

muzee lacustre şi plângeri de piatră,

şi zodii ce latră

în grajduri de tâmple ilustre…

Bat tobele, iată!…

Imperii, în poartă, întreabă de mine, soldat fără nume,

golit de istorii, ce iese prin porii edenului, parcă,

dorind să graveze:

hamalul în creier

pianul în greier

sonata în lampă

şi tâmpla în apă.”

Atâtea şi-atâtea fleacuri tolănite pe balanţe de aur, atâţia şi-atâţia miei furioşi trăgând cu urechea prin biblii!

Un întreg oraş îngrăşat cu fanteziile sale, iar eu îi tai singurătatea cu diamantul…

Şi-atât!

Poemul din cuşcă

…Printre ruguri şi gropi, sub gluga înfoiată a circului…, nu-i decât o rugă înfiptă în cerul gurii, adânc, nu-i decât un poem sălbăticit de cuşcă - pe care îl citeşte, neobosită mereu, o frunte truditoare prin somn:

Maimuţa din turnul de veghe.

…Nimic mai mult

…Dintr-o timiditate anume

Râd cuiele în palme.

Timpul răstignirii se-mpânzeşte-n lucruri, înviorând, sub turla numelui vostru, îngerul cu osul capului crăpat de tavanul istoriei.

Noaptea se dă de-a dura pe cer,

şi toate ferestrele rămân de izbelişte…,

şi toate uşile se sleiesc…

Doar dumnezeu, cu noroiul până la glezne, vestind o nouă generaţie de cârtiţe, sortită să-şi poarte în cârcă sfinţii, îmi şiroieşte memoria ce va lăsa, dintr-o timiditate anume,

istoria cu burta la gură.

Cheia din broasca ţestoasă

Catedrale trosnesc pe araci.

Mânăstirile-şi scutură fructele sonore.

Zorii plonjează, exersându-şi bezmetici saltul:

„Gata! …Reînnoiţi consumaţia! Să-ntindem un dumnezeu acestei istorii… Să cânte muzica!…”

…Şi din alămuri se scurg şobolanii memoriei, dumnezeilor rămaşi sub gheare să le găsească explicaţie şi adăpost, să-i facă meşteri în a bănui…

…Dar amantul istoriei, lovit de o piatră adunată în sinea ei, a devenit melancolic şi repetă stăruitor doar ultima parte, aceea în care se vorbeşte despre căderea în cap: „Slavă vouă, praguri de sus şi de jos, Iniţialelor…!”

*

Luaţi-mi steaua încreţită din frunte,

Şi daţi-mi un peşte pe măsura osului din gât!

Să nu-ţi aud gura!

Să nu-ţi aud gura!

la margini de suflet se avortează un geniu pe care-l vor căptuşi cu pânzele îndoielii, şi-l vor înhăma la icoane, întinerind cu el istoria acestor zori evadaţi din paradisuri venerice, lumina acestor vite înflorite pe rug…

Şi toţi spărgătorii de ceruri,

şi toate muhaielele eterului

îşi întind picioarele până în inima mea:

„Ah! câtă plăcere ne scuipă în urechi clopotul fără de limbă.”

Dar care zei cu pumnul în gură îmi poartă hainele şi se adapă la fierea mea!?…

Ce stâncă filosofală mi se leagă de gât…!?

Duhuri de treflă se eliberează de mine cum de soldatul izgonit de pe limba de moarte:

„Mai pune la uscat bocancii Mimului Alb ce şlefuieşte vârstele în ceruri, mai trage plapuma până-n bărbie acestui fierar obosit!”

Să nu-ţi aud gura! -

paznicii gândului dorm… Tam-tamul şi numele poeţilor nu se pot dovedi…

*

…O stranie curiozitate îmi ucide toate pisicile pe care aş fi dorit să le arăt istoriei, aşezând-o cu botul pe labe…

Cântec de molie

…Şi Limbutul ne făgăduieşte întâlnirea cu acel ce-a aflat cuvântul fără cusur, visând la masa înaltă a lumii, cântecul de molie al Manuscrisului şi mirosul de pâine caldă al dumnezeului cu paşii grei pe pământ:

„Ha! să scormonim prin măruntaiele făţarnice ale acestui îmblânzitor de vorbe pentru că dumnezeu există, pentru că dumnezeu nu există…!”

Dar eu îi răspund că nu îl cred.