Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 1-3 (147-149), ianuarie-martie : Evocare Gheorghe Crăciun : : Scriitori basarabeni despre Gheorghe Crăciun

Evocare Gheorghe Crăciun

Scriitori basarabeni despre Gheorghe Crăciun

A plecat dintre noi, la 30 ianuarie 2007, marele scriitor Gheorghe Crăciun. O grea pierdere pentru literatura română. Ne-am adresat unor colegi ai noştri din Basarabia, care l-au cunoscut personal, să facă o evocare a scriitorului polivalent şi a omului admirabil care a fost Gheorghe Crăciun.

Maria Şleahtiţchi

...Implacabil...

Am ezitat să scriu aceste rînduri răzleţe, avînd conştiinţa că nu-mi voi putea suprima fiinţa pentru a scrie doar despre Gheorghe Crăciun. Referindu-se el însuşi la imanenţa eului, -  „în realitate, în spaţiul scrisului nu cred că e cu putinţă, orice ai face, să te desparţi de tine. [...] Pînă şi cele mai pretins obiective încercări ale noastre de a-i înţelege pe ceilalţi sunt forme indirecte de confesiune” (În căutarea referinţei) – ne va fi iertînd...

Ne-am întîlnit aievea de cîteva ori în viaţă şi de fiecare dată am învăţat de la el. La Iaşi, în mai 1997, la Universitatea „Al.I.Cuza”, ne însoţeam studenţii pentru participarea la cea de-a XXIII-a ediţie a Colocviului Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”, organizat de profesorul Dumitru Irimia. Atunci am descoperit cuvîntul implacabil. Implacabil e cuvîntul care s-a lipit, în percepţia mea, de fiinţa lui. Remarcam acest lucru în ziua de 18 mai 1997, cînd, fiind în excursie la Putna, l-am invitat să-mi acorde un interviu pentru revista Semn. Ne-am retras în lateral, în dreapta, lîngă zidul ce împrejmuieşte mănăstirea. Ne-am aşezat pe pămîntul înverzit. Alături clipocea un pîrăiaş. Aveam, de fapt, o convorbire în trei. Îmi vorbea despre Eminescu, poetul „fundamental sfîşiat”, rostind într-un fel anume cuvîntul implacabil: „Ce mi se pare mie, este că există, a existat o sfîşiere interioară la Eminescu. Deci el este un poet care a intuit perfect caracterul implacabil negativ al modernităţii poetice, pe care îl defineşte excepţional, după părerea mea, în partea a doua a Epigonilor, partea a doua care se interpretează, de obicei, cu totul, cu totul fals”. I-am reţinut intonaţia, accentul. Îl rostea într-un fel aparte, cu un sens în plus... Să fi fost eminesciana „voluptate a morţii ne-ndurătoare”?... M-a impresionat fluiditatea cuvîntului. Poate pentru faptul că nu era cuvîntul meu, poate pentru corpul lui sonor, pentru acest im- opozitiv sau pentru miezul lui curgător... În subconştientul meu, implacabilul se umplea de-un plîns adînc, un clipocit (acest –pl - ... mişcător), un plîns de dincolo de percepţia noastră lucidă, o lamentare somatică... L-am regăsit în toate cărţile lui. Cuvîntul era prins iremediabil de el. Destinul are, se pare, în noi nişte coduri, pe care le exersăm zilnic, fără a ne da seama de ele.

Ne-am revăzut la Bălţi, în toamna lui 2003, cînd a venit să-şi lanseze volumul Mecanica fluidului. Îl însoţea prietenul său Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Erizanu şi Emilian Galaicu-Păun. Îl regăseam oarecum schimbat. Timpul trece peste noi, lăsînd urme fireşti, însă nu doar urmele timpului puteau fi citite pe chipul lui cu ochi foarte vii... Întîlnirea cu cititorii a fost memorabilă. Era ca şi cum ar fi ţinut o prelegere despre actul scrisului şi relaţia eului cu lumea textului. Vedeam că se simte ca la el acasă. Era, de fapt, la el acasă. Totuşi, nu mă părăsea sentimentul că trăim momente care nu se vor mai repeta. Poate de aceea am făcut mai multe poze, în care am surprins dialogul lui cu studenţii şi profesorii bălţeni. După lansarea din Biblioteca universitară a urmat cealaltă lansare, care a transformat o banală zi dintr-o universitate din provincie într-o pagină vie de literatură română cu unul dintre cei mai talentaţi scriitori români. Convenisem să prezentăm literatura română din Basarabia în volumul Literatura română pentru elevi şi profesori, coordonat de el pentru Editura Cartier. Nu ne-am ţinut de cuvînt... De la un timp, promisiunile care nu mai pot fi ţinute se adună într-un sac de voyage pregătit pentru implacabila călătorie...

Aş risca spunînd că îl înţeleg. Cu certitudine, însă, scrisul lui m-a atras şi mă atrage cu mare putere. Cred că frecventele noastre întîlniri au avut loc pe cărările literaturii, în cele mai neaşteptate momente ale receptării ca rescriere prin lectură: „citesc în pat romanul lui crăciun/ acte originale.copii legalizate// personajul intră în librărie/ să-şi cumpere o carte o cumpără/ traversează urcă repede scările/ şi cade – din roman bineînţeles -/ se ridică – la putere/ cu timp şi cu spaţiu – după care/ re-intră în librărie/ să-şi cumpere o carte o cumpără - / tot amintirile lui creangă - / iese – tot în ploaie -/ traversează iute piaţa/ urcă din nou treptele/ întoarce-te! Îi strig/ acestea sînt alte trepte -/ de la casa culturii -/ de acolo urmează să-ţi iei/ tu copiile?// confuzie// clădirea primăriei noastre/ nu are prea multe trepte/ una două poate/ clădirea consiliului popular/ n-a existat şi nu există la/ ştefăneşti un sat basarabean despre/ care nu se spune nimic în/ romanul lui crăciun.” Am intrat în spaţiile romanelor lui cu tipica curiozitate feminină, dar şi din interes literar, spre a observa cum îşi construieşte lumea. Am invidiat frumuseţea femeilor din romanele lui, m-a uimit dezinvoltura naratorului, spiritul de observaţie, privirea sfredelitoare, capul limpede, am admirat talentul autorului care construieşte şi totodată povesteşte despre felul cum construieşte durabil din nisipurile mereu mişcătoare ale memoriei, conştiinţei, perspectivei, romane, care încă urmează să fie citite, înţelese şi apreciate la adevărata lor valoare.

Cînd l-am revăzut în 2003, m-a încercat un sentiment de vină. Preluasem, fără a-i cere consimţămîntul, un citat despre alteritate/identitate pentru coperta volumului Jocurile alterităţii (titlu sugerat de una din marile teme ale prozei lui). Mi-am făcut mea culpa. Cred că m-am luminat toată, cînd mi-a spus că, de fapt, gestul meu i-a făcut plăcere.

Destinul a fost generos cu noi, lăsîndu-ne să-i stăm uneori în preajmă, să-l întrebăm, să-i auzim răspunsurile, să-i ascultăm vocea domoală, glasul profund. Pentru cei care l-au cunoscut, vocea lui răsună în orice rînd pe care l-a scris: „Mă uit la ceea ce scriu şi mă întreb: aceasta să fie vocea mea? Am folosit anume cuvîntul „voce”, pentru că el trimite imediat la trup, la respiraţie, la soma. Trăiesc cu iluzia (dar ce scriitor nu o are?) că între textele mele şi fiinţa mea cea mai intimă trebuie să existe o corespondenţă esenţială, obligatorie. Ritmul să fie, de pildă, o expresie a respiraţiei. Cuvintele să se aştearnă pe hîrtie în secvenţe care să facă posibilă amintirea felului în care merg, mă mişc” (Mecanica fluidului).

Într-o seară de marţi el s-a mutat implacabil în corpul de literă al textului său.  Să-i urmăm semnele mîinii şi să-i auzim vocea inconfundabilă...

Iulian Ciocan

Un prieten al basarabenilor

Nu-mi vine să cred că Gheorghe Crăciun nu mai e în viaţă. L-am văzut în noiembrie, cînd venise la Chişinău pentru a participa la o conferinţă consacrată culturii contemporane. I-am telefonat în ianuarie şi am aflat, surprins, că e internat într-un spital. Nu mi-a spus nimic însă despre gravitatea bolii şi am vorbit mai mult despre problemele şi proiectele mele. Acest mare scriitor ştia să-şi asculte interlocutorii în orice situaţie. Regret foarte mult acum că nu i-am spus atunci altceva, bunăoară, faptul că am îndrăgit literatura în mare parte datorită textelor şi cursurilor lui.

A murit subit un prozator de talie europeană, un excepţional teoretician şi critic al literaturii, şi lucrul acesta, deşi nu e conştientizat încă de mulţi protagonişti ai lumii literare din România, va deveni evident cu timpul, pe măsură ce tot mai multe cărţi ale sale vor fi traduse în limbi străine. Iar pentru scriitorii basarabeni, dispariţia lui Gheorghe Crăciun mai înseamnă şi pierderea unui bun cunoscător al literaturii dintre Prut şi Nistru şi al potenţialităţilor care există în mediul literar interriveran. Gheorghe Crăciun avea convingerea, mi-a spus-o nu o dată, că basarabenii pot da texte de referinţă pentru literatura română, avertizînd, în acelaşi timp, că există cîteva pericole ce îi pasc pe aceştia. Era unul dintre scriitorii care citea revistele şi cărţile basarabenilor şi care publica articole în presa literară din Republica Moldova. Întotdeauna venea cu plăcere în Basarabia şi am impresia că – în calitatea sa de “avocat” al provinciei, de ardelean – ne înţelegea mai bine. În noiembrie, ne-a spus că vrea să ţină un curs la o universitate din Chişinău şi intenţionam, eu şi Dumitru Crudu, să vorbim cu cîţiva decani şi şefi de catedră pentru a le oferi studenţilor basarabeni posibilitatea de a-l cunoaşte pe acest mare scriitor. Din păcate, dorinţa lui Gheorghe Crăciun nu s-a mai împlinit.

A murit un mare prieten al basarabenilor, un om care nu ne privea de sus în jos, ca pe nişte fiinţe exotice, ci ne accepta aşa cum sîntem. Şi care credea că alteritatea poate fi benefică pentru literatura română. Am vorbit o dată cu Gheorghe Crăciun şi despre problema cetăţeniei. Fostul meu profesor mă sfătuia să mi-o fac cît mai repede, iar eu îi explicam de ce am renunţat la această idee. Ei bine, dacă cinovnicii de la Bucureşti ar gîndi ca Gheorghe Crăciun, nu eu, ci mama mea (născută în 1933) şi-ar fi redobîndit cetăţenia română încă la începutul anilor ’90.

Anatol Moraru

In memoriam Gheorghe Crăciun

L-am cunoscut pentru prima dată la Iaşi, la Colocviul Naţional “Mihai Eminescu”, în 1997, pare-mi-se. Eram cu Maria Şleahtiţchi şi aveam în grijă o echipă de studenţi de la filologia bălţeană. Profesorul Gheorghe Crăciun, secundat de Andrei Bodiu, conducea echipa Braşovului. Am remarcat cum se bucura reţinut de prestaţia discipolilor săi care intraseră în competiţie cu cei din Constanţa, de la “Şcoala” lui Marin Mincu şi cu cei de la Cluj, devansîndu-i pe bucureşteni. Avea deja faima unui teoretician şi prozator consacrat şi studenţii-participanţi, pe care îi trata, de altfel, fără vedetism, îl priveau aproape adulativ. S-a arătat afectuos faţă de bălţeni, nemirîndu-se defel că vorbesc perfect româneşte şi că sînt competitivi. S-a bucurat cînd i-am spus că discipolul său, Iulian Ciocan, produce impresie în lumea literelor basarabene.

Apoi, în septembrie 2003, a venit la Bălţi cu Ion Bogdan Lefter şi Gheorghe Erizeanu, directorul Cartier-ului, să-şi lanseze Mecanica fluidului. A rămas mişcat că literatura sa e cunoscută şi apreciată aici şi ne-a rugat să-i trimitem intervenţiile. Ulterior, Semn-ul a publicat cronicile noastre şi aş vrea să cred că au ajuns pînă la el. Discursul său de la acea lansare a fost unul incitant, revărsîndu-se într-o prelegere “sorbonistă” despre corporalitatea textului.

Gheorghe Crăciun este, se ştie, un talentat scriitor, teoretician şi istorician al literaturii. Introducerea în teoria literaturii şi Istoria literaturii române rămîn a fi două lucrări valoroase, căutate de profesorii şi studenţii de la filologie.

Textualist nativ, vorba lui Gheorghe Perian, unul dintre liderii generaţiei ’80, Gheorghe Crăciun a contribuit prin textele teoretice la construcţia şi devenirea poeticii textualiste şi prin romanele experimentale (Acte originale/Copii legalizate, Compunere cu paralele inegale, Pupa russa) la “înnoirea prozei româneşti”. Prozele sale au o infrastructură aparte, oferă, de regulă, mai multe perspective de lectură, se remarcă şi prin varietatea stilistică. A considerat proza o altă ”religie”, pentru că era convins: În proză poţi să faci şi poezie, şi jurnal, şi eseistică, şi teatru. Poţi să ţii cont de realitate sau să o schimbi cu lumea cărţilor, poţi să minţi sau să spui adevărul, poţi să te joci sau să fii serios, poţi să construieşti după plac propoziţii, fraze, capitole, romane sau texte scurte, ce ţi se potriveşte. În proză eşti aproape de tine tot timpul, şi asta fără să pierzi din vedere lumea din jur. E una dintre cele mai frumoase pledoarii pentru text pe care le-am citit vreodată.

Gheorghe Crăciun este, fără îndoială, unul dintre cei mai buni scriitori români şi numele lui va “scăpa de simpla uitare”, pentru că a scris cărţi bune, a editat cărţi bune şi a mai reuşit “să facă oameni”, adică a cultivat filologi.

Leo Butnaru

Porţile

...Aşa se face că, după plecarea omului important din starea fizică, subsolară a unui popor (în cea spirituală rămâne, fireşte, prin faptele sale), cei care îi regretă, îndureraţi, dispariţia, la un moment dat sunt surprinşi de „a găsi” – fără a fi căutat în mod special, – a găsi ca şi cum involuntar anumite lucruri, înscrisuri, mărturisiri, semne din existenţa acestuia, prin care el însuşi îşi prevedea clipa fatală a trecerii spre tărâmul umbrelor.

Nu cred că, în timpul uneia din întâlnirile mele cu regretatul coleg Gheorghe Crăciun – la Chişinău, în septembrie 1995, – m-aş fi referit cumva, cel puţin în mod oarecum conştient, la tanatopsis – ar fi fost o nechibzuinţă, dacă nu chiar o prostie! Pentru că, precum spusese un alt confrate, mai eram tineri şi aveam de unde muri.

Însă, ziceam, după ce citim în nefasta cronică a lui Charon şi numele vreunui om, pe care îl apreciem mult,  involuntar dăm de elemente, cuvinte, gesturi, sintagme care în arcuirea de cobiliţă a pandantului (sau de... negru curcubeu), parcă, vin ca retro-semne oraculare anume despre inevitabilul inevitabilităţii, sui generis, prin excelenţă, sau – în ultimă instanţă, adică. O excelenţă şi o instanţă a dezastrului şi ireparabilului.

Şi iată că, prinzând a reciti dialogul pe care l-am întreţinut acum o duzină de ani, la Chişinău, nu pot evita sentimentul că, chiar la începutul lui, noi, tangenţial, „ne gândeam” la ceea ce e sfâşietor de trist. Discuţia nu se deschide cu o întrebare, ci cu o (auto)încurajare: „Stimate coleg Gheorghe Crăciun, aş vrea să începem convorbirea noastră prin a ne adresa nouă înşine îndemnul „Non abiate paura!... Spolancare le porte!” (Nu aveţi teamă! Deschideţi larg porţile!).

 „De acord. Să le deschidem”, fusese răspunsul tău.

Aşadar, (re)venise-(re)pornise (şi nici până astăzi nu a mai plecat) tema şi teama porţilor. Tema şi teama cu porţi, despre porţi... Pentru că simbolistica şi starea de universalitate a acestora – intrare, dar şi trecere, –   totdeauna au produs şi produc o inevitabilă fascinaţie asupra creatorilor de literatură şi oricare altă artă. La noi, au fost (unele mai sunt) picturile lui Mihail Grecu – filosofic-înfermecătorul-îngândurătorul său ciclu de „Porţi”, cele mai multe din care s-au călătorit peste hotare basarabene sau poate că ele însele fiind deschizătoare de hotare, întru liberă comunicare şi înţelegere interumană. „S-au deschis marile porţi ale lumii”, scria un poet de-al nostru, plecat şi el de tânăr pe tărâmurile stelare, poate că în nevăzuta parte a lunii.

Acum 70 de ani, Lucian Blaga îşi botezase un volum de poeme „La curţile dorului”. Eu aş fi zis, frate Gheorghe Crăciun, – La porţile curţilor dorului de tine... Şi de prietenii noştri Mircea Nedelciu, Radu G. Ţeposu şi Ioan Flora, despre care vorbeam noi în acea conversaţie dintr-un septembrie de acum o duzină de ani. Când, se părea, nu ne gândeam la moarte. Cel puţin – pe faţă. Însă ea deja ne gândea pre noi. Chiar dacă eram tineri şi aveam de unde muri... Şi când noi, (cam) naivii, discutam exact cum a reţinut impasibilul celuloid al benzii de reportofon:

„– La modul figurat sau la un oricare alt mod, te gândeşti la Pământul Făgăduinţei?

– Pământul Făgăduinţei?...

... artistice.

– Da, Pământul Făgăduinţei artistice... mă gândesc dacă, până la urmă, totuşi, la capătul drumului nu se află deriziunea pură”.

Uite (chiar uită-te!) că ceea ce acum 12 ani era (consolatorul, evazivul... ) „mod figurat”, astăzi, la capătul drumului, pare a fi ceva... material, palpabil. Pumnul de ţărână, aruncat creştineşte, peste lacra scriitorului român demn de toată consideraţia, care rămâi a fi tu. Cernerea ţărânei prin care spiritul tău mai respira, vibrant, urcând spre lacra-lacrimile celor dragi. Materialitatea ţărânei, însă, nu părea să-ţi fie străină, pentru că, în dialogul nostru, mai spuneai eminamente următoarele (ca profesie de credinţă – şi de fiinţă): „Îmi place (asta ţine, desigur, tot de zodia mea), îmi place materialitatea vieţii, vreau să zic substanţialitatea vieţii, că viaţa are carne, că viaţa are corp, că viaţa înseamnă atingere, percepţie. Aşadar, mă bucură foarte mult materia, ca să spun, şi poate că această frază a lui Flaubert din „Ispitirea Sfântului Anton” (a fi materie, dorinţa de a te confunda, de a te transforma în materie, poate că amorfă; în materia din jurul tău) aş fi vrut să-mi aparţină. Îl invidiez pe Flaubert pentru această uluitoare intuiţie. De fapt, iubirea noastră faţă de lume, dar şi iubirea în general nu înseamnă decât o dorinţă de contopire cu obiectul pe care-l iubeşti. Deci noi am vrea să îmbrăţişăm lumea, să ne topim în ea tot timpul”.

Ce ar mai fi de comentat-adăugat? Cutremurător de frumos ai spus tu, prietene Gheorghe Crăciun. Lucid şi discret-dramatic. Ca un  om care nu avea teama de a deschide larg porţile... Şi atunci, acum o duzină de ani, la Chişinău, oraşul meu, oraşul nostru, despre care tu avui cuvinte frumoase, pe care le reamintesc:

„– Vreau să spun că am descoperit în Chişinău un oraş fascinant. Îmi pare rău că am stat atât de puţin aici, îmi pare rău că m-am plimbat prea puţin aici. Străzile Chişinăului parcă sunt făcute anume pentru plimbare. Este extraordinar cum acest oraş pare construit prin defrişarea parţială a unei păduri...

– Dar şi a unei naţiuni...

– Da, cu mare părere de rău. Dar să vorbim despre componenta aceasta. Poate vom ajunge şi la cealaltă... Descopăr o toamnă uluitoare la Chişinău, o lumină cu o dulceaţă anume, care nu este dulceaţa luminii moldoveneşti...

– În sens sadovenian, ar fi, totuşi, ceva…

– Da. Dar este şi o dulceaţă de lumină europeană aicea şi cred că Chişinăul (dacă, politic, vom avea şansa de a ni se întâmpla ceea ce dorim) poate deveni unul din marile oraşe ale acestei margini de Europă”.

De ce am reprodus şi aceste opinii ale tale, dragă Gheorghe Crăciun? Pentru că în ele există, subtextual, şi răspunsul la întrebarea pe care mi-o pun unii prieteni din Iaşi, Bacău, Bucureşti, Cluj, Timişoara, Focşani: „Tot la Chişinău rămâi?”

Da, la Chişinău. Merită să iubeşti şi să aperi acest oraş al nostru, unde scriu acest text îndurerat, cu gândul la tine şi fapta ta aleasă, ce rămâne, sigur că rămâne în literatura, în spiritualitatea românească, de la Nistru până la Tisa şi până pretutindeni unde se găsesc români cu dragoste de carte, pe care tu ai slujit-o cu atâta devoţiune şi inteligenţă.

 

 

Dumitru Crudu

 

Cînd am devenit în 1991 student al Facultăţii de litere a Universităţii „Transilvania” din Braşov, unul dintre primii oameni de care m-am ataşat a fost Gheorghe Crăciun. M-a fascinat încă din prima clipă. Gheorghe Crăciun mi-a spulberat o prejudecată pe care o adusesem la Braşov din îndepărtata Georgie că teoria literaturii ar fi un obiect plictisitor. Nu era adevărat. Teoria literaturii, aşa cum o preda Gheorghe Crăciun, era chiar o disciplină mai mult decît spectaculoasă. Trebuie să recunosc că, alături de cursul de scriere creatoare şi cel de folclor al lui Alexandru Muşina, era una dintre materiile mele preferate. Stăteam cu gura căscată la orele sale, încercînd să nu-mi scape nici un cuvînt. Erau un adevărat festin spiritual.

Gheorghe Crăciun era un profesor cu totul neobişnuit. Îmi aduc şi acum aminte calmul cu care articula fiecare propoziţie şi, totodată, nu pot să nu-mi amintesc de pasiunea cu care le investea. Enunţa fiecare idee cumva monoton, dar cu atîta însufleţire, încît ne-o asumam pe loc.

După orele de teoria literaturii, viaţa mi se părea nu ştiu cum mai frumoasă şi avînd un farmec în plus. Plecam spre căminul din zona Memorandumului plutind, animat de ideile pe care ni le transmisese Gheorghe Crăciun. Cred că şi alţi colegi sau colege de-ale mele au avut aceeaşi senzaţie: Gheorghe Crăciun îi adăugase acestei discipline încă o funcţie: ea nu explica doar literatura, ci şi viaţa pe care o trăiam.

Gheorghe Crăciun ştia să fie în acelaşi timp riguros şi deschis, exigent şi prietenos, ceremonios şi apropiat. De aceea, îl îndrăgiseră toţi colegii şi colegele mele şi mulţi dintre ei abia aşteptau clipa cînd se terminau orele pentru a-l invita la un suc. Uneori, mă delegau pe mine să-l chem la o cafea. De cele mai multe ori, Gheorghe Crăciun primea să vină şi cafeneaua unde ajungeam se preschimba într-o adevărată cafenea literară în care dezbăteam cele mai diverse idei culturale îndrumaţi sau stimulaţi de prezenţa profesorului.

Sigur că nu pot uita cenaclurile literare la care participa Gheorghe Crăciun şi care erau veritabile ospeţe de idei.

Sub influenţa lui Gheorghe Crăciun (şi a prietenilor săi Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu) mulţi dintre colegii mei au început să facă literatură şi o mare parte dintre ei o literatură de calitate, iar eu mi-am schimbat total modul de-a scrie poezie, am renunţat să-i mai imit pe expresionişti şi am început să practic o poezie tranzitivă şi biografică. Cred că acum aş putea să recunosc că m-am lecuit de grafomanie abia după ce l-am întîlnit pe Gheorghe Crăciun şi pe alţi membri ai şcolii de la Braşov.

Bineînţeles că i-am citit romanele şi cred că Gheorghe Crăciun este unul dintre cei mai mari prozatori români de după cel de-al doilea război mondial. Această senzaţie pe care am avut-o după Frumoasa fără corp mi-a consolidat-o şi mai mult extraordinarul roman Pupa Russă – o capodoperă a literaturii române din secolul XX.

Acum, după ce am aflat că nu mai este în plan fizic (doar fizic, căci, altfel, sufletul său continuă să existe), i-am luat cărţile şi am început să-l recitesc.

Am lecturat Trupul ştie mai mult... şi am descoperit că, de fapt, nu-l cunoşteam pe Gheorghe Crăciun. El era complet altfel decît îl ştiam eu.

Profesorul nostru de teoria literaturii şi excepţionalul prozator nu era un om al unor certitudini perpetue, ci al unor îndoieli clare. Atunci cînd îi audiam cursurile, îl credeam un om foarte puternic, dar am găsit în această carte un Gheorghe Crăciun anxios, disperat, fragil, aproape că tragic, sfîşiat de drame existenţiale care se adînceau cu trecerea anilor.

Acest lucru mă face să-l iubesc şi să-l apreciez şi mai tare. Gheorghe Crăciun a fost un om deosebit şi este un mare scriitor care, sînt sigur, va fi revendicat de marea literatură europeană.

Nicolae Spătaru

 

Gheorghe Crăciun… George pentru prieteni. Am avut bucuria să-l întâlnesc de mai multe ori: la Braşov, în Piaţa Sfatului sau la editura Paralela 45, la Bucureşti, în timpul unor târguri de carte, sau la Chişinău, cu prilejul mai multor simpozioane sau lansări de carte. Întâlnirile cu George Crăciun aveau un farmec aparte. Fiind o persoană sobră, un foarte bun interlocutor, făcea ca orice subiect discutat să capete solemnitate şi profunzime. A fost de mai multe în oraşul de pe Bâc. Ultima oară ne-a vizitat urbea în luna noiembrie şi nu ne-am văzut, eu fiind plecat din localitate…

Ne aflam de câteva zile la Braşov. Eram cazaţi în Poiană, la hotelul Alpin. Era o dimineaţă de duminică de sfârşit de august 2006. Începea o zi splendidă. Noaptea plouase şi aerul era numai ozon. Părea a fi aerul cu care respiră zeii şi care, printr-o fisură neobservată de un zeu mai poznaş, paznic în acea noapte la cereştile hambare cu aer, s-a revărsat şi peste capetele muritorilor. Frunzele îşi puseră culoarea cea mai verde încât păsările cântau mai mult în zbor din teamă ca nu cumva s-o maculeze. Cerul era de un albastru ireal. Nu avea nimic comun cu cerul de la câmpie sau cu cel de deasupra oraşelor.

Familia Letcă (Gabriela şi Traian) ne invitase în ajun să petrecem duminica la cabana dânşilor de la Tohanu Nou, o localitate aflată la doi kilometri de castelul Bran. Reuşisem să ne punem lucrurile necesare în maşină, când a apărut maşina cu dna Letcă la volan. Părăsind sala de concert a pădurii unde păsările nici gând nu aveau să intoneze acordul final, am plecat spre cabană. M-am bucurat mult când am aflat că pe drum vom trece pe la Tohanu Vechi, pentru a-l lua şi pe George, nepotul familiei Letcă, care se afla de două zile acasă, la părinţi. La poartă, ne-a întâmpinat dna Maria, mama scriitorului. A apărut în prag şi George, surprins că vede în echipă şi doi „străini” din Chişinău. Ne-au invitat în casă. Acolo l-am găsit şi pe tatăl lui George. El n-a ieşit să ne întâmpine pentru că nu se simţea prea bine. George mi-a arătat o parte din biblioteca sa, cea rămasă în casa părintească. Avea o groază de  reviste apărute în ultimii 40 de ani. „Dacă aş avea un camion, mi-a spus, le-aş transporta pe toate în Basarabia. Îmi pare rău să le arunc”.

Mama lui George, dna Maria, a ţinut şi ea să ne arate casa mare. Am rămas uimiţi de cele văzute. Casa mare nici pe departe nu era o cameră obişnuită, cu stive de perne, lăicere şi alte acareturi. Familia Crăciun a adunat acolo mobilier, goblenuri şi multe alte obiecte vechi de sute de ani. Un adevărat muzeu al ţinutului.

Ceva mai târziu, ne-am continuat drumul spre cabană. În prima fază, eu şi cu George, am fost răspunzători de focul pentru grătar. Cred că ne-am descurcat binişor: grătarul a ieşit super. Şi berea a fost bună.

Am discutat despre toate: despre România, Basarabia, aderare, neaderare, zone de influenţă, mentalităţi…Autorul romanului PUPA RUSSA era la curent cu ce se întâmplă în spaţiul dintre Prut şi Nistru. 

P.S. Peste doar trei luni avea să intre în nefiinţă prietenul nostru şi unchiul lui George Crăciun, Traian Letcă, fratele mamei scriitorului. Ne-am întâlnit la înmormântare. Am schimbat doar câteva vorbe. Iar după alte trei luni…

Prin câtă suferinţă i-a fost dat să treacă dnei Maria!

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova