Lirica feminină interbelică sub lupă (Aliona Grati, Privirea Euridicei. Lirica feminină din Basarabia…; Radu Paraschivescu, Ghidul nesimţitului)

Aliona Grati a debutat cu un studiu, Magda Isanos. Eseu despre structura imaginarului (2004, Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova), pe care îl reia acum, într-un context mai larg, în volumul Privirea Euridicei. Lirica feminină din Basarabia. Anii ’20-’30. Cartea a apărut în cadrul Institutului de Filologie al AŞM, care a editat în ultimii câţiva ani mai multe titluri valoroase de istorie şi teorie literară. Datele problemei de la care porneşte autoarea sunt următoarele: până în prezent nu există niciun studiu important despre lirica feminină interbelică, un fenomen care merită a fi cercetat şi readus publicului larg. Trebuie adăugat că însuşi termenul de lirică feminină este destul de controversat, insuficient de teoretizat în literatura de specialitate. Se poate face o paralelă între „lirica feminină” şi „sportul feminin”, dar nu este clar cât de corect şi oportun este acest paralelism. Doar investigaţiile serioase pot da un răspuns răspicat la problema existenţei unei lirici aparte, feminine, cu trăsături distincte, individuale. Cele două studii pică exact în perioada când a apărut un interes sporit faţă de tema feminismului în general, când au fost înregistrate în Republica Moldova mai multe ONG-uri, asociaţii şi mişcări feministe. Aliona Grati îşi asumă rolul de a restitui tabloul liricii feminine dintr-o epocă extrem de prolifică a literelor româneşti şi basarabene.

Volumul poartă un titlu simbolic, trimiţând la reversul mitului lui Orfeu. Prefaţa se ocupă şi de câteva explicitări în ce priveşte acest titlu pe cât de sugestiv, pe atât de încifrat. Dar despre un simbol nu se poate scrie decât simbolic, aşa cum într-un comentariu al poeziei diferenţa dintre limbajul poeziei şi metalimbaj este, adeseori, foarte subţire.

Valoarea poeziei Magdei Isanos a devenit aproape un truism datorită cercetărilor întreprinse de autoarea de la Academie, dar şi de precursorii temerari, în primul rând, de Vasile Badiu, care a scris, în anii ’90, o suită întreagă de articole dedicate Magdei Isanos şi altor poete interbelice.

Nu trebuie neglijat nici faptul că efervescenţa din perioada interbelică semăna întru câtva cu cea de după ’90 încoace, cu o diferenţă esenţială că degajarea intensă de energii creatoare se producea atunci într-un climat spiritual extrem de propice, stimulator.

Volumul este compus din trei compartimente de bază, după o schemă clasică a studii­lor monografice, fiecare compartiment emanând probleme specifice:

ü  cadrul feminist din Basarabia anilor res­pec­tivi;

ü  profilul Magdei Isanos, cu o punere în context a creaţiei ei;

ü   alte voci feminine, dintre care trei nume sunt evidenţiate şi analizate separat: Olga Vrabie, Liuba Dimitriu, Lotis Dolënga.

Capitolul teoretic relevă apariţia şi evoluţia conceptului de lirică feminină în literatura de specialitate europeană şi critica literară românească din secolul XX. Concluziile la care se ajunge, deloc tranşante, confirmă existenţa unei literaturi feminine, cu trăsături identificabile specifice. Interesul pentru lirica feminină şi distincţia ei de cea masculină au apărut în fond în cadrul literaturii moderne franceze, când o serie de scriitoare au format un grup omogen prin care au încercat să se opună tipului de poe­zie cerebrală, rece, distantă, promovat pe linia lui Mallarmé-Valery. A fost una din primele expresii ale feminismului literar. Trebuie spus că reacţii la poezia cerebrală au existat şi din tabăra bărbaţilor care optau pentru o altă viziune asupra poeziei, tangenţială celei feministe. În plus, autoarea nu analizează peisajul poeziei lirice feminine din alte literaturi, limitându-se la cea franceză şi, evident, română.

Diferenţele dintre literatura feminină şi cea masculină pornesc nu din relevarea unui subconştient specific fiecărui gen (cercetările psihanalitice, afirmă autoarea, înclină să vadă în manifestările subliminale mai degrabă un (arhe)tip androgin), ci mai ales din proiecţia socială uşor diferită de la un gen la altul, comportament reflectat în ultimă instanţă în limbaj: „… feminitatea trebuie căutată în structurile de adâncime ale textului literar, în limbaj, în modalităţile de construcţie…” (p. 15). De aceea, în anii ’80-’90 ai secolului XX, a apărut o abordare de tip gender a literaturii (după un model social), regăsindu-se confortabil în formula paradigmei postmoderne. Genul este un „construct sociocultural, modelat de sistemul de norme, stereotipuri de comportare, prescrise şi dictate femeilor şi bărbaţilor de-a lungul istoriei” (p. 16).

În ce priveşte critica literară românească (autoarea ia în dezbatere doar acest segment, fără a apela la studii mai ample, specializate sau din domenii adiacente), autorii pendulează în opinii, dar totodată îşi rafinează, în timp, atitudinea. Deschiderile, pe care le oferă postmodernismul contemporan exprimat chiar pe teren românesc, nu au făcut decât să diversifice perspectivele de abordare a unui fenomen extrem de complex, neunivoc, cu largi reverberaţii non-literare.

În ce mă priveşte, cred că poate fi adoptată şi o astfel de optică în cercetarea fenomenului literar, dar care nu poate avea o semnificaţie şi un impact mai mari decât o analiză tematică sau generaţionistă.

Materia propriu-zisă a cărţii este alcătuită din studiul publicat anterior, acum extins şi aprofundat. Versurile Magdei Isanos, în ciuda unor simboluri obsedante datate şi a unei atmosfere apăsătoare, pe alocuri indigerabile, sunt în general viguroase şi concludente: „Clipă, desfă-ţi aripile bogate; / mările se clatină departe, / undeva un curs de râu s-abate, / oamenii se nasc, oamenii s-acopăr cu moarte… // Şi tu, nesigur, îndepărtat anotimp… / Nouri şi soare şi iarăşi nouri adânci, / ca şi când pe rând se descopăr frunţi gânditoare, / toate se‑n­tunecă, se luminează pe rând, // până ce luna loveşte umbrele toate; / iată mormintele, ţărmul scânteie gol, / şi-n casa de piatră fântânile cântă culcate, / dulce răsună brăţările, părul domol” (Clipă, desfă-ţi aripile).

Toate numele de scriitoare înseriate se remarcă printr-un tragism exemplar: unele au murit de tinere, pe la vârsta de 30 de ani, celelalte au dispărut după ’40 sau ’44 din orizontul literar sau chiar existenţial.

Acest desant de poete şi prozatoare a fost heteroclit ca expresie şi inegal ca valoare, dar pentru toate este comun faptul că au reuşit să creeze un backgroud solid. În finalul volumului, Aliona Grati constată, pe bună dreptate, că fără activitatea autoarelor din acea perioadă nu ar fi fost posibilă „reeditarea modernismului interbelic din anii ’60-’80”.

„La bloc”

Cartea Ghidul nesimţitului de Radu Paraschivescu este scrisă pe tema convieţuirii oamenilor aglomeraţi pe spaţii cât se poate de reduse. Forma pe care o alege pentru a ne pune la dispoziţie o poveste fascinantă despre „atleţii vieţii la comun” este originală, interdisciplinară, fără a ieşi totuşi prea mult din chenarul literaturii, întrucât amplitudinea dintre umor, ironie şi sarcasm este eminamente literară. Dar orice originalitate este relativă, deoarece a existat un model autohton în trecut, care a şi fost semnalat de unii cronicari: Fiziologia provinţialului de Constantin Negruzzi. Amintim şi de unele diferenţe, în fond neglijabile: modelul prototopic porneşte de la relatarea unui caz concret, în jurul căruia se şi deapănă „fiziologia”. „Exemplificările concrete” nu lipsesc însă nici din volumul lui Radu Paraschivescu.

Viermuiala din oraşele tot mai elastice nu poate să nu genereze o nesimţire dacă nu cvasi-generalizată, structurală, atunci măcar pretabilă unui fenomen de amploare cu trăsături bine pronunţate. Comentând astfel, riscăm să intrăm pe un câmp sociologic, ceea ce autorul bucureştean îşi refuză să facă, chiar dacă încearcă a construi – aparent – de la prima la ultima pagină un portret-robot. „Nu e nici cercetare psihosociologică, nici eseu de etică, dar nici simplu capitol de istorie contemporană, nici şarjă comică, dar nici presentiment al apocalipsei”, glosează Andrei Pleşu într-un „cuvânt de întâmpinare”.

Ghidul nesimţitului e, de fapt, o enciclopedie, în care, după o inventariere prealabilă, „faptele” sunt puse cap-coadă, într-o ordine auctorială. Nesimţitul este faţa unui contemporan, a unui Mitică impersonalizat, dar recognoscibil. Ghidul nesimţitului e mai întâi de toate o carte artistică, apoi altceva. Unele personaje din volumul Povestiri cu strada depozitului al lui Daniel Vighi se numeau buldozeristul, contabilul, soţia contabilului sau chiar personajul principal. Nesimţitul face parte din această galerie anonimă şi totodată prezentă până la ubicuitate. În altă ordine de idei, nesimţitul este descendentul direct al personajelor cu identitatea viciată a genotipului încă atunci, în perioada când Vighi îşi scria Povestirile….

Caracterul vag-generic şi tonul fals-sociologizant parcă irită puţin la începutul lecturii, până când intrăm în ambianţa şi farmecul cărţii care sunt limbajul ei. Totul cedează în faţa limbajului. Cartea e o veritabilă pletoră lexico-semantică: sinonime sugestive, locuţiuni şi expresii variate, sintagme memorabile, cuvinte argotice dure, metafore sclipitoare, truisme lipicioase, epitete de la insipide la ornante.

Cele mai bune pagini sunt acelea în care personajul e surprins într-un cadru, ca într-o proză. Bunăoară, capitolul despre manele, manelişti şi fani e împestriţat cu strofe. „Lumea îmi spune de tine / Că vrei să profiţi de mine, / Eu ca prostul te iubeam, / nicio vorbă nu credeam”. Acestea reprezintă centrul, restul e marginea.

Finalul cărţii e unul deschis. Poate autorul va continua. Navigând pe Internet, mi-a căzut în faţă o informaţie cu topul vânzărilor de carte românească: Ghidul… era acolo.

„Acum e două noaptea. Lumea s-a culcat, cu excepţia vecinei de dedesubt, care urmăreşte cu sufletul la gură spovedania unui criminal în serie la OTV. Sonorul e dat la maximum, aşa încât am în permanenţă impresia că ucigaşul se află în debara şi-mi vorbeşte de acolo.

Ceva îmi spune că mâine n-o să fiu bun de nimic. Iar din câte ştiu, peste două zile „e nuntă în cartier”. Fata acordeonistului de la unu se mărită. Culmea e că o cheamă Gioconda”.

Andrei Pleşu e sceptic că volumul va putea fi căutat de vreun personaj care „dă tonul şi face muzica”. Oricum, volumul e citit. Poate că la lectură fiecare regăseşte în sine câte o părticică de nesimţire.

_____________

1. Aliona Grati, Privirea Euridicei. Lirica feminină din Basarabia. Anii ’20-’30, Chişinău, Institutul de Filologie al AŞM, 2008.