Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 1-3 (147-149), ianuarie-martie : Cronicar de Iaşi : Bogdan Creţu : Istorie şi romanesc

Cronicar de Iaşi

Bogdan Creţu

Istorie şi romanesc

Puţini mai sunt autorii de astăzi care au curajul de a neglija tendinţele dictate de postmodernismul obligatoriu şi care se încumetă să reia, în toată franca lor naturaleţe, formule romaneşti consacrate, fără a le relativiza prin parodie, pastişă etc. Înrobit peste măsură unor mode, unor epatante truvaiuri cochete, romanul contemporan şi-a cam pierdut darul de a ţese o poveste, de a construi o lume ficţională plauzibilă, verosimilă; s-a îndepărtat, cu alte cuvinte, de viaţă; dintr-o comoditate a creaţiei, dar poate şi din cauza unei „emancipări” a cititorului, care nu mai este dispus să facă efortul reconstituirii prin imaginaţie a unui univers fictiv plurivalent, proza s-a simplificat, schiţând spaţii minimaliste ori broderii intertextuale simpatice, dar nu mai mult decât atât.

Tocmai de aceea, descoperirea unei scriitoare cum este Victoria Comnea a avut, pentru mine, un efect tonic. Autoare, până acum, a unor romane nu foarte luate în seamă de critica literară, care cultivau senzaţionalul, elementul pitoresc ori esoteric, scenariul inedit, crescut din spuza unei deformări livreşti a istoriei, ea se dovedeşte a fi, în pofida nedreptului semianonimat asumat cu seninătate, un romancier de şcoală veche, în sensul bun al cuvântului. Dar, trebuie imediat adăugat, unul versat, răbdător, cu ochi exersat pentru detaliile care fac miezul ficţiunii de atmosferă şi, mai ales, cu ştiinţa unei arhitecturi simetrice, logice a evenimenţialului. Romanul Manuc (Editura Polirom, 2006) este unul istoric, obedient faţă de regulile genului. Reconstituirea epocii începutului de secol XIX reprezintă una dintre reuşitele certe ale cărţii. Dintr-o exagerată precauţie, autoarea avertizează, încă de la început, cu riscul comiterii unui naiv truism: „Romanul nu este istorie, ci doar un joc ficţional de-a istoria”. Este, de fapt, arhicunoscuta ecuaţie a acestui anacronic, dar mereu şarmant tip de roman.

De la Principele lui Eugen Barbu (care depăşea cauzalitatea istorică, construind o parabolă), sau, să spunem, Tache de catifea al lui Ştefan Agopian (care doar se slujea, pentru atingerea unor scopuri laterale, de determinarea temporală), romanul nostru nu a mai cunoscut o mai bună reconstituire de epocă; bine informată, intrând în spiritul vremii, decorticându-i şi ungherele mai opace, autoarea reuşeşte să creeze un fundal care justifică, de fapt, ghemul de intrigi politice, de negocieri şi răsturnări de situaţii care abundă în carte. Napoleon se află în plină campanie de extindere a imperiului, pregătind invadarea Rusiei, războiul ruso-turc este în desfăşurare, iar situaţia tensionată îi convine francezului. Ţara Românească, Bucureştiul mai precis, joacă un rol determinant în această istorie, căci aici se duc negocierile de pace, influenţate, mai mereu, de fermecătorul prinţ armean Emanuel Manuc. Zaraful acesta pare a fi, de fapt, un soi de nexus al istoriei balcanice, stăpân, prin averea şi influenţa sa, peste stăpânii lumii. De fapt, adevărata sa forţă constă în exercitarea puterii dintr-o umbră ce-l protejează. Deşi discret ca apariţie propriu-zisă în roman, fostul negustor, Manuc Bei, om rafinat, cu un simţ al echilibrului care-l menţine mereu peste meandrele vremii, reprezintă ipostaza filantropică a puterii. Dacă principele lui Barbu era un simbol al tiranului, practicând o filosofie machiavelică dublată de un cinism cu mult peste al florentinului, Manuc ilustrează forţa bunului simţ, exercitată în folosul celor mulţi. Venetic în Ţara Românească, el nu pregetă să-şi pună colosala avere în folosul ameliorării suferinţelor celor mulţi, manifestând un ataşament faţă de locul de adopţie, stârnit şi de o neostoită nostalgie după dispăruta Armenie natală. De aceea, adevăratul adversar al lui Napoleon el este, nu ţarul Alexandru ori generalul Kutuzov.

Dacă ar fi doar atât, personajul nu ar depăşi o anumită convenţionalitate, ilustrând un benefic contrabalans al grozăviilor la care situarea la confluenţa a trei mari imperii supune netrebnicitul ţinut valah. Numai că autoarea nu a intenţionat să creeze un personaj-funcţie, monocord, previzibil, plat. Şansa unui roman istoric este, de fapt, să-şi umanizeze eroii, să îi coboare din sferele mitice, muzeificate, pe care de obicei le locuiesc, surpinzându-le cele mai omeneşti reacţii. Război şi pace, din trena căruia iese şi acest mirabil Manuc, este exemplar în această privinţă. Beiul e şi el un muritor ca toţi ceilalţi, care, pe lângă astuţia rarissimă, este sensibil, romantic, trist sau vesel, melancolic ori ghiduş, vulnerabil în faţa frumuseţii feminine etc. Cu alte cuvinte, el e un om obişnuit, în care viaţa palpită firesc, cu toate coborâşurile şi suişurile sale. Unul dintre marile atuuri ale romanului chiar acesta este: că personajele se mişcă normal, pe un fundal deloc convenţional, că ele par vii, că epoca de început de veac XIX este credibil resuscitată şi adusă în prezentul unei receptări ce nu se simte lezată de nici un inconvenient; lumea ficţională, minuţios reconstituită, se lasă asimilată cu saţietate de cititorul secolului al XXI-lea.

Celelalte personaje care gravitează în jurul conflictelor politice în miezul cărora se situează, cu obişnuita-i cerebralitate, Manuc, creează, prin acumulare, o societate întru totul credibilă, pentru conturarea căreia autoarea trebuie să fi investit destulă trudă a studiului. Unul dintre punctele forte ale cărţii chiar reconstituirea de epocă îl reprezintă; de la etalarea etichetei cerute de aristocraţie, cu tot ce implică aceasta (baluri, mese, gesturi, preocupări de loisir, cultură şi artă culinară, cutume de budoar, convenţii erotice, elemente de scenografie acribios redate ş.a.m.d.), până la ticluirea unor documente oficiale, misive diplomatice, rapoarte ale unor informatori bine plasaţi – totul dă aerul unui reportaj cum nu se poate mai competent şi mai bine informat. Bucureştiul cosmopolit de la 1800 reînvie convingător sub condeiul Victoriei Comnea, care înţelege foarte bine că strictele canoane ale romanului istoric îi pretind răbdare în crearea fundalului de epocă, pentru ca personajele să se manifeste firesc pe o scenă întru totul verosimilă. Autoarea a asimilat, se vede limpede, lecţia marelui Tolstoi, dând, nu lipsită de modestie, o replică românească, mult redusă, ce-i drept, a celebrului roman Război şi pace. Căci, cu siguranţă, izvorul acesta este, mai ales că segmentul de istorie adus sub microscop este exact acelaşi, că evenimentele coincid, ca şi perspectiva ecoului lor în rândul unei nobilimi perfect sincronizate cu lumea bună din Occident, dar cu un plus de nonşalanţă tipic levantină.

Exemplar din acest punct de vedere este Iancu Văcărescu, mlădiţa lui Ienăchiţă, surprins în prima juneţe, istovit de o iubire arzătoare pentru o primadonă uşuratică, dar pricepută în ale amorului subit, îmboldit către isprăvi teribiliste, dar pe cale de a se maturiza. Nepotul poetului idolatrizat de toţi devine bărbat odată cu asimilarea unor mari cărţi ale omenirii, câştigând totodată o luciditate care îl va scuti ulterior de elanurile adolescentine din frageda tinereţe. În orice caz, el reprezintă o emblemă a boierimii autohtone, legată de tradiţie, dar care nu îşi refuză deschiderea către marile culturi ale Occidentului. Umplând cu imaginaţie datele existenţei poetului, autoarea reuşeşte să creeze un personaj plin de vitalitate, alături de care cititorul descoperă poezia, dragostea, şi prin intermediul căruia devine martorul vieţii adevărate a unei familii aristocratice.

În fine, pe lângă consulul Franţei în Bucureşti şi soţia sa, ambii sensibilizaţi de silueta atletică a cutărui servitor, pe lângă isteţul lacheu Julien şi căţelul Bichon, care imprimă, temporal, niţel strident, să recunoaştem, perspectiva sa asupra naraţiunii, protipendada armatei ruseşti, de la generalul Kutuzov, până la înlocuitorul său, amiralul Ciciagov şi ordonanţe, se perindă prin paginile romanului, dându-i iz de epocă şi reliefând precis o atmosferă coerentă. Napoleon se înfăţişează el însuşi către final, învins, dar sperând în reabilitare; schematic, liniar, caricaturizat chiar (pentru a scăpa de furia mulţimii se lasă deghizat în perceptor deşelat de vârstă), el nu mai ajunge să atingă aura de nobleţe, de curaj şi demnitate, cu care Tolstoi reuşise să-l încoroneze.

Din toată pletora de asemenea apariţii, una atrage atenţia cu precădere, ea reprezentând, în mod vizibil, echivalentul feminin al prinţului Manuc: Alexandra Marioritza. Ivită din necunoscut, dincolo de frumuseţea, graţia, inteligenţa ce o definesc cu asupra de măsură, ea beneficiază de privilegiul misterului: ascunde o dramă, o tristeţe ce-i sporeşte farmecul, îi stăruie mereu în priviri, adoră vânătoarea, dă dovada unei determinări ce ar îndreptăţi invidia oricărui mascul orgolios. Personajul e din stirpea rară a femeilor puternice, întru totul libere, care nu s-au virilizat, ba dimpotrivă, cărora potrivnicia destinului le-a înteţit vraja. Nastasia Filippovna sau Alejandra din Despre eroi şi morminte sunt din aceeaşi familie spirituală. Singura sa slăbiciune este cea pentru Manuc Bei, dar reciproca e valabilă: prinţul se trezeşte analizându-şi atracţia puternică pentru acest superb exemplar feminin.

Intangibilă precum o zeiţă, Marioritza are totuşi rolul ei bine determinat în intriga cărţii: sub semnul ei stă finalul care face loc senzaţionalului, dezminţind sobrietatea şi acribia cumpănită, cheltuite în construcţia etajată a evenimenţialului de până atunci. Despre ce este vorba? Deşi agent al lui Bonaparte, însărcinat să-l ucidă pe prinţ, pictorul Dante Negro, presupus amorez de taină al frumoasei inabordabile, se dovedeşte, în chiar ultima pagină a romanului, a fi nimeni altcineva decât... însăşi Alexandra Marioritza. Misiunea este, astfel, abandonată, iar Manuc, hăituit atât de turci, cât şi de oamenii împăratului, se salvează în braţele unei iubite  către care chiar destinul pare a-l fi împins. Morala este, după gustul meu, prea evidentă, încheind în mod artificial o construcţie cât se poate de elaborată, de sobră: iubirea predestinată, scrisă în stele, este singura salvatoare, ea se suprapune peste voia mai marilor lumii şi neagă evidenţele unei istorii prohibitive. Imaginea finală a cumpănitului principe, abandonându-se nu numai pornirilor amorului, ci şi unui delir verbal dulceag nu este, cred, cea mai fericită manieră de a încheia o carte fermecătoare prin naturaleţe. Realizând travestiul, Manuc bolboroseşte, podidit de emoţie: „Nici nu sper la o fericire mai mare, Alexandra Marioritza... madame... ţigancă de ocazie... ocrotitoarea mea! Şi dezlănţuit, cu o furie posesivă printre miile de sărutări: Ucide-mă! Ia-mi viaţa! Iar... Şi iar... Şi iar...”. Cu toate acestea, ultimele cuvinte pot avea tâlcul lor mai adânc: de vreme ce zaraful avea, încă de la prima întâlnire, puternica impresie a unui déjà vu, intuind ceva din spiritul primei soţii, de-a pururi regretate, în persoana graţioasei călătoare, se poate deduce că scena finală consfinţeşte o regăsire dincolo de moarte, dincolo de bine şi de rău a eternilor îndrăgostiţi. Dar nici aşa sfârşitul nu este în tonalitatea austeră a întregului edificiu.

Dincolo însă de aceste benigne reproşuri strict subiective, romanul Victoriei Comnea trebuie considerat, astăzi, o adevărată trufanda, oferind prilejul confruntării cu o epocă vie, plină de evenimente decisive pentru istoria Europei de Est şi nu numai, a cărei atmosferă este redată cu un surplus de talent şi o acribie de informaţie pe care romancierii ti­neri nu au învăţat încă să le investească. Manuc propune o lume ficţională pe care o simţi, în ciuda fixării sale la debutul secolului al XIX-lea, verosimilă, plauzibilă, în care tot soiul de personaje pline de viaţă, multe coborâte din primul eşalon al istoriei adevărate, îşi deapănă firul existenţei cu o naturaleţe ce nu are cum să nu câştige adeziunea cititorului. Un roman istoric „cinstit”, care renunţă la artificii inutile şi la alte strategii de seducţie în afara realului talent al autoarei. Căci, dacă, aşa cum confirmă, în paginile cărţii, Napoleon, „istoria nu e decât o poveste convenabil ticluită”, oricine are dreptul de a o ficţionaliza, fără a o falsifica însă. Este ceea ce Victoriei Comnea îi reuşeşte cu asupra de măsură în această carte de-a dreptul odihnitoare.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova