Nu este exclus…

I. prolog

Din capul locului, adică al textului (da, textul ca – loc), al albului acestei file-cap, din toate aceste capete îmi cer scuze pentru eventualele durităţi în mărturii sau doar în textul-comentariu al autorului; scuze pentru eventualele cuvinte tari, înjurături, în româneşte sau în alte limbi, pe acestea din urmă nu le voi traduce, lăsându-le în crisalida, cristelniţa mamei lor, că poate eventualii cititori nu cunosc limbile în care le-am dat – rusă sau franceză, latină sau ucraineană, posibil – în poloneză, bulgară şi alte limbi de provenienţă slavă, înjurăturile, sudălmile, cuvintele necuviincioase. Pe scurt, îmi cer scuze, dacă...

Dar, în general, mă voi strădui să evit pe cât posibil mai mult necenzuratele, adică să le cenzurez, cu de la sine putere, uşurând rezolvarea unor probleme la revistă sau editură, unde ar putea să ajungă acest text. Pentru că pe Internet, la blog, nu-l voi plasa – acolo înjură fel de fel de ţopârlani mucoşi sau băşi... no... pardon, de senili, pe care muierile nu i-au satisfăcut în viaţa lor, chestia asta fiind viceversă, adică – nici ei nu le-au prea...

Caput, nu plasez textul printre libidinoasele jurnale ale vip-urilor şi viperelor. Vă promit şi sper să mă ţin de cuvânt – mai bine zis: să mă ţin de... cuvinte; de toate cuvintele acestui text, acestor mărturii, dialoguri, secvenţe, remitenţe (ca atenuare a, uneori, bolii de a mai – de... – înjura şi eu, omeneşte... sper, nu birjăreşte...); să mă ţin de cuvântul şi cuvintele de a nu înjura, nu folosi aluzii pornografice, de a nu aţâţa vrajba internaţională şi pasiunea pentru narcotice, de a nu fi contra independenţei Kosovo – scriu chiar în ziua în care Serbia a fost hăcuită, dar... – atenţie la americani... – de a nu, şi la anu’ tot decent rămânând. (În genere, SUA, ca şi Rusia, au nevoie de... decenţa lumii... a celorlalţi... în orice caz, le-o pretind... cu forţa...)

În fond, mă conduc de principiul că sudălmile ce pornesc din partea unui scriitor trebuie să fie pe cât posibil mai rare, pentru că ele nu vin drept emisie de funcţionalitate mecanică a obişnuinţelor, ci simt sui generis (uite, ajunşi la aceste latinisme, unii cititori deprinşi a circula „cu uşorul” vor renunţa să meargă mai departe...) o irezistibilă revoltă în faţa injustiţiei generale şi a stupizeniei manifestărilor particulare ale unui X sau Y, unei Alfa sau Omega. Apoi, precum lucrurile lumii, toate, pe Valéry, pe mine injuriile nu mă interesează decât sub aspect intelectual. E greu de priceput că sudalma ar fi pusă în atare ecuaţie, în atare raport?... Mai gândiţi-vă niţel şi veţi vedea că – da, poate.

Mi-aş dori ca mărturiile mele, textul meu să semene unui zâmbet cu efect, să zic, uşor forţat, dar plăcut, totuşi, continuând să adune puncte. De simpatie. (Uşor forţat, pentru că, aşa e, uneori e irezistibilă dorinţa de a trage o sudalmă... De a-i băga pe politicienii ăştia în p... m... – sau – p... t... În genere, dorinţa de a decomuniza definitiv lumea, ca să fiu mai explicit...)

Dar până la acest moment, îi spusesem despre tema şi teama mea de a nu înjura unui coleg, mai tânăr, e drept, şi el unde face:

– Dom’le, nene confrăţâne (o fi, confrăţânele ăsta, tot verbocreaţie, probabil; ca la cubo-futurişti...), eşti un fricos cât un personaj de anecdote, zău aşa!

Iar eu încă nu m-am dumerit, dacă avu sau ba dreptate teribilistul de el.

Sigur, mai înjur şi eu, mai scap câte o aluzie porno, ca o sticlă goală, fără băutură în ea, adică, precizez, pentru ca vreun cititor să nu creadă că m-am referit la sticla de geam, nudă şi ea, ca destin ce-i este dat; da, mai şi eu, însă unii, domnii mei, cred că literatura se face exclusiv din injurii, sex hazliu, narcotice şi altele de astea, încât eu care, vă spuneam, mai păcătuiesc cu cuvântul tare, extra-dicţionar, cum ar veni, mă gândesc că puşlamale astea libidinoase, ce se cred scriitori, trebuie lichidate pe loc (şi fără pierderi)! Ca şi egoiştii, lichidaţi şi aceştia, pentru că nici pe ei nu-i am la inimă. Egoiştii în politichie, am în vedere. (Dar şi în auz, şi în gust amar...) Pe ceilalţi, egoiştii de civilie, să zic, nu poţi să-i atingi. Sunt daţi şi ei pe lume şi... Nu are rost să mai pierdem vorba cu tâmpiţii ăştia...

Nu este exclus ca vreun cititor, egoist şi el, ar putea să mă întrebe, provocator:

–  Chiar aşa?... De dur?...

(Necenzurat, răspunsul, nu se poate reda, fără a fi... cenzurat, prin trecerea sub tăcere....)

- Sunteţi (sau: eşti) un sadic... Dacă nu chiar fascist...

(Şi mai injurios răspunsul. Meu, bineînţeles.)

Şi parcă aud un pudibond bondoc, un întruchiparea-decenţei care spune „Mulţumesc”, cu glas dres(at), incolor ca tonalitatea-standard a unui oarecare ipsofon.

Trebuie să vă spun că – pe parcursul naraţiunii voi fi sincer, deschis în cel mai înalt grad – da, sunt mânat sau, poate, încleştat, ţinut pe loc, adică, de o extrem de mult dorită sinceritate în mărturie, însă nu garantez că aceasta, totdeauna, ar putea fi şi absolut incontrolabilă – sinceritate otova, fără zare de oprelişte! – nu, fie şi secvenţial, autocenzura munceşte ea, intervine... Nu, nu cred că sunt în stare de un deplin abandon interior, lăsându-mă în voia inconştientului, aproape, automatism cerebral, subcerebral sau... subcentural.

Ajuns la acest moment, îmi deschei paftaua centurii – mă cam apasă, – mă desprind de speteaza jeţului, aplecându-mă din nou peste tastatura comp.-ului. Iată, de fiecare dată când îmi apare în  minte noţiunea „tastatură”, îmi vine să verbocreezi ceva asociativ, „testiculatură” – pardon! – spre exemplu. Asta, în cea mai lejeră, sper, şi acceptabilă formă, ca eschivă de la o posibilă înjurătură dură, neceremonioasă, chiar fioroasă.

Da, unele lucruri le voi spune pe faţă, direct, dar nu ca tâmpitele alea de pseudopoetastre, care zic că lor literatura, „crearea poeziei”, le este egală cu – ptfu! – actul sexual, cu orgasmul. Hei, „colega”, eu nu ţi-s o păpuşă oarecare, ţâţoasă, ugeroasă (bine că nu... injurioasă) care ar mugi gutural-vaginal, simulând un gheizer de pasiune descătuşată până la cer, nu alta; ca un gheizer din scăfârlia balenei care ar părea că anume aşa îşi aruncă – iertare! – sperma în onanismul ei femelo-oceanic. Aproape satanic. Sper, „colega”, să ai curajul de a citi, fără subtexte, aceste spuse, şi să nu te strâmbi ca o lesbiană înnăscută, de cum a ieşit din pamperşi arătându-şi dezgustul, greaţa adică, la vederea bărbatului gol. Da, şi textul meu, pe alocuri, e nud. Şi cuiva ar putea să nu-i  (prea) placă, aidoma unei blestemate pietricele nevăzute ascunse undeva în pantof. Pricep eu, cineva, citind aste, ar putea zice: cinism. Pe când, de fapt, nu e decât simplitate, viaţa în toată goliciunea ei, necondamnată ca goliciunea pornografică – nu? Este logic să recurg la nişte explicaţii, prin interogaţii, în această republică sau chiar lume întreagă de micşti, – inşi de ambele genuri, masc. şi fem., dar şi de celelalte – ambigeni, hemo ş.a.m.d. (ca seria vreunui număr de înmatriculare a automobilelor acest ş.a.m.d...) – de provenienţă neclară. Nu confuză, ci neclară. Confuză ar însemna uşor incorect spus sub aspect politic şi din punct de vedere polietnic. Da, pur şi simplu inşii sunt de provenienţă neclară, de parcă cei de provenienţă certă ar fi cu trei boaşe etc. Vorba însă e, dacă mergem spre oarece nuanţare, că tot ce ţine de mixt, confuz, aşa şi înţeleg – aiurea, confuz, neadecvat, încât te pot acuza de orice fel de păcat. De aia recurg la explicat. Şi nici nu sunt contra concluziei că lumea trebuie luată aşa cum este. Asta o spun mai ales firile optimiste. Să fim mai toleranţi. (Până la casa de toleranţă, nu?...) Pentru că fiecare om se deosebeşte de un altul...

Ce aţi spus?...

Da, sigur, primesc replica dumneavoastră, mi se pare plastică, demnă de atenţie. Adică, spuneţi cam aşa:

– Nu ştiu dacă se leagă cu te(a)ma de a comite înjurături, dar mi se pare că aceasta e ca şi cum aţi spune că evitaţi să faceţi copii, pentru că nu doriţi ca nişte fiinţe nevinovate să fie nevoite să se scalde în nevrozele dv.

La drept vorbind, nici eu nu-mi dau seama dacă s-ar lega una cu alta, înjurătura cu facerea de prunci, însă, ziceam, e plastică şi o accept. Cel puţin, pentru acest text, în acest moment al său. De încordată dorinţă a autorului, subsemnatului, adică, de a nu comite cuvinte dure. Ceea ce nu mă împiedică să vă spun – vă promisesem, nu? – că voi fi pe cât posibil sincer – că aş dori ca acest text, ca şi altele pe care le-am semnat, să aibă succes. Din simplul motiv că, prin succes, un scriitor, ca şi un bărbat, devine mai atractiv. Dar dacă unul îi întrupează pe ambii, scriitorul şi bărbatul, vă asigur(ă) că marile lovituri li-s asigurate. Le dau una după alta. Devin irezistibili. Până la... penibili. Şi chiar se pot sinucide, ca Hemingway, să zicem. Nu ştiu dacă în aceeaşi categorie pot fi incluşi Hurmuz, Esenin sau Maiakovski, Ţvetaeva... Mai e de văzut, de cumpănit. La o adică, aceasta e problema literaturologilor. Nu şi a scriitorilor de literatură. Bună. Care să aibă dreptul să spună, pilduitor, instructiv:

– Iată (şi arată la cineva, nu?), acum vedeţi cum decade nu doar cel care nu a avut cont(r)act cu societatea o bună bucată de vreme şi nu a avut de a face cu oamenii, ci şi cineva care, la fel, nu avu legătură cu lectura, cartea bună, biblioteca.

Deşi îmi dau seama că e vorba şi de o anume aroganţă aici. Însă, în doze homeopatice, nici fără ea nu se poate. Ca şi fără înjurătură. Uneori, ele fac stropul de sare al unui moment existenţial. Şi de creaţie. De scris. De literatură. Sigur că nu e vorba de vreo ţaţă nevrotică şi nihilistă. Asta trebuie conştientizat chiar şi atunci când te gândeşti, să zicem, că aiurea, dincolo de textele şi personajele tale, poate exista, ameninţătoare, o stare patogenă, ce ar duce până la limitarea capacităţii mentale… Nu?… Eu unul mă gândesc la aşa ceva... Posibil, în baza propriei experienţe... Spre exemplu, dacă mor, nu mai apuc să duc acest sau alt text la capăt. Şi asta poate fi regretabil... Sau nu... Cine ştie?... Depinde pentru cine...

……………………………………

... A venit, probabil, momentul să-i mai fac eventualului cititor o mărturie, pentru că am promis să fiu cât se poate de deschis în elucidarea prezentului text (ce ar putea avea viitor) ca problemă pe care mi-am propus să o rezolv.

Aşadar, recunosc că această cosmogramă am purces a o scrie de dragul finalului care îmi veni înaintea începutului ei prevenitor, ca un semnul „interzis” – ăla, cerc roşu haşurat cu un diametru negru, păstos.

……………………………………

Slavă Ţie, Doamne, parcă am ajuns să fac ceea ce mi-am propus: să nu scap nici o înjurătură pe durata a aproape zece mii de semne fără spaţii (fără albituri, – se mai spune) în acest spaţiu al naraţiunii.

……………………………………

... Sau, poate de dragul prologului, totuşi, original, mi se pare, am purces să scriu acest text?... Recitesc, deci, I. prologul şi îmi zic: nu, nu este exclus...