Dansul pasiunilor într-un Macondo transilvan

Radu Ţuculescu (n. 1949), scriitor de la Cluj, are o biografie cel puţin interesantă, făcând parte dintre acei autori care vin din alte domenii decât cel strict filologic: a absolvit conservatorul, clasa vioară, şi chiar a fost, o vreme, violonist la Filarmonica de Stat din Cluj; a activat la Radio Cluj, iar în prezent este redactor şi realizator la TVR Cluj. Activitatea multilaterală se răsfrânge şi asupra bibliografiei sale: autor a mai multor romane şi cărţi de proză scurtă, a editat un volum de dramaturgie, altul de cronici teatrale şi unul de jurnale. Nu în ultimul rând trebuie menţionată cariera de traducător (peste zece volume) de poezie şi proză de limbă germană din literatura austriacă şi elveţiană.

Povestirile mameibătrâne este cel mai recent roman al scriitorului. Romanul porneşte de la relatările unei femei în vârstă, pe care scriitorul a vizitat-o timp de cinci ani până la moartea acesteia, de altfel, relatată într-un capitol aparte mai aproape de finalul cărţii.

Acţiunea romanului e aparent simplă: autorul descrie întâlnirile cu mamabătrână, inserând şi povestirile informatoarei sale, de regulă, amestecând perspectivele temporale. O exemplificare a modelului de „povestire în ramă”, invocat de unii comentatori. După acelaşi scenariu e construit şi sfârşitul romanului, când după scena în care e narată moartea protagonistei urmează alta intitulată semnificativ Nunta.

Nu va fi lipsit de importanţă să spunem, pentru a fi chiar în miezul Transilvaniei lui Bram Stoker, că „mamabătrână nu ştie să rostească în limba română decât câteva cuvinte. Prin urmare, mamabătrână îmi povesteşte în limba maghiară, o limbă pe care eu o înţeleg aproximativ şaizeci la sută”. Apoi în legătură cu fabulaţiile romaneşti: „Restul completez de la mine. Îmi imaginez. În cazul meu, e convenabil şi fascinant totodată. Completez ceea ce nu pricep, fantazând după bunul plac, străduindu-mă a continua povestea, întâmplarea ciuntită, a-i umple golurile, prin deducţii mai mult sau mai puţin logice” (p. 87). „Mai puţin logice” e şi o aluzie la patina uşor şi voit fantastică a operei. Romanul are un motto din Gogol, iar mamabătrână însăşi ţine pe masă o carte a lui Bulgakov, Maestrul şi Margarita. Motanul lui Bulgakov va poposi în paginile romancierului clujean, purtând o tentă mai mult parodică. În general, cartea e un veritabil manual de intertextualitate. Cronicile literare au scos la iveală o serie de nume, cu care romanul poate fi pus în relaţie, serie nici pe departe epuizată.

Tot de sorginte intertextuală e şi numele satului unde se petrece acţiunea propriu-zisă, Petra, nume de origine latino-romanică, dar care consună mai degrabă cu celebrul oraş săpat în stâncile din Iordania. Deci e şi un simbol al unei lumi izolate.

În roman există câteva personaje pe care se susţine subiectul. Mamabătrână, ca furnizoare de materie primă şi ca protagonist atunci când este vorba de actualitate, apoi legendara Margolili, figura emblematică şi personajul situat în centrul naraţiunii când aceasta este proiectată în trecut. Şi bineînţeles autorul-narator, „domnul Radu”, care „ia probe” la faţa locului sau îşi exteriorizează gândurile şi sentimentele când vine vorba de cartea pe care o scrie. Sunt câteva pasaje în care naratorul se confesează în fraze de o manieră postmodernă, deconstructivistă, relativizantă. Naratorul apreciază ceea ce aude, dă note, dar totodată încearcă să se privească în oglinda romanului său: „Sunt şi eu un personaj povestit de mamabătrână?” (p. 87), „Crâşmarul dispare. Bem. E o atmosferă distinsă, lipsită de ranchiune, în care replicile o iau, uneori, razna. Mă simt bine în mijlocul personajelor mele…” (p.171). Nu trebuie ignorat ca personaj nici Demetri, soţul mameibătrâne, un personaj care ocupă o poziţie de liant între mamabătrână şi Margolili, „femeia fatală”, râvnită de toţi bărbaţii – şi nu numai de bărbaţi – din Petra. Dar şi mamabătrână e un fel de liant între cele două personaje. Ea simbolizează, în primul rând, echilibrul, rezistenţa, temelia. Mamabătrână e tipul apolinic din roman, chiar dacă nu se dă în lături să participe la escapadele feminine dintr-o localitate vecină, băile comune de la Negreni; Demetri, Margolili, dar şi multe alte personaje sunt tipuri dionisiace. Demetri a fost un dansator excelent, în ciuda faptului că a venit din război cu o mână seacă. Capitolul Nunta este construit în jurul acestei calităţi a lui Demetri şi capătă efectul de adevărat turnir în stil medieval: femeile se înscriu într-o listă pentru a putea dansa cu marele favorit. Grila Evului Mediu poate fi aplicată şi în alte cazuri datorită temelor pasionale când învăluite în taină, când derulându-se sălbatic. Astfel, satul Petra devine polul unor pasiuni mari declanşate într-o perioadă când te aşteptai cel mai puţin, în epoca socialistă. Acum Petra nu se mai deosebeşte de alte localităţi rurale, a intrat în disoluţie, iar dramele descrise la timpul trecut sunt ultimele zvâcniri ale unei lumi care nu mai există.

Romanul conţine numeroase personaje care evoluează conform artei teatrale: mai întâi, sunt enunţate într-o formă sau alta, apoi sunt descrise în scene succesive. Majoritatea sunt înfăţişate în capitolul de mijloc al cărţii, Călătoria. Într-o suită pestriţă apar Galana, cantoriţa nimfomană, cu funcţii care îi depăşesc atribuţiile strict bisericeşti, Totianoş, preotul sceptic, surprins în mai multe ipostaze necanonice, Hudinela, mama lui Margolili, vrăjitoare onestă – iar asemănarea cu Hudini este menţionată răspicat şi în carte –, Rusoaica, femeia care şi-a urmat soţul tocmai la Irkutsk când acesta fusese deportat acolo ca prizonier de război. Dar şi personaje mai mici, cu rol secundar, sunt fixate precis în cadru. Bunăoară, Robert Stuparul, soţul lui Margolili, bărbatul inofensiv şi taciturn, calitate prin care inspira un fel de frică nemotivată, sau Rozamunda, femeia cu o profesie tipic bărbătească, specialistă apreciată în castrarea porcinelor. Paul Cernat acreditează ideea că toate personajele feminine sunt extrem de viguroase, iar bărbaţii se situează la polul opus. În subsidiar, „cuplurile sunt de obicei dizarmonice, chiar groteşti” (Paul, Cernat, Realism magic bulgakovian, într-un sat transilvan,  Revista 22, nr. 16, 2006). Înainte de a ne însuşi sau respinge ideea, trebuie spus că romanul e destul de gelatinos, nu oferă nicăieri soluţii sau piste univoce.

Romanul poate fi citit şi ca decriptarea unei lumi arhaice, care a adunat, într-un spaţiu restrâns, toate viciile existente. Dragostea, sexualitatea, pasiunea în general capătă cote debordante, paroxistice. Volumul antologhează scenele de dragoste începând cu cele heterosexuale şi terminând cu iubirile netradiţionale sau orgiile ritualice tribale. Romanul, filmic, e un adevărat deliciu pentru toţi iubitorii genului. Radu Ţuculescu nu utilizează nicăieri limbajul obscen pentru a-şi spori credibilitatea, aşa cum îl practică unii exponenţi ai generaţiei tinere de prozatori. Autorul se menţine în albia bunei-cuviinţe fie că e vorba deja de celebra scenă „cu mierea”, când Margolili îl seduce pe Robert Stuparul, despre care se credea că este cel mai ursuz din lume, ori sabatul de la nunta din capitolul omonim, când femeile rămân singure, Rusoaica intră în călduri (e una din expresiile preferate ale autorului) şi urcă goală pe masă. Să reproducem un fragment din scena copioasă cu seducătoarea Margolili, „feminitatea anarhică în stare pură, insubordonată, plină de venin dulce...” (Paul, Cernat, art. cit.): „Robert e ca hipnotizat, se apropie de Margolili, aceasta îşi dă seama de distanţa existentă între capul bărbatului şi sânii ei, o distanţă care e în stare să-l facă să renunţe la degustare, e incomod să se aplece atât de mult, e pierdere de timp, se duce dracului momentul! Atunci Margolili îl apucă de o mână, îl trage spre un colţ al încăperii unde se află o ladă. Se urcă sprintenă pe ea, acum sânii din care picură miere se află în dreptul gurii bărbatului, iar acesta nu mai poate da înapoi” (p. 32).

Aici nu e doar o ordinară acuplare. Asistăm la o scenă metafizică, o scenă cu implicaţii în evoluţia ulte­rioară a romanului, deoarece Margolili şopteşte la un moment dat: „Un bărbat cu o asemenea vână nu va uita să se răzbune…”. E o frază profetică, al cărei sens va reverbera mai târziu. Este vorba despre faptul că Margolili va dispărea după o nuntă şi doar un topor plin de sânge va fi găsit undeva prin împrejurimi. În continuare, romanul nu urmează acest scenariu dezvoltându-se într-o operă de investigaţie poliţistă. Margolili se transformă, încet-încet, într-un simbol ce se va hrăni din propria sa dispariţie şi în jurul căreia vor gravita toate personajele. Simbolul este atât de suficient, încât se susţine singur, porneşte alte pasiuni deşănţate şi intră în legendă.

Suspansurile se ţin lanţ. Iată unul în legătură cu Margolili şi… cu Demetri. A existat o relaţie între cei doi, dar nu se ştie până unde a ajuns. Ambiguitatea e întreţinută cu grijă chiar şi de Mamabătrână, de la care ne-am fi aşteptat să dezlege misterul. Scena este stopată brusc. Odată, într-o noapte, Margolili a fost surprinsă întâmplător de doi martori cum făcea dragoste cu un bărbat, dar unul din martori afirmă că nu a văzut decât faţa bărbatului, altul spune că nu vrea să divulge numele bărbatului motivând că nu i-a văzut femeii faţa.

Povestirile mameibătrâne nu este un roman realist, ci unul postmodern mai ales prin pletora de colaje asumate. Este exact ca în Numele trandafirului unde avem două faţete: descrierea excelentă a epocii şi conducerea exemplară a unei anchete. Tocmai unitatea acestor laturi face să submineze caracterul realist al operei.

Romanul a înregistrat deja o presă considerabilă. Predomină opiniile  pozitive şi ecourile entuziaste. „O carte despre lumea de lângă noi dar şi o fereastră spre po­sibilităţile toleranţei etnice prin poveste; în ea se combină şi sunt distribuite eficient livrescul şugubăţ, reveriile lirice şi un realism magic inserate temperat, cu precizie. Un cockteil na­ra­tiv în care textul, deşi nu e străin de ingredientele tehnice sofisticate, păstrează un echilibru rafinat”, notează Marius Miheţ (Behemoth în satul lui Eros, Familia, Nr. 10 (491), octombrie 2006). Păreri favorabile au mai exprimat Radu-Ilarion Munteanu (LiterNet), Ştefan Manasia (Cuvântul), Bianca Burta-Cernat (Observator cultural). Dar nu lipsesc nici reacţiile negative (Alex Goldiş, Un Macondo second-hand, Cuvântul,  nr. 354, 2006).

Romanul nu are un mesaj, are mai multe deschideri. Naratorul se află cumva în afară, nu comentează comportamentul personajelor, nu caută semnificaţii, nici nu moralizează. Avantajul prozei postmoderne constă în faptul că nu poate servi niciunei ideologii. 

___________