Corpul - un important revelator social şi mental (Alain Corbin ş.a. (coord.), Istoria corpului I. De la Renaştere la Secolul Luminilor)

Voi începe rîndurile de faţă printr-o foarte scurtă digresiune tematică. Anul acesta se împlinesc exact 30 de ani de la apariţia, în Franţa, a faimoasei „La Nouvelle Histoire”. Ce era „La Nouvelle Histoire”? Nu atît o carte (de fapt, o enciclopedie de format mic, numărînd aproape 600 de pagini, ceea ce, în treacăt fie spus, o făcea, şi din acest punct de vedere, foarte originală), cît un veritabil manifest al istoricilor grupaţi în jurul nu mai puţin celebrei reviste „Annales. Économies, Sociétés, Civilisations”, care, după primul război mondial, schimbase radical modul de a concepe şi practica istoria. Rostul volumului din 1978 era de a face un bilanţ al acestor schimbări (înnoitoare, desigur), scoţînd în relief direcţiile, temele şi metodele de cercetare care defineau, în epoca respectivă (de peste cîteva decenii), „discursul” istoriografic francez. Data aleasă pentru publicarea acestui amplu corpus nu era întîmplătoare. „La Nouvelle Histoire” trebuia să marcheze împlinirea a jumătate de veac de existenţă a revistei tocmai menţionate (primul ei număr apăruse în 1929), înscriindu-i atît pe autori (Jacques Le Goff, Roger Chartier şi Jacques Revel), cît şi pe colaboratori (prea mulţi ca să-i enumăr aici) într-un continuum temporal în raport cu întemeietorii publicaţiei (Marc Bloch şi Lucien Febvre), care nu mai lăsa loc nici unei alternative epistemologice la tipul de istorie practicat de „analişti” (imaginat – se putea altfel? – nu numai ca cel mai avansat, ci şi singurul posibil). Trebuie recunoscut că această subtilă punere în scenă corespundea întru totul valorii „produsului” astfel celebrat (şi, totodată, „vîndut”, cum vorbesc specialiştii în „marketing” cultural de astăzi). În 1978, urmaşii celor doi eminenţi istorici puteau, cu justificat orgoliu, semnala dezvoltarea din trunchiul istoriei economice şi sociale promovată de „părinţii fondatori”, a unei multitudini de direcţii şi subiecte noi de anchetă, care nu numai că acopereau, practic, toate domeniile vieţii sociale, dar, din punct de vedere metodologic, puneau disciplina istorică într-un fertil dialog cu majoritatea ştiinţelor umaniste (precum geografia, sociologia, antropologia şi lingvistica), ţintind la construirea acelei sinteze istorice totale imaginată, la începutul veacului, de Henri Berr (revendicat, nu întîmplător, de autori ca un important precursor).

Între noile subiecte de cercetare identificate de Jacques Le Goff ca pertinente atît pentru deschiderea tematică, de atunci, a istoriei, cît şi ca perspective cu un potenţial promiţător, era trecut şi corpul, căruia îi erau rezervate, dacă nu mă înşel, cam patru pagini. Aici voiam să ajung. Putem măsura cu maximă exactitate transformările petrecute în maniera de a gîndi şi scrie istoria în deceniile scurse de atunci, numai comparînd aceste patru pagini, cu cele aproape 1500 ale trilogiei căreia îi aparţine volumul de care mă ocup în prezentele rînduri. Şi dacă acestea ar fi singurele! Un recent „Dicţionar al corpului” (Paris, P. U. F., 2007), deşi nu bate, numeric, recordul celor trei volume, în orice caz îl egalează prin varietatea abordărilor tematice. El arată cum nu se poate mai clar că trupul a devenit, în ultimii ani, un subiect de predilecţie al mai tuturor ştiinţelor sociale, fiind studiat dintr-o diversitate de perspective şi unghiuri de analiză care, în pofida varietăţii lor deconcertante, par să manifeste un interes susţinut pentru trei aspecte principale: practicile (sau tehnicile) corporale – cel mai tradiţional mod de examinare a subiectului, întrucît rămîne fidel celor două modele tutelare ale genului: Marcel Mauss şi Norbert Elias –, reprezentările lor şi semnificaţiile acestora, deopotrivă în ordinea culturii şi a naturii. Specificul interdisciplinar implicat de o asemenea cercetare complexă explică, fără îndoială, caracterul de analizator social global atribuit corpului şi, nu mai puţin, descoperirea caracterului său „socialmente polisemic” (după expresia întrebuinţată de Sylvène Kitabgi şi Isabelle Hanifi, autoare ale unui studiu despre sociologia corpului). Dar, chiar dacă această descoperire nu s-ar putea, ea însăşi, lămuri fără mutaţiile din contextul social, politic şi cultural, care au adus în atenţia mai întîi a publicului, apoi şi a specialiştilor, acest inedit subiect. Dintre mutaţiile respective, cercetările asupra virusului HIV, conjugate cu reflecţiile asupra implicaţiilor sociale ale maladiei SIDA (exemplul Susanei Sontag, victimă, ea însăşi, a teribilei boli este, aici obligatoriu), noua atitudine faţă de sexualitate şi minorităţile sexuale, progresele înregistrate de cercetările genetice şi clonarea sînt, cu siguranţă, cele mai spectaculoase. Lor li se datorează, fără îndoială, voga actuală a acestei tematici, care pare să împingă pînă la ultima limită – identitatea corporală, adică sinele – moda deconstructivistă a postmodernităţii.

Cum am spus, volumul despre care vorbesc astăzi este primul dintr-o serie de trei, apărută, în Franţa, în 2005 şi 2006. Intervalul acoperit de cartea de faţă se termină în secolul al XVIII-lea. Al doilea volum continuă istoria corpului de la Revoluţia Franceză, încheind-o la primul război mondial, de unde începe partea a treia a trilogiei, dedicată „mutaţiilor privirii” asupra trupului, în secolul XX.

Nu este greu de ghicit de ce au optat autorii pentru Renaştere ca moment de început al acestei originale istorii. Fără să intru în detalii care nu îşi au rostul aici, voi reaminti doar că, spre deosebire de medievalitate, cînd trupul, fără a fi ignorat, desigur, era valorizat numai în relaţie cu sufletul (ceea ce era perfect concordant cu paradigma de gîndire a epocii, dominată de o perspectivă ierarhică în care res spiritualia erau mai presus de res temporalia), modernitatea renascentistă a făcut din corp o entitate autonomă, la fel de importantă pentru identitatea fiinţei umane ca şi sufletul. Această mutaţie de optică nu numai că este pusă în lumină, în perioada respectivă, de o multitudine de aspecte: ea a modificat, însă, şi sensibilităţile, atitudinile şi conduitele oamenilor – altfel spus: felul lor de a se raporta la lume – devenind, ea însăşi, catalizatorul unor schimbări încă şi mai ample. Să luăm, de exemplu, curentele mistice din secolele XIV-XV (analizate de Jean Gélis, într-un context mai larg, în primul capitol al cărţii), grăitoare pentru noua pietate a Renaşterii, desprinsă de canoanele tradiţionale. Centrate în întregime pe corp (cum ne-o arată cultul rănilor lui Hristos, mortificarea trupului şi viziunile în care predomină sîngerările şi chiar lactaţiile „sfîntului corp”), aceste curente oglindesc, desigur, noua însemnătate a trupului ca model al credinţei. În acelaşi timp, însă, prin aspiraţia pe care o divulgă (aceea a unui contact nemijlocit cu divinitatea, iraţional şi profund afectiv), ele au subminat însăşi instituţia ecleziastică, negîndu-i tradiţionalul rol mediator. Reforma luterană de la începutul celui de-al XVI-lea veac s-a înscris în prelungirea directă a acestei ample răsturnări de perspectivă.

Al doilea exemplu, încă şi mai relevant, priveşte medicina. Progresele înregistrate de practica disecţiilor (trecute în revistă de Rafael Mandressi în capitolul şase) au uşurat considerabil „lectura” corpului uman, al cărui interior a început să fie „cartografiat” la fel de atent ca noua geografie a lumii, descoperită în aceeaşi perioadă. Ridicînd corpul la rangul unei realităţi per se, această optică a transformat nu numai medicina tradiţională (de inspiraţie hippocratică şi galenică) – orientată de principiul strînsei corespondenţe dintre fiinţa umană şi Univers – şi, totodată, modul de abordare a maladiilor (tratate, acum, din ce în ce mai punctual, fără nici cea mai mică corelare cu implicaţiile lor psihice sau … astrale, după cum reiese din analiza întreprinsă de Roy Porter şi Georges Vigarello în capitolul şapte). În egală măsură, ea a contribuit şi la emergenţa unui nou imaginar colectiv, în care particularităţile corpului, noţiunile de sănătate, boală, contaminare etc. au ajuns adevărate repere sociale, modelînd conduitele şi – din ce în ce mai vădit – chiar acţiunile politice. Teoriile rasiste din secolul al XIX-lea (anticipate de moda interpretărilor fiziognomice şi craniometrice din ultimul sfert al veacului precedent) nu reprezintă, din acest unghi, decît o consecuţie cît se poate de logică.

Din acelaşi registru al implicaţiilor complexe ale noii imagini a corpului autonom face parte şi noul interes arătat „monstruosului” (ale cărui ipostaze sînt minuţios repertoriate de Jean-Jacques Courtine, în capitolul opt) şi, de asemenea – oricît ar părea de ciudat –, definiţia absolutismului monarhic (amplu tematizată de Georges Vigarello în penultima parte a cărţii), articulată prin fuziunea dintre corpul natural al regelui şi „dublul” său mistic. Nu insist asupra acestei din urmă chestiuni, pentru că discuţia ne-ar duce prea departe.

Pînă la urmă, ceea ce scoate în evidenţă toată această complexă istorie sînt multiplele incidenţe mentale şi sociale ale oricărei imagini în schimbare a corpului. „În acelaşi timp receptacul şi agent”, corpul uman – cum bine observă coordonatorii volumului – „se situează la intersecţia dintre învelişul individualizat şi experienţa socială, dintre referinţa subiectivă şi norma colectivă” (p. 9). Veritabil „punct de frontieră” între „eu” şi lume, trupul rămîne – mai este nevoie să o spun? – tovarăşul nostru nedespărţit.

Înainte de a încheia, sînt dator să spun un cuvînt şi despre felul în care a fost tradus volumul (pe care l-am confruntat cu originalul francez). Efortul celor ce l-au tălmăcit a fost considerabil şi se cuvine apreciat ca atare. Nu am nimic să le reproşez, în afară doar de unele omisiuni, fără gravitate, din cuprins (la punctele IV şi V din capitolul 7) şi de cîteva soluţii cu care nu sînt de acord (precum titlul părţii a doua a primului capitol – „S’incorporer au Christ” –, tradus prin „Unirea cu trupul lui Cristos”, formulă infidelă faţă de aspiraţia profundă a pietăţii mistice; eu aş fi optat pentru o redare literală: „încorporarea în Cristos”). Altfel, traducătorii şi editorii merită toate felicitările pentru a ne fi pus la dispoziţie o carte pasionantă, care se adresează deopotrivă specialiştilor şi marelui public.

Nu pot să nu mă întreb, la urmă, cît de utilă, adică ce finalitate poate avea o asemenea istorie, în care nu numai factualul, ci însuşi sensul reconstituirii sînt (sau par) complet evacuate din naraţiunile autorilor, iar cronologia reprezintă doar un simplu pretext? Înainte vreme, istoria tradiţională (politică, economică, socială şi culturală) avea un rost cognitiv destul de clar, desprins din fragmentul de trecut pe care ni-l restituia. Mai întotdeauna, ea punea în lumină o anumită evoluţie, a cărei semnificaţie apărea dintr-o confruntare/comparare cu o stare prezentă. La noua istorie (fără ghilimele!) din care face parte şi aceea a corpului, această semnificaţie nu mai este atît de evidentă, pentru că, pe de o parte, subiectele de anchetă au o altă natură şi altă anvergură (nu mai vorbim de realităţi vizibile, precum politicul, economicul şi culturalul, ci de expresii ale psihologiei colective, iar scara cercetării nu mai sînt civilizaţiile, naţiunile sau societăţile, ci micro-socialul) şi, pe de altă parte, deoarece confruntarea cu oglinda prezentului nu mai are loc, ca să spun aşa, spontan. Nu am (încă) un răspuns convingător la întrebarea de ce ar fi mai „bună” (sau de preferat) această istorie (nouă), decît aceea „veche”. Deocamdată, nu pot decît să constat că, alegîndu-şi subiecte care, la prima vedere, nu ar avea de ce să intereseze cercetarea din cauza banalităţii lor (căci, ce este mai natural şi, aparent, mai anistoric decît sinele corporal?), investigaţiile de tipul celei oglindite de cartea de faţă sînt mai pretenţioase prin cerinţele lor interdisciplinare şi, în acelaşi timp, mai complexe, fiindcă urmăresc să deconstruiască reperele şi habitudinile noastre cele mai elementare, extrăgîndu-le o relevanţă (eventual mai) generală. Încercînd să definească succint atitudinea tipică pentru un istoric al mentalităţilor, Jacques Le Goff scria în dicţionarul noii istorii din 1978 că aceasta consta în „mirarea faţă de ceea ce se înţelege de la sine”. Oricît ar părea de ciudat, sesizarea acestei proximităţi este lucrul cel mai greu din lume, dar, judecînd după exemplul corpului, şi cel mai promiţător, prin nebănuitele perspective pe care le deschide.

__________