Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 1-3 (147-149), ianuarie-martie : Poezie : Marcela Benea : Poeme pentru Contrafort

Poezie

Marcela Benea

Poeme pentru Contrafort

El avea atâta curaj

                          lui Marin Sorescu

El stătea culcat în gura morţii

şi scria poezii.

El avea atâta curaj,

în nopţile cu mersul de melc,

dar cu gheare de vultur,

încât îmbărbăta cuvintele

şi ele prindeau putere:

şi întrupau geamătul,

spaima, răcnetul sufletului

şi atunci nu-l mai vedeai

ca pe-un poet-suferind,

vegheat de poemele sale,

ce avea toate semnele cloştii de aur

cu puii ei strălucitori, tot de aur -

drept recompensă,

când ceasul se-ndură şi bătu fix,

sus, în ceruri,

iar pendulul se blocă definitiv

între coastele stelei, întunecând-o,

sinele său, sensibil şi vulnerabil,

fu propulsat, întru pace,

de pe limba putregăioasă a morţii,

pe pajişti luminoase,

lângă Dumnezeu.

 

Un nume

Orişice nume poate fi

o lumină aprinsă pentru cineva –

în el cântă privighetoarea

când îl rosteşti cu dragoste,

înfloreşte liliacul,

se limpezesc apele.

 

Zi radioasă, toate orele tale

strigă văpaia de aur

a acestui preţios nume!

 

O faţă tristă

                   lui Leonard

Ţi-am trimis noua adresă a ploii:

somnolenţa zilei, plictisul cuiva

străin de suferinţă şi dragoste,

răpăie leneş pe plaja pustie;

 

din larg, sirena vaporului,

ce va acosta

lângă ţărm, anunţă imprevizibilul,

dar întâmplările-acestea sunt ale altora –

tu nu vei asista la depuneri de flori,

omagieri şi recitaluri în serie –

durerea ta a fost desăvârşită:

 

o faţă tristă nimic nu-i adaugă.

 

Drum

Drum mărginit de primăvară,

dar fără strălucire în suflet...

Rămăşiţă a vocii,

mărturisind frageda vârstă

deprinsă cu suferinţa,

întrebări - ale nedumeririi,

nerostite în glas,

dar grăitoare pe chip:

„Cum e să fii tânăr,

tânăr şi de bucurii îndrăgit?

Râsul, în hohote pline,

suind-coborând pe scări nevăzute,

ce-o fi însemnând?

Când galopul lui, nestrunit, îl aud,

până-n străfunduri

cutremurată îmi este fiinţa

mai mult nefiinţă.

Încerc, Doamne,

mă căznesc să-nţeleg,

de ce în trupuri hălăduieşte durerea,

în inimi, de ce-i atâta loc de amar?

Îmi dai mâna? Mă sprijini?

Merg, Doamne... Ce drum...

Pe margini numai merii în floare!

 

Drumul acesta duce spre vămi...”

 

În locul meu

El visează în locul meu,

visul nevisat de mine-l visează

şi are chipul trandafirului alb,

când umbra luminii trece

prin dreptul ochilor săi.

 

El vede cerul în locul meu –

albastrul este la fel de albastru,

de parcă l-aş vedea eu:

nemişcat stă ochiul lui

în al zilei centru orbitor,

cuprins de taină, de măreţie,

magnetizant, irisu-i absoarbe

numai strălucitoarea esenţă,

numai ce este neprihănit,

numai ce se cade a fi împărţit

fără zgârcenie,

cu prisosinţă.

 

El cheamă în locul meu ploaia,

el caută curcubeul,

el se înfăşoară în ozonata

pictură a cerului,

arcuind, în locul meu,

a inimii axă şi mlădioase,

mult mai mlădioase poeme.

 

Revelion

Zâmbet trist,

înrămat într-o veselie obscură,

sărbătoare descumpănită

a unor oameni stingheri...

Ei ştiu:

Cu nimic nu se vor alege

din ce îşi urează acum, generoşi –

al altora-i binele,

a lor – iluzia,

trandafirie doar o singură clipă,

cât să-şi facă loc

strecurându-se lin,

prin orbitoarea scăpărare a anilor,

ce scurt se ciocnesc.

 

Atât durează pentru unii speranţa.

 

Ţipăt închis

Un vis aproape real mi-a zdruncinat ziua:

a ornat-o cu tristeţe,

i-a spălat strălucirea,

a aruncat-o într-o aşteptare zadarnică,

a mutilat-o, trădându-i perfecţiunea.

 

N-a rămas decât un ţipăt închis.

 

Acasă, la Văratic

Maci, înroşind lanul de grâu,

sălbatici, dar paşnic somnul

de jăratic în amiaza uitată de vânt,

numai dorul şi nerăbdarea

înainte o iau – trec podul,

printre stâncuţe graba-şi strecoară,

şi îngrijorarea.

 

Dar toate sunt bune:

uşa-i deschisă – semn de-aşteptare...

Casă a copilăriei,

deşi mai bătrână acum,

tot cicoare-nflorită  pe verde

covor de lucernă rămâi—

un salt înapoi dacă-ai face,

unul, de bucurie,

când de moarte încă nu erai însemnată,

când ziua ploioasă era

numai de lumină a roadei,

dar nu de mâhnire.

 

Uşă deschisă, troscot prietenos,

ce înmoi zgomotul paşilor,

dacă absenţa celor dragi

nu ar umbri lăuntrul,

locul gol, rănile crude,

încă netămăduite,

ce început de vară ar fi,

ce râs voios de copii

ar anima a stâncilor pace,

ce mireasmă de sărbătoare

ar încununa înverzita costişă,

când sperioase şopârle

tulbura-vor

somnul cimbrului,

iute pitindu-se sub ale pietrelor

înfierbântate cuptoare!

 

Şi timpul, pironit, în loc ar rămâne,

şi veşnicia cu blânde, nesfârşite braţe,

îndelung ar cuprinde

un colţ al lumii, binecuvântat.

 

 

Piatra

Se visă piatră strâns îmbrăţişată în arcuitul dans util şi durabil al unui bătrân

caldarâm. Evenimente, paşi, paşi fără număr - nocturni sau ai zilei, grăbiţi sau leneşi, încălţări mai noi, mai roase, ca nişte aripi de fluturi, îi atingeau întunecatul obraz, dar nu-i vătămau luciul. O rază de soare, numai pe chipul ei se opri, nu trecu mai departe: ce bucurie eternă se statornici în trupul dur, încălzindu-l! Un hohot de râs tineresc, o serenadă melancolică ce avea gustul tandreţei înfloriră văzduhul; rândunici înveseliră cerul înserării cu neastâmpăr şi zarvă: se înfiripau împliniri ale vieţii – simple, fireşti.

Stătea tăcută, fixată în dansul inert, fără o umbră a sa, dar umbrită, aproape de oameni care vin şi se duc, aproape de sânge, de căderi, de triumf şi de mâinile ce au frământat munţii şi care mai frământă şi-acum.

Un vis se derula pe o stradelă din Padova, poate din Roma sau de oriunde.

Singur

            lui Vladimir Bulat

 

Livezi cereşti şi-au vânturat floarea, blocându-i dimineaţa. Un zid de cristal

înălţă atunci în jurul casei, o potecă de-argint îndreptă înspre porţile lumii; cuprins de generozitate, o cale sclipitoare făuri până la locuinţa prietenului. Flori mari, cu parfum alb şi rece, înţepenite, îl întâmpinară de pe sticla ferestrelor: din zori adăstau această sigură, neprefăcută durere.

Singur.

Gol, străluminat de puritatea eminentă a morţii.

Anonimul

Umple timpul cu mişcările iuţi ale mâinilor. Îngrădeşte spaţiul,

modelează lumina, taie drumul vântului – construieşte un lucru necesar

şi vizibil pentru altcineva.

Un ochi din viitor îşi antrenează uimirea.

Recunoştinţă umană

O peşteră uriaşă salvă, pe timp de război, oamenii unui sat,

dobitoacele lor şi lucruri din avutul fiecăruia. Acel loc primitiv,

însă protector altădată, acum nu-i decât o sărăcie de pietre – lacrimi albe

şi colţuroase rostogolite, cu uşurinţă, de vârful unei încălţări oarecare.

 

Praf şi pulbere seamănă recunoştinţa umană.

Insula

O insulă cu chiparoşi şi măslini ce umbresc bătrâneţile pietrei. Pe prundişul unui vis, desculţă, păşesc. Zăresc şarpele. În crăpătura stâncii se-ascunde, dar primejdia ispitei persistă în preajmă. Şopârle, în bătaia soarelui, încremenite pe lespezi fierbinţi. Nu îndrăznesc să le sperii, pentru că asta e patria lor. Ce vis... Nimic nu se tulbură. Un cristal curgător îmi atârnă de glezne, un lanţ răcoros, nu mă lasă să fug. Vreau să plâng. Şi chiar plâng. Cu lacrimi să sărbătoresc prizonieratul acesta luminos şi profund. Deschid cartea, cu numele poetului licărind pe mici valuri: citesc titlul poemului, un număr de pagină din care nesupuse cuvinte plânsul meu îl supun şi mai mult. Vâsle, în loc de litere, vânt prielnic, insulă strălucitoare.

Nimeni nu mă trezeşte.

 

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova