Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 1-3 (147-149), ianuarie-martie : Poezie : Andrei Ungureanu : Poemul Dianei

Poezie

Andrei Ungureanu

Poemul Dianei

Ceea ce vei citi în continuare nu este neapărat un poem. E mai mult o sclipire de vis, lumina unui fulger care a scăpărat şi apoi, la fel de iute cum a apărut, s-a şi stins....

 

Începe aşa, cu o fetiţă – o vom numi aproape convenţional Diana - în camera ei într-o rochie albă de mătase ori poate în pijama.

Se privea în oglindă şi se vedea pe ea râzând oriunde aiurea, altundeva,

printre castani înfloriţi,

sub o umbrelă de soare sau sub o rază de stea.

 

Diana este o fetiţă şi, ca orice fetiţă, nu ştie foarte foarte multe;

Dar ceea ce ştie, ştie foarte bine...

 

Ştie să se privească în oglindă clipe nenumărate fără să se plictisească...

Pentru ea, oglinda nu e doar un geam mat cu oxid de argint, e o fereastră deschisă prin care poţi întinde o mână ori poate pe amândouă şi laşi să intre vântul ori să priveşti când plouă... de acolo începe o lume a ei pe care o împarte cu un arlechin de pânză, un ursuleţ de pluş, un cal de lemn şi doi căţeluşi.

Şi-a creionat singură lumea şi, odată cu ea, viaţa cu linii largi, ondulate, într-un carusel de culori pastelate.

 

Diana este o fetiţă cu doi ochi calzi şi urechi mici cu care a învăţat să asculte poveşti. Calul de lemn i le spune adesea când s-a făcut deja noapte şi lumina s-a stins sau când în inimă i s-a făcut ghem un arici.

 

Şi ce să-ţi  mai spun? Dianei îi place să cânte, iar cântecul este viaţa ei, sclipitor, rotund şi uşor ca un balon de săpun.   

 

... Lumea Dianei e un album de 36 de coli wattman aşezat întâmplător pe un raft. Când îl deschizi,

 

COALA ÎNTÂI,

poţi să vezi chipuri care te privesc, uimite parcă de această întâlnire neprogramată. Şi toată bucuria lor, şi toată tristeţea lor, şi gândurile lor de grafit îţi dezvăluie un tablou compozit,

o scenă de film şi o poveste adevărată:

Un scaun cu căptuşeală veche,

Un cercel care s-a pierdut, un altul fără pereche,

O perlă care şi-a scobit cândva locul între valvele unei scoici.

 

COALA DOI

când totul pare confuz:

O frunte ce se încruntă, doi ochi sclipitori,

Şi degetul unei mâini ce se întinde spre două şiruri de dinţi şoptitori.

 

COALA TREI

Ar trebui să vezi umbre haşurate în gri, ca nişte kimonouri sapporo,

Şi nişte gene leneşe înainte de a aţipi...

Astăzi ne oprim la

 

COALA PATRU,

Pe care se prelinge ca o ojă

O dâră difuză de lumină albă;

Pare a fi un trenci uitat într-o lojă

La teatru. 

 

COALA CINCI

Trece fără să vrea de la o foaie la alta

De la o vârstă la alta – nu mai e o fetiţă -,

De la o viaţă la alta, căutând-o pe a ei...

Dintr-o dată, tot schimbând şi tot răsschimbând filele, ca şi cum s-ar plimba de colo-colo pe o stradă, în realitate sau în vis, înţelege întâia oară că anii au zburat, că toate întâmplările, reale sau imaginare, au trecut pentru totdeauna şi că vor trăi doar în amintire;

 

COALA ŞASE

apoi memoria ei se răsuceşte spre interior cu o ciudată, fascinantă sclipire, şi reia aceste scene, aceste incidente, în vis sau aievea, plimbându-se pe o stradă sau stând cu o femeie, aranjând bucle sau vorbind cu un străin (acesta putând fi chiar eu)...;

dintr-o dată, dar întotdeauna cu teribilă insistenţă şi acurateţe, aceste amintiri se insinuează, se ivesc ca nălucile la geamuri îngheţate şi îi cuprind toate fibrele fiinţei.

De acum înainte totul se întâmplă pe suprafeţe mobile: gândurile, visele, acţiunile, întreaga viaţă. Un paralelogram pe care cade de pe o altă platformă a eşafodului. De acum înainte, frântă în miriade de fragmente, memoria ei, ca o insectă cu o sută de picioare, un centriped cu membrele fremătând uşor, absorbind toată atmosfera;

păşeşte cu filamentele-i sensibile care înghit cu lăcomie din trecut şi viitor.

 

COALA ŞAPTE

şi toate lucrurile se dizolvă în muzică şi absint.

 

COALA OPT

Păşind pe străzile Bucureştiului într-o dimineaţă oarecare, intonând nebuneşte un fragment de Miller, amintit din mulţimea altora care mă năuceau,

Mă împing într-o familiară şi dulceagă confuzie, într-un hilar şi bizar calcul de petale rupte („mă iubeşte, nu mă iubeşte; mă iubeşte, nu mă iubeşte”1 etc., etc.) din muşeţelul pia mater2 – va memora, va reţine ea oare, va numerota acest quasimesaj, această pseudoscrisoare, sau dimpotrivă, o va uita, o va repudia inexplicabil, aproape ireversibil în urna de dejecţii a trecutului, transformând-o într-o chestie vetustă şi – aproape sigur – falsă? Nu sunt sigur dacă îmi doresc să fiu posesorul unui creier cu petale impare; de fapt, aproape totul îmi scapă. Vreau doar ca ceea ce citeşti tu acum să-ţi fie un filigran pe retină, fotografiat, multiplicat, remultiplicat pe nervii tăi gelatinoşi şi oftalmici, o pată lucioasă, metalică, o picătură sclipitoare de ojă pe unghiile, pe caleopterele gândurilor tale.

 

COALA NOUĂ

E noapte, e 12 fără un sfert şi nu trece o clipă fără să mă gândesc la tine. Şi, Dumnezeule mare, credeam că va fi uşor...  credeam că odată ce te-ai ascuns în tăcere, ca după o perdea, credeam că odată ce ai tras o linie de tăcere între noi, aşa cum ai trage o plapumă peste tine când ţi se face frig, mă va cuprinde şi pe mine un val de răceală. Dar n-a fost să fie... e numai o umbră de linişte la o ceaşcă de ciocolată caldă, un ficus într-un colţ de cameră albă şi goală, un abur diafan ce se ridică rotocoale-rotocoale încet spre tavan.

E noapte şi e ianuarie după jaluzele. Se făcu demult iarnă după geam. Şi cât de mult urăsc iernile, cât de mult urăsc iernile unde nu eşti tu...

 

COALA ZECE

Când ceea ce citeşti ţi se pare scrisoarea unui amorez disperat.

 

COALA UNSPREZECE

Maşini trec una după cealaltă pe şoseaua umedă, înnegrită de cauciucuri, de umbrele ciorilor, de strigătele mierlelor, de gândurile pietonilor. Aceştia, siluete minuscule şi caraghioase, o traversează minut după minut, se intersectează o clipă, ca apoi să-şi facă loc, să treacă mai departe, mai departe, asemenea unor mormoloci care înoată în nămol... Şi mai departe, pe un traseu întortocheat, fără adresă. Privesc, încercând parcă să dau sens acestei alergări, acestei agitaţii de pălării, de genţi şi de ghete, de cauciucuri şi tobe, de ochelari şi de ciucuri. Periodic, câte un tramvai îmi fură ochii, lăsând să-mi scape firele poveştii, transformându-mă într-un păpuşar supărăcios şi neîndemânatic. Ca apoi să reiau totul; de la capăt. De ce acest joc? Pentru că. De aceea. nu ştiu..., poate pentru că norii sunt portocale (mutaţie genetică, desigur), ori poate pentru că mi-e frică să adorm cu lumina stinsă. Ori, poate pentru că nu eşti tu, nu eşti tu, nu eşti tu... nu eşti tu...

 

COALA DOISPREZECE

Nu eşti aici. Nu eşti de găsit.

Te-am căutat în liniştea mea, te-am căutat la apus şi la răsărit.

Şi nu te-am găsit. Te-am căutat în tulburarea mea şi am eşuat. Deşi, parcă te vedeam... Erai învăluită într-o rază de lună şi amintirea unui zâmbet îţi modela figura.

Ştiam că, dacă  îmi întind ambele braţe; degetele toate dacă le-aş fi întins ca după o fărâmă de marţipan, atunci ai fi devenit principesa mea eternă. Dar nu am făcut-o. Nu mă întreba de ce. Nu ştiu. Pur şi simplu nu am făcut-o. Iar acum

Tu eşti ulcerul

şi cancerul meu metastazic;

Eşti miopia mea

şi durerea mea de oase.

 

COALA 13

e ianuarie după jaluzelele PeVeCe

trecut de miezul nopţii. Tramvaiele aţipesc în depouri.

Laura Pausini cântă „non ce”...

 

Urmează COALA PAISPREZECE...

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova